Adevărata amenințare la adresa creștinilor: CAPITALISMUL REVOLUȚIEI CULTURALE LGBT+. Unde greșesc conservatorii „preamăririi lipsite de spirit critic a Occidentului”?
Adevărata amenințare la adresa creștinilor : CAPITALISMUL REVOLUȚIEI CULTURALE LGBT+. Unde greșesc conservatorii „preamăririi lipsite de spirit critic a Occidentului”?
Imperialismul cultural al Capitalismului Vigilenței Revoluționale
Rod Dreher, The American Conservative
A fost o frumoasă după amiază de vară astăzi în Varșovia. Stând la o terasă într-una din piețele orașului, vorbeam cu un director executiv care lucrează pentru o branșă locală a unei companii multinaționale din SUA. Când a aflat că lucrez la o carte despre „totalitarismul soft”, mi-a povestit despre cultura organizației sale.
Ca cele mai multe dintre corporațiile Americane și vest-europene din Polonia, firma sa face presiuni pentru a impune Mândria LGBT în cultura organizațională. Este foarte greu să depui rezistență dacă, așa cum e cazul lui, ai scrupule religioase sau morale pe acest subiect. S-a ajuns la punctul în care tăcerea nu mai e suficientă: trebuie să o afirmi (mândria LGBT-n.n.).
Mi-a spus că mulți polonezi, fie acum, fie în curând, se vor confrunta cu o alegere clară: să-și calce pe conștiință sau să-și piardă joburile. „Ce vei face dacă vei avea nevoie de acel job pentru familia ta?”, a întrebat el. „Este un lucru greu de cerut oamenilor, să renunțe la joburile lor din cauza asta. Aici, în Polonia, se ține evidențe permanente ale angajaților. Nu poți pur și simplu să renunți și să iei alt job. Termenii în care ai părăsit jobul sunt consemnați. Dacă demisionezi din cauza asta (refuzul afirmării „mândriei LGBT” – n.n.) și nu poți să te acoperi, te va urmări pretutindeni. Îți poate afecta cariera permanent.”
I-am spus că în SUA, pe aceeași cale, Capitalismul Vigilenței Culturale a devenit cea mai puternică forță împotriva libertății religioase. Măcar în Polonia statul, sub conducerea partidului Lege și Dreptate, a apărat muncitorii și afacerile poloneze pedepsite pentru dizidență. Cu vreo două săptămâni în urmă, un catolic care lucra pentru IKEA a fost concediat pentru că a protestat față de mobilizarea companiei în favoarea „mândriei LGBT” pe internetul intern al acesteia. Toată povestea aici. Iată un fragment:
„IKEA a cerut muncitorilor să se alăture celebrării Zilei Internaționale împotriva Homofobiei, Bifobiei și Transfobiei, pe 16 mai și să „se ridice pentru drepturile lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor, transgenderilor și tuturor orientărilor sexuale și identităților de gen”.
Șeful pentru egalitate, diversitate și integrare al companiei, Sari Brody, a scris un post în care cerea angajaților să „ceară persoanelor transgender să le spună care este pronumele preferat” și să „implice oamenii LGBT+ în conversații despre familiile și partenerii lor.”
Dl Tomasz a scris sub postare că „acceptarea și promovarea homosexualității și a altor devianțe este sursă de scandal”, citând două pasaje din Biblie.
„Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării.”(Matei 18, 6) și „De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare, că sângele lor asupra lor este.” (Levitic 20, 13).
Dl Tomasz a spus că a postat astfel pentru că a semnat un contract pentru a vinde mobilă, nu pentru a implementa „așa-zisele valori LGBT”sau a promova „propagandă ideologică”. „M-a supărat”, a spus el unei televiziuni locale.
„Nu cred că era de datoria mea. Mi-am pus postarea, în care am exprimat că este inacceptabil, și am citat două versete din Sfânta Scriptură – despre sminteală și despre faptul că relația trupească dintre doi bărbați este o abominație”.
A fost chemat la un interviu în care i s-a cerut să se explice și să scoată postarea, dar a refuzat. „Sunt catolic, nu pot să-L cenzurez pe Dumnezeu”, a spus el. „Mi s-a spus că vor fi consecințe”.”
Ministrul polonez de interne a vorbit imediat în apărarea acestui om, spunând că va iniția o anchetă asupra practicilor IKEA. Este imposibil să-ți imaginezi un procuror general al SUA făcând măcar ceva de departe asemănător, nu? Un alt contact din Polonia a elaborat într-un email:
„Într-un alt caz recent, Curtea Constituțională a Poloniei a decis în favoarea unui printer care a refuzat să printeze un poster pentru un eveniment LGBT, răsturnând decizia unei curți inferioare prin temeiuri legate de libertatea religioasă. Reuters scrie:
„Adam J a fost condamnat pentru că a refuzat să furnizeze un serviciu fără un motiv justificat, ceea ce a provocat furia ministrului Justiției, Zbigniew Ziobro, care a dus cazul la Curtea Supremă, care a desființat sentința. Ziobro a dus cazul și la Tribunalul Constituțional.
Tribunalul a decis că legea în temeiul căreia printerul a fost condamnat este neconstituțională, pentru că pedepsirea pentru refuzul furnizării unui serviciu din motive de conștiință/religioase interferează cu drepturile furnizorului de servicii de a acționa în conformitate cu conștiința sa.
„Sunt bucuros că viziunea mea a coincis cu cea a tribunalului”, a afirmat Ziobro.
„Aș vrea să subliniez că toți sunt îndreptățiți la libertate și nimeni, folosind sloganurile toleranței, nu ar trebui să folosească aparatul de stat pentru a forța pe alții să-și renege propriile libertăți, fie că e vorba de libertatea de conștiință, libertatea religioasă și libertatea economică”.
Alt contact din Polonia mi-a arătat că UE a acuzat partidul Lege și Dreptate că subordonează justiția, „în ciuda faptului că muți judecători provin din regimul comunist sau au fost numiți, ulterior, de cei adânc înrădăcinați în acel sistem”.
Ideea este că, în ciuda unor îngrijorări valide asupra îndepărtării Poloniei de conservatorismul cultural și religios – vezi postarea mea de weekendul trecut– aceasta încă este o țară unde guvernul se află sub controlul unui partid care se va opune Capitalismului Vigilenței Culturale în numele oamenilor obișnuiți care sunt forțați să aleagă între joburile lor și Dumnezeu. Asta merită celebrat și apărat.
E deja timpul, dacă nu a și trecut, ca conservatorii sociali creștini din SUA și alți tovarăși de drum să se debaraseze de fundamentalismul lor reflex al „pieței libere” și să înțeleagă că acest Capitalism al Vigilenței Culturale este dușmanul. Guvernul polonez se opune imperialismului cultural multinațional. Bravo lor. Compară partidul Lege și Dreptate cu Republicanii noștri muți și lipsiți de curaj, care pun preț pe marile companii în defavoarea unei categorii de cetățeni ce sunt tot mai disprețuiți de elitele culturale și corporatiste care nu se vor lăsa până nu-și vor înfige politice culturale în fiecare sferă a vieții.
Dar nu știu cât timp vor reuși să reziste și ei. Vor fi alegeri la toamnă și un prieten american care a călătorit în această țară mi-a arătat, într-un email, crăpăturile ce încep să apară în societatea poloneză:
„Am vizitat Cracovia într-un weekend din acest mai. Am fost destul de surprins de ce am văzut. Ca și tine, mă gândeam că Polonia este un bastion al catolicismului tradițional în Europa. Dar ce am văzut a fost ceva destul de departe de imaginea asta.
În cursul vizitei mele la Cracovia, am văzut o modestă adunare a naționaliștilor, care protestau față de presiunile pentru căsătoriile gay. Probabil erau câteva sute de polonezi, și sunt generos. În aceeași zi în Cracovia, se desfășura o paradă LGBT care era mult, mult mai mare. Estimez că participau în jur de 10.000 de oameni la paradă. Pozele nu dau o idee reală despre cât de amplă a fost cu adevărat parada pentru „drepturile gay”, pentru că ele au surprins doar un segment din fluxul de oameni care veneau și se duceau.
În timp ce priveam la paradă, vorbeam cu gazda mea poloneză despre problema drepturilor gay. Prietenul meu este un tânăr polonez de 36 de ani, om de știință. Poziția lui se alinia cu standardul occidental/american: homosexualii nu ar trebui discriminați, cei care nu vor căsătorii gay sunt înapoiați și fanatici religioși ignoranți. Am fost de acord cu el că nimeni nu ar trebui să fie persecutat sau tratat inechitabil. Totuși, i-am spus că Polonia ar trebui să se gândească mai bine la ce-și dorește.
I-am spus, apoi, despre litigiile din SUA și cazul cu cofetarul din Colorado care a fost amendat de Statul din Colorado pentru că a refuzat, din motive religioase, să facă un tort pentru o nuntă gay. Prietenul meu polonez a fost șocat când a auzit că Statul Colorado a încercat să-l forțeze pe cofetar să facă tortul și că l-a pedepsit. Dar a spus că așa ceva nu se va întâmpla niciodată în Polonia. I-am răspuns că mulți americani spuneau același lucru acum câțiva ani.”
Exact! Legea Imposibilității Meritate: „nu se va întâmpla niciodată, iar când se va întâmpla, o veți merita, bigoților”. (…)
Este realmente dificil pentru mulți Est Europeni să înțeleagă cât de totalitară este această ideologie, mai ales când Big Brother este șeful tău corporatist.Singurul mijloc de a combate așa ceva este de a vota politicieni care au un băț mai mare decât Capitalismul Revoluției Culturale și care nu se vor teme să-l folosească pentru a apăra libertatea oamenilor mici de a nu fi forțați să aleagă între supraviețuirea lor și Domnul. (…)
Reacționarii
Amenințarea vigilantismului revoluționar
Rod Dreher
Sunt de acord cu unul dintre cititorii acestui blog, Matt din Virginia, care spune despre conservatorii americani că privesc realitatea culturală cu atâta stupidă naivitate și că au rămas atât de înțepeniți într-o schemă de joc a anilor 1980, încât chiar cred că adevărata amenințare la adresa libertății vine dinspre Stat. De fapt, spune Matt (și are dreptate), Capitalismul Vigilent-Revoluționar (Woke Capitalism) este o la fel de mare amenințare, dacă nu cumva și mai mare. Iată ce scrie Matt:
Practic, Statul însuși nu va avea nevoie să-și trimită serviciile secrete ca să-i aresteze pe dizidenți și nu va avea nevoie să cenzureze direct scrierile în samizdat. Marile corporații (mână în mână cu elitele politice, bineînțeles) se vor ocupa chiar ele de acest lucru. Uitați-vă câtă putere are deja Amazon asupra guvernului și a politicienilor: subvenții masive, de miliarde de dolari, pentru cel mai bogat om din lume (facilitățile primite de Amazon pentru propriile sedii – păi da, de ce să nu-și facă două sedii noi, în loc de unul, din moment ce fiecare dintre ele înseamnă un profit obscen de mare, luat direct din buzunarele contribuabililor!) (Între timp, înțelegerea dintre Amazon și administrația orașului New York pentru construirea noului sediu, botezat Amazon HQ2, a fost anulată. Conform declarațiilor oficiale ale companiei Amazon, decizia a avut drept motiv „opoziția unei părți a politicienilor și funcționarilor administrației locale din New York – n.n.)
Această strategie va fi extrem de eficace, nu în ultimul rând din cauză că elitele conservatoare sunt atât de stupide, mioape și dogmatice, încât vor continua să le spună oamenilor lor că „guvernul n-are niciun drept să se amestece în Piața Liberă, deci dacă Google te interzice, ghinionul tău, n-ai decât să te duci și să-ți demarezi propriul motor de căutare!”, până când oamenii lor vor dispărea cu totul de pe Internet. Ceea ce va însemna un statut de paria în plan economic și social, iar elitele conservatoare vor spune votanților din baza lor electorală că „și-au meritat-o”.
Nu trebuie sărit nici comentariul cititoarei Lesley, tot în thread-ul de dezbatere Socialism 2020:
Dacă Republicanii ar renunța la doctrina economică a lui Reagan („Reagonomics”) și ar consimți la introducerea unor reglementări decente ale pieței (cum ar fi să închidă robinetul pentru acel tip de speculație financiară inutilă și endemică, din cauza căreia s-a declanșat criza din 2007-2008), la o structură mai echitabilă a impozitării și negocieri cu sindicatele care să pună accent și pe ce este bine pentru lucrătorii americani, nu doar pentru transnaționalele-gigant, eu le-aș da votul meu cu amândouă mâinile, și încă pe vecie!
Cum stau lucrurile acum, eu nu vreau nici capitalismul laissez-faire deșănțat de uber-libertarian, dar nici tribalismul bazat pe politicianism identitar toxic. Ambele sunt infinit primejdioase.
Dar dacă realmente se va ajunge până aici, drepturile mele în privința liberei exprimări și a altora asemenea sunt măcar consfințite prin Constituție, sau cel puțin așa se presupune, ceea ce le face măcar nițel mai greu de desființat.
La ora actuală, eu nu am absolut nicio garanție, nici prin lege, nici prin politici publice, că slujba mea nu va fi automatizată sau trimisă în altă țară, că nu voi ajunge să fiu plătită la limita subzistenței, că nu voi eșua în faliment personal sau concediată din cauză că m-am îmbolnăvit etc.
Dacă voi fi forțată să aleg între chestiile astea, prefer să merg cu zgripțuroii politicii identitare.
Eu, însă, nu, fiindcă cei din urmă reprezintă un pericol încă și mai mare.Dar Lesley are un argument care stă în picioare, și e același pe care l-a ridicat și Tucker Carlson: dacă Republicanii nu iau în serios nesiguranța economică, îi vor împinge în brațele Democraților pe oamenii care ar fi trebuit să se numere printre votanții lor. Alegerea lui Donald Trump s-ar fi cuvenit să le fie un semnal de avertizare. Trump, din nefericire, nu știe ce face. Deși a identificat o problemă reală, nu are nici cea mai vagă idee cum s-o rezolve și s-a lăsat distras și tras în jos de nesfârșite controverse. (Eu nu cred că președintele JD Vance ar avea această problemă.)
În fine, dați-mi voie să explic de ce cred că obsesia stângii pentru politica identitară este forma primară pe care socialismul o îmbracă în țara noastră.
Să încep prin a arunca o privire pe un eseu apărut în Commonweal, semnat de Carlo Lancelotti, cel care a tradus în engleză scrierile lui Augusto Del Noce, filozoful italian din a doua parte a secolului XX. Merită citat pe îndelete (link aici: Dead end left):
Contrar „Stângii Catolice”, care avea tendința să privească ateismul lui Marx ca pe un accident și a încercat să-i salveze analiza sociopolitică prin separare de opiniile-i religioase, Del Noce a conchis că ceea ce propunea Marx nu era doar o simplă nouă teorie a istoriei sau un nou program de economie politică, ci o nouă antropologie, una complet diferită de tradiția creștină. (Louis Dupré venise cu o argumentație similară în paginile Commonweal, vezi “Marx and Religion: An Impossible Marriage,” 26 aprilie 1968.) Marx îi privea pe oameni ca pe „ființe sociale” în totalitate determinate de condițiile istorice și materiale, mai degrabă decât de relația lor cu Dumnezeu. El vedea rațiunea omului ca fiind un simplu instrument, o unealtă de producție și un mijloc de organizare socială, mai degrabă decât a fi capacitatea de a contempla adevărul și de a participa la cunoașterea divină. În sfârșit, Marx vedea eliberarea ca pe un rod al acțiunii politice, nu ca pe un proces personal de transformare cu ajutorul Proniei. Politica marxistă nu era călăuzită de principii etice fixe și absolute, pentru că etica, alături de filozofie, era absorbită în politică. Del Noce trăgea concluzia că nu există cale de a salva politica lui Marx de ateismul său, care ținea în egală măsură de concepția lui despre om, cât de concepția lui despre Dumnezeu.
Și:
Și totuși, după Al Doilea Război Mondial, marxismul a cunoscut o adevărată renaștere în Europa Occidentală, nu doar printre intelectuali și politicieni, ci și în cultura instituționalizată. Del Noce a observat, însă, că, în același timp, societatea se mișca într-o direcție complet diferită de cea pe care o prezisese Marx: capitalismul continua să se extindă, oamenii adoptau cu entuziasm consumerismul, iar perspectiva unei revoluții comuniste părea din ce în ce mai îndepărtată. În opinia lui Del Noce, acest succes al marxismului în paralel cu înfrângerea lui, semnala o profundă contradicție. Pe de o parte, Marx propovăduise materialismul istoric, doctrina conform căreia ideile etice și metafizice nu sunt decât fațade ideologice pentru interese politice și economice. Pe de altă parte, tot el profețise că expansiunea capitalismului va duce în mod inevitabil la revoluție, urmată de apariția „omului nou” și a „societății fără clase”, sub „domnia libertății”. Dar dacă revoluția nu mai sosea, dacă „omul nou” se mai materializa niciodată?
În acest caz, și-a dat seama Del Noce, materialismul istoric marxist ar degenera într-o formă de relativism radical, în ideea că concepțiile filozofice și morale nu sunt decât simple reflectări ale condițiilor istorice și economice, neavând vreo validitate permanentă. Aici ar trebui să intre și conceptul nedreptății, al injustiției, fără de care o critică a capitalismului ar fi greu de susținut, dacă nu imposibil. O cultură postmarxistă, una care să mențină materialismul radical al lui Marx și negarea transcendenței religioase, dar care în același timp să se debaraseze de predicțiile lui încrezătoare în autodistrugerea capitalismului, ar tinde în mod natural să fie radical burgheză. Prin aceasta, Del Noce voia să spună o societate care vede „totul ca pe un obiect de comerț” și „un instrument” de folosit în vederea propriei bunăstări. O astfel de societate burgheză ar fi extrem de individualistă, pentru că n-ar putea recunoaște niciun fel de „bine comun” cultural sau religios.În Manifestul Partidului Comunist, Marx și Engels descriau puterea concepției burgheze despre lume de a dizolva toate loialitățile culturale și religioase într-o singură piață universală. Ironic și paradoxal, ideile marxiste (pe care Del Noce le vedea ca pe un fenomen mult mai vast și mai influent decât marxismul politic în sens strict) ajutaseră acum la finalizarea acestui proces. În cadrul unei conferința de la Roma, din 1968, Del Noce a trecut în revistă istoria recentă și a conchis că cultura postmarxistă va fi „o societate care acceptă toate negațiile marxismului în privința gândirii contemplative, a religiei și a metafizicii, și care, prin urmare, acceptă reducția marxistă a ideilor la simple instrumente de producție. Dar care, pe de altă parte, respinge aspectele revoluționar-mesianice ale marxismului, și, ca atare, toate elementele religioase care rămân în interiorul ideii revoluționare. Din acest punct de vedere, reprezintă cu adevărat spiritul burghez în stare pură, triumfător în fața celor doi adversari tradiționali ai săi: religia transcendentă și gândirea revoluționară.”
Era un diagnostic extrem de neconvențional. La vremea aceea, comunismul rămânea o forță politică majoră în lume, iar ideile marxiste influențau vaste porțiuni ale culturii occidentale, inclusiv cultura catolică. Poziția lui Del Noce distona și cu obiceiul conservator de a face o asociere între anticomunism și preamărirea lipsită de spirit critic a Occidentului. Del Noce se arăta extrem de critic la adresa „proiectului occidental postbelic de modernizare progresistă pe baza științei și a tehnologiei”, înțelegând prin aceasta nu știința și tehnologia în sine, ci tehnocrația, adică ideea că toate problemele sociale se pot rezolva prin progres tehnic și creștere economică, și că societatea trebuie să fie condusă de experți. După Del Noce, această concepție, foarte populară printre intelectualii americani (vezi, pentru exemple, perfect competenta trecere în revistă pe care George M. Marsden o face în cartea The Twilight of the American Enlightenment), nu era un răspuns adecvat la marxism, nu în ultimul rând fiindcă împărtășea tocmai premisele fundamentale ale lui Marx: primatul dimensiunii economice a vieții, definirea instrumentalistă a cunoașterii, prioritatea acțiunii în fața contemplației. La o privire mai atentă, consumatorul occidental înstărit din anii 1960 arăta suspect de asemănător cu homo economicus al lui Marx. Principala diferență era că visul marxist al unei purificări revoluționare se transformase într-o utopie burgheză a eliberării din lanțurile reprimării sexuale și ale moralității tradiționale.
Merită citit în întregime: https://www.commonwealmagazine.org/print/39900
În termeni ceva mai concreți, Del Noce vedea că ideea marxistă, eșuând în economie, migrase în cultură. „Proletari din toate țările, uniți-vă! Nu aveți altceva de pierdut decât lanțurile care vă încătușează!”, proclama Manifestul Partidului Comunist (1848). „Lanțurile” pe care stânga de după 1968 propune să le lepădăm sunt toate lucrurile care țin în frâu dorințele personale, și mai ales dorința sexuală. Tocmai de aceea Philip Rieff, în capodopera lui din 1966, The Triumph Of The Therapeutic, spunea că revoluția culturală care se petrecea în Occident (având ca vârf de lance Revoluția Sexuală) era cu mult, mult mai radicală decât orice visaseră comuniștii.
În zilele noastre, oamenii detestă termenul „marxism cultural”, pentru că a devenit o prezență inevitabilă în discursul dreptei alternative, dar întâmplarea face să fie adevărat.
Și iată ceva interesant: documentându-mă pentru noua mea carte, am dat peste câteva lucruri spuse de filozoful polonez Ryszard Legutko în magnifica lui carte The Demon In Democracy. El semnalează că stânga, atât cea efectiv marxistă, cât și cea alcătuită din progresiștii democrațiilor noastre liberale, identifică aceiași dușmani:
- Religia
- Familia tradițională
- Națiunea
- Conservatorismul moral
- Metafizica clasică (de exemplu, credința că există o dimensiune transcendentă a realității)
De remarcat că nimic din toate cele de mai sus nu are vreo legătură cu economia! Asta pentru că, așa cum spunea Del Noce, marxismul în esența lui propune o nouă antropologie. Un sistem economic mai „social”, un stat asistențial democratic și liberal este posibil și fără a adopta antropologia marxistă. Acesta este programul pe care partidele creștin-democrate din Europa postbelică l-au urmărit și chiar l-au construit. Am putea, și ar trebui, să urmărim punerea în practică a unor reforme economice în Statele Unite pe baza acestor principii. Dacă partida conservatoare ar avea cât de cât uzul rațiunii, ar recunoaște această realitate și ar recunoaște că, spre deosebire de anii 1980, cea mai mare amenințare la adresa stabilității, înfloririi umanității și ordinii liberale, nu vine dinspre Stat, ci dinspre Capitalismul Global dezlănțuit. Citiți ce spunea cititoarea mea Lesley: dacă Partidul Republican i-ar apăra și ei interesele, ca angajată, i-ar câștiga votul pe vecie, dar dacă nu o va face, probabil că ea va trebui să voteze cu Democrații pur și simplu din rațiuni de autoapărare economică.
Teza mea este că Partidul Democrat nu constituie în primul rând un vector al socialismului economic, care ar fi un „produs” mai greu de „vândut” în Statele Unite. Teza mea este că reprezintă înainte de toate un vector al socialismului cultural, adică, altfel spus, al antropologiei marxiste, tradusă în obiceiuri, practici și chiar legi. Politica identitară este principala manifestare a acestui fapt, precum și forța lui motrice de transformare în realitate.
Recent, Zack Beauchamp de la Vox spunea, și spunea bine, că ideologia identitară este principala forță din viața politică americană. Mai de curând, el a lăudat-o pe Stacey Abrams membră a parlamentului din statul Georgia și o stea în ascensiune a Partidului Democrat, care a prezentat răspunsul democraților la cuvântarea anuală a Președintelui Statelor Unite, pentru modul viguros în care aceasta apără ideologia identitară.
Opinia lui Abrams poate fi găsită aici. Mai jos aveți un extras din rezumatul lui Beauchamp:
Ideea de bază a tezei lui Abrams este că ideologia identitară nu poate fi ignorată de membrii grupurilor marginalizate. Dacă vor egalitate, trebuie să abordeze problematicile și structurile sociale care îi oprimă.
„Nu marginalizații au creat ideologia identitară și manifestările ei politice. Identitățile le-au fost impuse cu forța de grupurile dominante, iar activitatea politică este cea mai eficace metodă de revoltă”, scrie Abrams.„Ceea ce Fukuyama deplânge drept «fracturare» este, în realitate, rezultatul faptului că grupurile marginalizate au reușit în sfârșit să învingă eforturile care de secole caută să le elimine din jocul politic american, un activism care va întări statul de drept democratic, în loc să-l șubrezească.”
Ideea aici nu este că ar fi rău să ți se pună eticheta de „negru” sau „femeie”; Abrams însăși adoptă personal ambele etichete. Mai degrabă, semnificația socială atribuită faptului că aparții unui grup oprimat, bagajul mental, stereotipurile și abuzurile pe care le ai de suportat din partea altora, ca urmare a identității tale, nu sunt un lucru pe care individul poate alege să-l accepte sau să-l respingă. Rasa ta, identitatea de gen, orientarea sexuală sau religia sunt lucruri din cauza cărora vei fi tratat într-un anumit fel, obligându-te să-ți conștientizezi rolul social marginalizat și să te identifici cu el vrând-nevrând.
Ca urmare, susține Abrams, grupurile minoritare au de ales între două opțiuni: fie să-și ignore propria oprimare, fie să se angajeze într-o formă sau alta de așa-numită politică identitară. A le cere minorităților să evite politica identitară echivalează cu a le cere să-și ignore propria oprimare. Cum poți să-i incluzi pe negrii americani în politica modernă, dacă nu vorbești despre violența poliției și despre strategia împiedicării votului? Cum poți să le incluzi pe femei, fără să discuți despre discrepanța salarială în funcție de gen? Cum să-i incluzi pe americanii LGBTQ, fără să abordezi lipsa unei legislații antidiscriminare la nivel federal?
Nu poți, cel puțin nu așa încât să conteze. După Abrams, criticii de soiul lui Fukuyama le spun practic oamenilor ca ea să stea jos și să tacă din gură.
Observați cum funcționează chestia asta? Dacă nu ești de acord cu Abrams, o femeie de culoare, atunci argumentația ta nu poate fi decât tributară unui soi sau altul de bigotism. Doamne-ajută că Fukuyama are origini japoneze, nu caucaziene, altfel s-ar fi trezit pus la colț ca Bărbat Alb, și bătrân pe deasupra. Te și miri că Beauchamp n-a zis „criticii de soiul lui Fukuyama le spun practic oamenilor de tipul ei să se ducă la locul lor, în spatele autobuzului”(unde erau obligați să rămână americanii de culoare în vremea segregaționismului – n.n.) Varianta de dreapta a acestei comparații ar fi să pui la punct un conservator, care spune că Partidului Republican e cazul să-i pese mai mult de construirea unei plase de asistență socială mai robustă și de protejarea lucrătorilor cu situație precară, spunându-i: „Aha, îți cam dorești socialism, dumneata!”
Și tot Beauchamp:
De asemenea, Abrams găsește neconvingătoare pretinsa alternativă, cea a unei atitudini politice care să se concentreze pe clase, invocând victoriile în plan național ale Partidului Democrat, din 2018, ca dovadă a faptului că politicienii pot să candideze cu campanii pe problemele identitare, și să câștige (deși Abrams însăși n-a câștigat).
În plus, ea mai susține că poziționarea mesajelor bazate pe clasă ca fiind în conflict cu mesajele bazate pe identitate reprezintă o parte a problemei — rezultatul fiind excluderea problematicii minorităților din dezbaterea politică.
Uite ce nu pot să vadă stângiștii politicii identitare (și jurnaliștii care scriu favorabil despre ei).
În primul rând, e pur și simplu imposibil să elimini prin simpla ta voință aceste contradicții interne, doar așa, fiindcă așa îți dorești. E perfect de înțeles, și just, să introduci în propria-ți politică problematica minorităților rasiale și sexuale. Trăim într-o democrație pluralistă și multiculturală, la urma urmei. Ceea ce fac acești democrați ai politicii identitare, însă, este să privilegieze anumite grupuri în detrimentul altora. Uitați-vă la lista lui Legutko, cu dușmanii tradiționali ai stângii, și veți descoperi o corespondență clară cu țapii ispășitori ai democraților fixați pe ideologia identitară:
- Religia — creștinii tradiționaliști sunt bigoți, școlile lor sunt fabrici de bigotism
- Familia tradițională — heteronormativă și sexistă; trebuie deconstruită, cu extirparea masculinității toxice și preamărirea nonconformismului de gen
- Națiunea — cei care se opun imigrației fără restricții și globalizării sunt bigoți; istoria Statelor Unite și a civilizației occidentale în general nu este altceva decât oprimare
- Conservatorismul moral — filozofia opresorilor care urăsc femeile și pe homosexuali
- Metafizica clasică — nu există adevăr obiectiv; „justiția” este orice le aduce avantaje claselor favorizate
Dacă ești un bărbat alb heterosexual și conservator religios și/sau social, și dacă ai o problemă cu deschiderea completă a granițelor, ne pare rău, amice, dar n-ai ce căuta în stânga identitară. Iar dacă faci apel la ideile liberale de modă veche ale echității și justiției, asta nu face decât să demonstreze că nu înțelegi cum funcționează privilegiul și că, pentru realizarea în fapt a justiției, oamenii ca tine va trebui să-și piardă locurile de muncă și pozițiile din societate (vezi articolul: Classics studies: no country for white men)
Democrații partizani ai ideologiei identitare neagă tot timpul, dar ăsta-i adevărul. Cam cum zice legea imposibilității meritate: „Nu se va întâmpla niciodată, iar când se va întâmpla, va fi pentru că asta meritați voi, ăștia.”
Dacă, așa cum am făcut eu, dedici la modul serios ceva timp să cunoști experiența oamenilor care au trăit sub comunism, vei constata o asemănare frapantă între ce se pregătește în America de către stânga justițiară vigilent revoluționară, și ce au trăit oamenii din țările comuniste. Una dintre principalele similitudini este identificarea unor întregi clase sociale (așa cum le definesc comuniștii) cu rolul de țapi ispășitori și demonizarea oricui nu este de acord cu comunismul. Ori de câte ori vei vedea în America oameni pe care stânga politică îi împiedică să-și expună public opiniile, oameni atacați de o gloată progresistă pentru vederile lor politice (reale sau acuzate) și oameni ale căror credințe și practici perfect obișnuite sunt trecute la capitolul „patologii” (de exemplu, recentul articol al Asociației Americane de Psihologie pe tema „masculinității toxice”, viguros și convingător demontat de Jordan Peterson: Jordan Peterson Its Ideology vs Science in Psychologys. War On Boys And Men), practic te uiți la punerea în practică a manualului marxist de acțiune.
Încă o dată, vă rog să remarcați: nimic din toate acestea nu are a face cu economia! Precum a observat Del Noce cu decenii în urmă, forma pe care o ia marxismul de după 1968 este una fundamental burgheză, echivalând cu o repudiere a antropologiei tradițional creștine și a moralității care o însoțește.
Ce se întâmplă acum, totuși, ține de o nouă fază. Progresivismul a devenit mai explicit marxist, prin promovarea pe care o face antropologiei marxiste și prin disponibilitatea de a folosi victimologia în chip de armă politică. Această formă de ideologie identitară este radical antiliberală, așa cum arăta Mark Lilla, cărturarul liberal (care s-a ales, pe acest motiv, cu eticheta de „apologet al suprematismului alb”, aplicată de un coleg de la Universitatea Columbia). La începutul acestui al treilea mileniu, René Girard scria că am făcut din Victimă „noțiunea noastră absolută”. Și:
Actualul proces de demagogie spirituală și retorică inflamată care trage cu tunul după vrăbii a transformat preocuparea pentru victime într-o comandă totalitară și o permanentă închiziție.
Situația a devenit mult, mult mai gravă, față de perioada când a făcut Girard prima dată această observație. El adăuga:
Intelectualii și alte elite culturale au dat creștinismului rolul de țap ispășitor „numărul unu”.
Nici măcar unul singur dintre cei care au emigrat din lumea comunistă nu și-a exprimat în fața mea alarma în privința creșterii impozitelor, a socializării serviciilor medicale sau a creării unei politici publice de industrializare deși, din câte știu eu, chiar îi îngrijorează lucrurile de acest fel. Nu, ceea ce îi sperie este totalitarismul cultural pe care îl văd apărând cu repeziciune dinspre stânga ideologică și, așa cum observă Matt din Virginia, puterea Capitalismului Justițiar Vigilent Revoluționar de a-și impune cu forța ortodoxismul ideologic.
Nu avem încă o dreaptă politică organizată în Statele Unite care să înțeleagă pe deplin ce se petrece și care să fie pregătită să înfrunte deschis Amenințarea Vigilantismului Revoluționar „Woke”. Prea mulți de la dreapta continuă să fie înamorați de ceea ce Del Noce, citat de Lancellotti, numea „un extaz fără spirit critic în fața Occidentului”. Dacă Donald Trump va spumega împotriva „socialismului”, în campania lui de realegere, atunci, chiar dacă nu pricepe el pe deplin semnificația acestui concept, măcar ne va oferi nouă, celorlalți, ocazia de a vorbi despre ce înseamnă marxismul pe frontul cultural, pentru America.
Ca să formulez altfel: dacă singurul lucru pe care socialiștii și-ar dori să-l facă ar fi să schimbe sistemul nostru economic pentru a reprezenta mai bine ideea lor despre justiție și dreptate, eu aș primi cu brațele deschise această dezbatere. Deși nu sunt socialist pe nicio parte, eu cred că socialiștii au ceva important de spus și că vin cu niște măsuri de corecție foarte necesare la hipercapitalismul globalist. Dar asta nu-i decât o foarte mică parte din ce înseamnă socialismul! Pentru adepții Partidului Democrat, socialismul înseamnă politică identitară, care, din punctul lor de vedere, presupune marginalizarea și suprimarea țapilor ispășitori (albii, bărbații nedomesticiți, creștinii tradiționaliști, conservatorii social, familia tradițională) și permanente campanii de stigmatizare a opoziției ca fiind rasistă, sexistă, homofobă etcetera.
Ieri am scris despre perverșii din San Francisco („Haita din Orașul Ceții”) care se dau în stambă prefăcându-se că sunt câini, în chip de fetiș sexual (link aici: Lie Down with Dogs Fog City, Kamala Harris), și pe care site-ul Slate îi prezintă favorabil, pentru „perspectiva lor pro-socială”. Bineînțeles că sunt extremiști și devianți de la normă, dar am dat exemplul lor ca să ilustrez o idee despre cei pe care eu îi numesc „democrații ceții sexuale”. Chiar cred că politicienii democrați girează manifestările publice de devianță sexuală? În general, nu, nu cred așa ceva. Dar unde trag ei linie? Trag linie vreodată? Iată o problemă serioasă, și care are legătură cu ideologia identitară. Cei mai mulți dintre ei nu se pot hotărî să condamne lucrurile de acest fel, pentru că le interzice credința lor antropologică. Pe ce bază să-i condamne un democrat pe fetișiștii din Orașul Ceții? Că doar nu fac altceva decât să-și exprime pur și simplu, cu consimțământ liber și reciproc, identitatea pe care și-au ales-o singuri. Valorizarea „Haitei din Orașul Ceții” este în totalitate coerentă cu ideologia identitară progresivistă, iar faptul că eu semnalez acest lucru arată, prin reducere la absurd, radicalismul suprem a ceea ce reprezintă Amenințarea Justițiarismului Vigilent Revoluționar „Woke”.
În fine, ca să n-o mai lungim: principalul aspect pe care progresiviștii bine-intenționați și adepți ai politicii identitare nu par să fie capabili să priceapă este că privilegierea anumitor clase: minoritățile rasiale, homosexualii, femeile (deși NU și femeile conservatoare!) nu se poate face fără dez-privilegierea celorlalte grupuri sociale. Nu poți fi și cu slănina în pod, și cu purceaua în coteț. Stacey Abrams zice că poți, dar Francis Fukuyama cam are dreptate aici, în răspunsul pe care i l-a dat:
Cea mai mare slăbiciune a țării noastre, în ziua de azi, este intensa polarizare care i-a infectat sistemul politic, o slăbiciune din plin exploatată de rivalele cu regimuri autoritariste ca Rusia și China (Trump And Russia; China Plan Rule Asia). Din punct de vedere practic, depășirea polarizării înseamnă construirea unei posturi politice care să recucerească măcar o parte din voturile clasei muncitoare albe care a s-a mutat de la stânga la dreapta. Ca să-i desprinzi de populism pe votanții care nu sunt animați de rasism pur și simplu, trebuie să iei în serios măcar o parte din temerile lor în privința schimbărilor culturale și a identității naționale. Perfect de acord că revine politicienilor republicani sarcina să nu-l mai apere pe Trump, dar nu o vor face decât atunci când își vor da seama că propriii lor votanți s-au întors împotriva lui.
În Orientul Mijlociu contemporan (New Arab Order), la fel ca în Balcani mai înainte, găsim un exemplu extrem de politică identitară scăpată de sub control, și de ce se întâmplă în final cu țările care nu investesc într-o identitate națională integratoare. Statele Unite, din fericire, se află foarte departe de un asemenea stadiu al disoluției statale. Dar ce se întâmplă acum la noi în țară face parte dintr-o mutație globală mai vastă, care face trecerea de la o politică bazată pe idei economice, la una pe bază identitară. În alegerile parlamentare din 2018, se spune că Trump a fost sfătuit de Paul Ryan, președintele republican al Camerei Reprezentanților, să-și axeze campania pe reducerile de taxe din 2017 și pe creșterea economică; Trump a ales în schimb să pedaleze pe calea identitară, tunând și fulgerând împotriva imigranților (link aici: Trump’s Border Policy Creating Chaos) și a dreptului la cetățenie prin faptul de a fi fost născut pe teritoriul Statelor Unite. Ceea ce nu este altceva decât politică identitară umflată cu pompa.
Această mutație, care-și găsește ecoul și în alte țări, nu este compatibilă cu democrația liberală modernă. Cea din urmă își are rădăcinile în drepturile indivizilor, și nu în drepturile grupurilor sau ale comunităților fixate. Iar dacă Statele Unite nu contracarează în interior această tendință, va continua să dea un prost exemplu celorlalte țări ale lumii.
Spun „cam are dreptate”, pentru că vulgara politică identitară a lui Trump – pe care nu o împărtășesc – și-a făcut apariția ca reacție la politica identitară a stângii. Calmați-vă, nu dau vina pe stânga pentru Trump! Dar chiar vreau să spun că fiecărei acțiuni îi va corespunde o reacțiune egală și în sens opus. Nu poți să demonizezi întregi clase oameni pentru rasa lor, sexul, orientarea sexuală sau religia în care cred, și să te aștepți ca ei să stea și să rabde cuminți ca niște pămpălăi fără sânge în instalație. Politica identitară este pur și simplu politica americană de azi. Dacă Donald Trump ar dispărea mâine, nu s-ar schimba nimic în această privință.
Foarte bine că oamenii discută despre inegalitate economică și locuri de muncă. E bine și e necesar să facem acest lucru! Dar oamenii nu trebuie prostiți și făcuți să-și închipuie că asta ar fi unica preocupare a stângii politice. Nici măcar nu e principala preocupare. De unde și Amenințarea Justițiarismului Vigilent Revoluționar „Woke”. Dacă singurul lucru despre care vorbim, atunci când vorbim despre socialism, este aspectul lui economic, vom scăpa din vedere ce au de gând să facă acești oameni din țara noastră.
Marxismul este o antropologie. Câștigă teren printre noi pentru că atât de mulți dintre noi, …, am acceptat deja această antropologie, și nici măcar nu ne dăm seama. (…)
/ integral la sursa
via Cuvantul Ortodox
