Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie
Personalitatea complexă a lui Neagoe Basarab a lăsat posterităţii două monumente de o valoare excepţională, unul în domeniul arhitecturii – măreaţa biserică episcopală de la Curtea de Argeş, iar altul în domeniul literaturii – Învăţăturile către fiul său Teodosie. Neagoe Basarab şi-a petrecut tinereţea în anturajul patriarhului Nifon şi la Mănăstirea Bistriţa, ctitorie a strămoşilor săi Craioveşti şi acumulase o masivă cultură teologică. De asemenea, în tinereţea sa fusese copist, ceea ce presupune o bună cunoaştere a limbii slavone. În acea vreme, cultura avea un pronunţat caracter religios, a fi cult însemnând în primul rând a cunoaşte cărţile fundamentale ale Bisericii, ca şi unele lucrări aprocrife sau scrieri populare. O asemenea cultură posedă şi autorul Învăţăturilor, care foloseşte în opera sa literatura patristică, lucrările Sfântului Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, scrierile Patriarhului Eftimie al Târnovei, ca şi unele cărţi populare de mare circulaţie ca Alexandriaşi Varlaam şi Ioasaf. Acestea au circulat în manuscris şi erau cunoscute de oamenii de cultură ai secolului al XVI-lea.
Neagoe Basarab a fost un om al epocii sale pătruns de sentimentul religios, el fiind unul dintre cei mai de seamă ctitori şi sprijinitori ai Bisericii din trecutul nostru. Cunoscător al textelor şi problemelor religioase, el a căutat să facă din Biserică un puternic sprijin al domniei, politică asemănătoare cu cea dusă de Ştefan cel Mare cu puţin timp înainte. Ştiind cât de mare influenţă exercită religia în acea vreme, el a îmbrăcat sfaturile către fiul său într-o haină religioasă. Astfel, sfătuindu-şi urmaşul să fie cumpătat la băutură, îi oferă pilde din Vechiul Testament, cu privire la relele pricinuite de vin ( Noe, Lot, Samson). Apoi se arată relele ce pot surveni din prietenia cu cei desfrânaţi şi se compară răscoala contra domnului ţării cu răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, arătându-se pe larg cum i-a aprins diavolul pe Saul contra lui David şi pe Abesalom împotriva tatălui său David.Dar nu numai fiului său îi oferă exemple din textele religioase, ci domnul însuşi s-a străduit să urmeze unele exemple ilustre, îndeosebi pe Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Una dintre ideile de bază ale autorului Învăţăturilor este aceea a monarhiei de drept divin. Această idee poate fi identificată şi într-o scrisoare a lui Neagoe Basarab adresată în 1520, locuitorilor Braşovului. Într-un alt document din 1512, domnitorul declară că trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că „a binevoit să ne aşeze pe tronul străbunilor prin milostivirea şi puterea Sa divină”. Învăţăturile conţin numeroase sfaturi despre modul cum trebuia condusă ţara, despre relaţiile domnului cu boierii: numirea dregătorilor, administrarea justiţiei, primirea solilor străini, purtarea războiului, etc., toate aceste sfaturi alcătuind un adevărat manual de guvernare a statului.
Sfatul domnesc juca un rol important în conducerea statului, alături de domn, iar alegerea şi numirea dregătorilor constituiau probleme importante pentru fiecare voievod. Din acest motiv, Neagoe Basarab le acordă însemnătatea cuvenită, sfătuind pe urmaşul său să îşi aleagă colaboratorii cei mai pricepuţi, care să-l ajute cu credinţă la conducerea treburilor statului, chiar dacă unii dintre aceştia nu erau de origine nobilă.
Deosebit de interesante sunt sfaturile privind modul în care trebuiau făcute judecăţile de către domn şi de sfatul său. Domnul este sfătuit să judece drept, pe fiecare după fapta sa şi să asculte şi pe nevoiaşi, judecata dreaptă contribuind şi ea la menţinerea unui renume bun în lume. Aceste sfaturi îşi găsesc confirmarea în practica judecătorească a lui Neagoe Basarab, ceea ce dovedeşte că amintirea lăsată de el posterităţii a fost acea a unui domn drept.Sfaturile privind politica externă sunt legate şi precedate de acelea referitoare la întreţinerea relaţiilor diplomatice, adică la primirea şi trimiterea solilor, domeniu în care domnul lasă urmaşului său poveţe foarte instructive, considerate pe bună dreptate ca fiind prima lecţie de diplomaţie medievală românească. Aceste sfaturi îşi găsesc confirmarea în intensa activitate diplomatică desfăşurată de Neagoe Basarab, cu scopul de a asigura liniştea şi libertatea Ţării Româneşti, de a împiedica aservirea ei de către Imperiul Otoman şi de a face din ţara pe care o conducea un important factor în sud-estul Europei.Foarte înţelepte sunt sfaturile privind relaţiile cu Imperiul Otoman, faţă de care domnul cere urmaşului său la tron multă prudenţă: „Chiar dacă vei vedea pe aceştia făgăduindu-ţi frăţie şi prietenie, să nu le acorzi nicio încredere, ci mai mult să te ascunzi de dânşii”. Întrucât „înţelepciunea lor este mâna întinsă pentru dări şi daruri”, este bine ca domnul să le satisfacă cererile pentru a-şi asigura astfel pacea.
Domnul îşi povăţuieşte urmaşii: „Să nu iubiţi vremile de răzmeriţă şi să săriţi la fapte de trufie”, adică să păstreze pacea cu popoarele din jur. Această dorinţă de pace se reflectă în întreaga politică a domnului Ţării Româneşti, în timpul domniei căruia ţara a avut pace.
Învăţăturile cuprind şi sfaturi privind modul cum trebuia apărată ţara de invaziile duşmane. Dacă domnul nu reuşea să îşi înduplece duşmanii prin vorbe bune, era dator să îşi păstreze demnitatea şi curajul, „să iasă vitejeşte împotriva duşmanului pentru că ei au început”. Este aici un principiu statornic prezent în politica strămoşilor noştri, care nu au dus războaie de cotropire, dar au ştiut să îşi apere eroic ţara contra tuturor celor care le ameninţau libertatea. Domnul îşi sfătuieşte urmaşul să accepte lupta chiar dacă invadatorul era mai puternic.
Odată starea de pace încetând, domnul era dator să ia măsurile cele mai bune pentru purtarea războiului. El nu trebuia să pornească la luptă decât după o pregătire temeinică şi era sfătuit să nu fugă din ţară de frica duşmanului, chiar dacă sfetnicii săi îl povăţuiau să procedeze astfel. Sfaturile privind purtarea războiului amintesc de modul cum îşi conducea oastea la biruinţă Ştefan cel Mare, după o tactică devenită tradiţională. Mai întâi populaţia civilă trebuia dusă la adăpost, pentru a fi ferită de primejdie. Acest obicei este vechi în Ţara Românească, el fiind pomenit prima oară în vremea lui Mircea cel Bătrân, care a dat ordin populaţiei să se retragă în regiunea de munte a ţării în timpul invaziei turceşti.
Dacă domnul era învins, el nu trebuia să plece din ţară, ci să se ascundă cu credincioşii lui, aceasta deoarece duşmanii nu puteau rămâne prea mult timp în ţară, trebuind să se retragă, după ce ar fi lăsat un alt domn, care putea fi înfrânt cu uşurinţă. Este vorba şi aici de o tactică devenită tradiţională după lupta de la Valea Albă din 1476, când Ştefan cel Mare, deşi înfrânt, a reuşit să îşi reorganizeze armata şi să transforme înfrângerea în victorie.
Confruntarea sfaturilor date de Neagoe Basarab în Învăţături cu politica şi cu realităţile din vremea sa dovedeşte că sfaturile date de domn urmaşului său izvorăsc din experienţa sa şi a înaintaşilor săi.
Toate elementele de diplomaţie, sfaturi subtile de domnie, detalii specifice ale vieţii de curte ne furnizează o imagine globală a domniei lui Neagoe, transmisă cu evlavie şi spirit creştin ca un tezaur de înţelepciune fiului său şi întregii politici româneşti. Aceste gândiri filosofice şi învăţături înţelepte, care exprimă tulburătoare reflecţii politice şi morale şi autoritatea permanentei verificări, au făcut pe istoricul Haşdeu să-l numească pe Neagoe Basarab „Marc Aureliu al Ţării Româneşti”, principe, artist şi filosof.
traducere Mihai.P
sursa :Jurnalspiritual
DECE TRADUCERE,DIN CE LIMBA?Scrierile vechi in limba romaneasca au fost scrise in slavoneste,deci limba roamana dainue in vorbirea romanilor din cele mai idepartate timpuri,dar scrisa mereu in alte grafii sfarsind cu scrisul zis latinesc all celor dela Roma.Din invataturile acestui maret si demn Domnitor al Tari Romanesti,parte spirituala si materiala a Romaniei,si-a intemeiat Corneliu Zelea Codreanu,geniala ideologie a Miascarii Legionare.