A urma pe Hristos – chemare, datorie și binecuvântare. Gând de Duminică – a Sfinților Români

”Un om ca și un popor, atât prețuiește, cât a înțeles din Evanghelie”

Simion Mehedinți

Icoana Sfintilor Marturisitori din Inchisori daruita Manastirii Petru Voda de Manastirea Vatopedi de la Sf. Munte Athos

Evanghelistul Matei spune că, după ce Hristos, ispitit de diavol, dă povață ca ”Domnului Dumnezeului tău să i te închini și numai Lui Unuia să-i slujești”. Închinare și slujire: închinare ca unui Dumnezeu, slujire ca un ucenic doritor a se face vrednic cum mărturisea David: ”Lăuda-Te-voi între popoare, Doamne, cânta-voi Ție între /Că mai mare decât cerurile este mila Ta și până la nori adevărul Tău/Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeule și peste tot pământul slava Ta, ca să se izbăvească cei plăcuți ai Tăi.” Slujire, mai ales, pentru că Însuși Fiul lui Dumnezeu nu a venit ”să I se slujească” și timpul petrecut pe pământ a fost unul al slujirii până într-acolo încât a primit Răstignirea pe Cruce ca prin Înviere și Ridicarea la cer ca pe noi să ne îndumnezeiască, să ajungem la desăvârșire cum ”Tatăl nostru Cel din cer desăvârșit este”.

A fost, la început pescuirea minunată, când apostolul Petru, pescar încercat, nereușind după o noapte întreagă, să prindă ceva, făcând ascultare și a aruncat năvodul în apă și, când să-l ridice era atât de plin încât i-au trebuit ajutoare. Ucenic al Sf. Ioan Botezătorul, propovăduitorul pocăinței s-a grăbit să spună: ”Ieși de la mine, Doamne, că sunt păcătos.” Hristos l-a liniștit spunându-i ”Nu te teme” că ”de acum înainte va fi pescar de oameni”.Cu el erau cei doi frați Iacob și Ioan ai lui Zevedeu.

Hristos mai învață că viața veșnică este ”a Te cunoaște pe Tine Singurul Dumnezeu adevărat și pe Hristos pe care L-ai trimis”. Fiul lui Dumnezeu anume a fost trimis ca să ne cheme a-I urma în împărăția cerurilor, ”cea gătită nouă de la începutul veacurilor”. A fost trimis să cheme oamenii și, deloc întâmplător, cel mai frecvent cuvânt folosit este ”Vino”, să-L însoțim adică la zidirea Bisericii ca o comuniune de sfinți și iar trupurile noastre să facem, cum spune Apostolul neamurilor ”temple ale duhului sfânt”. În versetele pe care le auzim astfel aflăm cum Hristos umbla la lângă Marea Galileei, ”ținutul neamurilor”, adică al păgânilor, semnificând și caracterul universal al religiei creștine întemeiată pe libertatea omului ca răspuns afirmativ la chemarea Mântuitorului. Ca Fiu al lui Dumnezeu a început adresându-se unor pescari ce tocmai strângeau mrejele după o noapte în care nu prinseseră nimic și erau amărâți la gândul că nu aveau ce duce acasă. Munca pescarilor, prin natura sa, este total dependentă de natură și e sugestivă pentru limitele condiției umane cu care omul se confruntă nu odată dureros. Și Hristos a ales dintre pescari întâii misionari ai mântuirii, fiindcă, fără să stea pe gânduri L-au urmat în a-I fi împreună lucrători ai Legii celei noi întemeiată pe însăși jertfa Fiului lui Dumnezeu. A urma lui Hristos este astfel și o datorie față de propria noastră viață pentru a cărei înveșnicire trebuie să murim acestei lumi ca să putem a ne pregăti pentru drumul către Ierusalimul cel de sus. Cel dintâi care L-a mărturisit a fost Petru: ”Doamne Tu ești Fiul lui Dumnezeu” poate și pentru că, ucenic al Sf. Ioan Înainte-mergătorul a fost martor la Botezul din Iordan când, cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt s-a odihnit deasupra capului și glasul Tatălui a mărturisit în fața întregii zidiri: ”Aceste este Fiul Meu multiubit, întru care am bine voit”. Împreună cu cei doi frați Ioan și Iacob, Petru dat răspuns chemării, ”și a străbătut Iisus toată Galileea învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor”. Propovăduirea cuprindea cuvântul de învățătură și fapta minunată imposibilă omului, ca zidire a lui Dumnezeu.

Propovăduirea învățăturii creștine ca un mod de a trăi viața dăruită de Dumnezeu s-a întemeiat pe două elemente unite monolitic: cuvântul și minunea. Cuvântul necesar mijloc de cunoaștere și comunicare întru comuniune întărit ca adevăr prin minuni care să convingă, fără de care, oricât de adevărate, nu reușesc să străbată drumul anevoios până la inimă. Când Hristos a fost întrebat dacă El este Mesia, sau să aștepte un altul, a răspuns: ”orbii văd, slăbănogii umblă, leproșii se curăță și surzii aud, morții înfiază și săracilor li se bine-vestește.” Dumnezeu ne cheamă la mântuire prin conștiința noastră și o face prin Fiul Său ca Învățător, mustrând, îndreptând și, deopotrivă pilduind prin fapte de nimeni făcute până atunci și nici de atunci încoace. Când a vindecat pe slăbănog, a făcut-o prin cuvânt: iertate sunt păcatele tale. Ca să se facă înțeles, a adăugat: ce e mai ușor a zice, ”iertate sunt păcatele sau i-ați patul tău și umblă” și ca să convingă pe cei de față, a rostit cuvintele iertării și slăbănogul s-a vindecat și în văzul tuturor a plecat spre casă ducându-și patul. Minune și învățătură deopotrivă ca omul să capete conștiința propriei mântuiri pe care o dăruiește Fiul lui Dumnezeu ca ”nimeni să nu piară”.Sf. Efrem Sirul spune atât din preaplinul inimii lui: ”Frate al meu, trezește-te și te străduiește de-a pururi de a te lipi de citirea Sfintelor Scripturi, ca să te învețe pe tine cum se cade a fugi de cursele vrăjmașului și a dobândi viață veșnică”. Prea bine o putem face urmărind viața Sf. Ap. Petru, sau Chefa în ebraică, adică Piatra pe care s-a zidit Biserica. Mai întâi pentru că a fost primul, dar și pentru că personalitatea sa este înalt semnificativă pentru firea omului care se hotărăște să urmeze pe Hristos, căci L-a urmat lăsând tot, familie, casă, meserie fără a pune măcar o întrebare. În prima sa Epistolă, Petru spune că, împreună cu ceilalți, am fost aleși ”după cea de mai înainte știință a lui Dumnezeu Tatăl și prin sfințirea cu Duhul spre ascultare și stropirea cu sângele lui Iisus”. La Botezul lui Hristos în apa Iordanului, de față era și apostolul Andrei, fratele mai mic al lui Petru și ucenic al Sf. Ioan Botezătorul. Mai târziu, văzându-L a dat grabă să-și înștiințeze fratele mai mare: ”Am văzut pe Mesia”. Mai târziu, prin tragere la sorți, apostolului Andrei i-a revenit să propovăduiască Evanghelia și pe aceste meleaguri și peștera care îi poartă numele mai păstrează ca un ecou cuvintele sale, explicând cum ”o credință neîntinată nu este întărită de mulțimea mare de cuvinte, ci de integritatea rațiunii și curăției minții”. Cu patosul unei trăiri incandescente, mărturisea: ”Suntem ai Binelui prin care lăsăm la o parte tot ceea ce este rău; al Celui drept prin care lăsăm la o parte toată nedreptatea…al Celui Unul prin care ne-am îndepărtat de cei mulți, ai luminii prin care am înlăturat întunericul.”

”Socoteala cu veșnicia”

Cuvintele Sf. Apostol Andrei au găsit inimi primitoare la locuitorii acestor ținuturi așa încât nu a fost nevoie de un conducător care să gireze încreștinarea întregului popor, care s-a făcut de jos în sus: ”V-am transmis cuvintele pe care vă rog să le primiți așa cum cuvintele însele ar dori”. Poporul nostru este, cum scria George Brătianu, ”e enigmă și un mister”, adică o ”luminiță, care odată aprinsă nu se stinge niciodată” pentru că spunea Măria Sa Țăranul Român, pe noi, ”aici ne-a lăsat Dumnezeu” și a făcut-o spre a-I ”sfinți numele pe pământ” cum spunem în Rugăciunea împărătească. Mentalitatea dacilor postula primatul sufletului pentru că Zalmaoxe îi învățase că numai cine are un suflet sănătos poate avea și trupul la fel. Părintele Stăniloae afirma că poporul nostru este român prin naștere și creștin prin vocație, prin chemare – aceea a apostolului Andrei dar și aceea tainică a inimii exprimată într-o mentalitate pregătită a fi ”plinită” prin religia creștină. Scrie savantul Simion Mehedinți:”primatul sufletului, gândul la nemurire și atitudinea contemplativă manifestată în sihăstrie au fost tot atâtea cauze care au ținut poporul nostru departe de rătăcirile vulgare ale păgânilor, iar după creștinare, l-au scutit de lunecările neofiților abia trecuți la doctrina lui Iisus, fără a avea destul reazim sufletesc în propria tradiție a neamului lor.” Altfel spus, și aici Hristos a venit să plinească Legea, aceea a pământului, o concepție purificatoare despre suferință pe care o redă Românul absolut în ”Rugăciunea unui dac”: ”Gonit de toată lumea prin anii mei să trec/Până-oi simți că ochiu-mi de lacrimi este sec/ Și aceluia părinte să-i dai coroană scumpă/ Ce va asmute câinii ca inima-mi s-o rumpă/ Iar celui ce cu pietre mă va lovi în față,/ Îndură-te Stăpâne, și-i dă-i pe veci viață!” Conștient mărturisind că pe acest pământ ”l-a lăsat Dumnezeu”, neamul nostru este, cum spunea Mircea Vulcănescu ”o dimensiune a existenței”, nu are deci cum pieri și dacă, ”prin absurd va pieri ce se va naște pe acest pământ, român se va chema.” A ne întoarce spre cei dinaintea noastră este certitudinea comuniunii de credință ortodoxă și unitate de neam nu spre deșartă laudă ci spre a deprinde cu Mircea cel Bătrân să ne apărăm ”sărăcia și nevoile și neamul”; da și ”sărăcia” și războaiele noastre au fost de apărare, nu de cucerire.

De aici izvorăște și o conștiință a unității de neam, întemeiată pe unitatea de credință și limbă, dincolo de geografie, care a făcut, bunăoară pe Simion Ștefan să asemene cuvintele cu banii cei buni care circulă peste tot. La rându-i, Miron Costin consacră ”a neamului țărilor acestora nume drept și vechi este român, adică râmean, de la Roma.” De unitatea de neam românul nu a avut a se îndoi cei care o simțeau în pulsul de viață al ființei lor și problema care îi preocupa era a ”socotelii cu veșnicia”. Desigur, s-au pierdut multe documente și nu e de mirare, dar avem la îndemână mărturia vie a mentalității dăinuitoare , ca o cronică nescrisă care, în consecință, nu va putea fi nici ștearsă. În această cronică întâlnim multă suferința ca prezență perpetuă, dar ea a îmbrăcat straiele dorului iar la ceas de lumină a ”dorului-dor”; nostalgie după o lume cândva pierdută pe care astfel o face prezentă iar clipa trece pe nesimțite în veșnicie pe care o înmlădiază în doină. Pentru cel ce s-a numit pe sine ”Suflet din sufletul neamului meu” cântându-i ”bucuria și amarul”, Doina este curată ca o copilă ”gata de-a pururi să plângi”. Continuă Coșbuc: ”Și când ești tristă Doino tu inima ne-o frângi/ Dar nu știu cum e bine? Când plângi, în urma ta/ Noi plângem toți/Ș-amarul mai dulce n-i așa”. E acel ”dulce” care l-a făcut pe truditorul pământului acestuia să spună că la noi ”nu e amară nici frunza de pelin”.

Mai este în firea noastră și o anumită cultură a tainei, blândă ca o poveste a copilăriei și dorul despre care profesorul Biriș din ”Noaptea de Sânziene” a lui Mircea Eliade spunea că-l moștenim prin naștere și-l luăm cu noi în mormânt ca sămânță spre rodire și în cer ca ocrotire. O blândețe care, la nevoie se convertea în vitejie jertfelnică. Poate de aceea nu am avut înscriși în calendar sfinți deși nu puțini erau cinstiți în diferite locuri unde amintirea lor era ca o lumină povățuitoare și ocrotitoare. Când Emil Cioran, cu ironia-i știută a spus lui Mircea Vulcănescu cu superioritate că poporul român nu a dat nici un sfânt, acesta a răspuns cu o înțeleaptă seninătate că, e adevărat, nu sunt sfinți trecuți în calendar și așa era atunci. Dar, a adăugat martirul de la Aiud, cunoaște undeva într-un sat uitat de lume o bătrână care a făcut gropi în lutul podelei tot bătând mătănii. Și câți or mai fi fost ca ea. Despre domnitorul Ștefan cel Mare se spunea că era considerat sfânt înainte de canonizare și cu bun temei. Se povestește cum, înainte de fiecare luptă, tot poporul ținea post și se împărtășea toată oastea după cum la fel făcea și după luptă ca mulțumită lui Dumnezeu. După fiecare luptă, Ștefan cel Mare și Sfânt înălța o biserică încrustând în veșnicie o biruință împotriva Semilunii în numele lui Hristos. Pentru el ca și pentru mulți, foarte mulți, eroi și sfinți valorile tutelare erau credința în Dumnezeu și în dreptatea neamului nostru lăsat de Dumnezeu pe un pământ binecuvântat, deși ”în calea tuturor răutăților”. Cu ani în urmă se povestea cum, lângă o mănăstire, din senin s-a ridicat pământul și, cercetând, s-au găsit moaștele sfânt necunoscut. Să luăm aminte să nu ne înșelăm cu vorbele noastre că Bunul Dumnezeu ”acoperă ceea ce omul descoperă și descoperă ceea ce omul acoperă”. De aceea hotărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie 1992 ca a doua Duminică după Rusalii să fie consacrată sfinților români este cum nu se poate mai binevenită mai ales când mărșăluirea globalizării tinde să șteargă totul în calea-i pavată cu tot felul de scenarii apocaliptice. Îi cinstim astfel pe cuvioșii pustnici ca Sf. Nicodim de la Tismana sau Daniil Sihastru, Teodora de Sihla, Calinic de la Cernica, Irodion de la Lainici și alții neștiuți de noi dar dragi lui Dumnezeu. Cinstim la fel pe sfinții mucenici de la Niculițel, pe sfinții Ioan Valahul; cinstim pe bine-credinciosul voievod Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi. Trecând prin timp, cinstim pe sfinții închisorilor cei care au mărturisit pe Hristos cu viața lor în închisorile de la Jilava, Aiud sau Periprava. În egală măsură aducem prinos de recunoștință ostașilor care și-au dat viața în luptele pentru apărarea patriei.

”Veniți după Mine…”

În pericopa evanghelică citită astăzi, Hristos, umblând pe lângă Marea Galileei, a neamurilor lumii, cheamă pe Petru și cu el pescarii ce-l însoțeau: ”Veniți după Mine și vă voi face ”pescari de oameni” , truditori ai împărăției cerurilor aflată în inimile lor. Chemarea a fost ascultată și urmată și astăzi de creștinii pentru care credința este expresia directă a iubirii lui Dumnezeu și aproapelui pentru că nu poți iubi Creatorul fără a iubi creația și nici creația fără credința în Cel ce a făcut-o prin Cuvânt. Credința noastră este răspunsul cuvenit la nemăsurata iubire a lui Dumnezeu – Tatăl care l-a dat pe Fiul Său ca toți cei ce cred să nu moară și să aibă viață veșnică. Cu moartea Lui, Hristos a călcat moartea noastră redându-ne rostului pentru care Domnul ne-a făcut din pământ cu mâinile Sale și a suflat peste noi Duh Sfânt pentru a fi cunună a creației, stăpân al ei. Un stăpân care, după pilda dată de Hristos să o slujească spre dăinuirea vieții, darul cel mai de preț pe care l-a dat Domnul cel Bun și Sfânt. Chemarea de atunci adresată pescarilor o putem auzi și astăzi și nu întâmplător chemarea ”veniți” este rostită ca un leitmotiv culminând în noaptea Învierii când suntem chemați: ”Veniți de luați lumină!” , lumina care alungă întunericul care, neputincios, nu o poate cuprinde, aura care înconjoară capul sfinților care ca niște călăuze înțelepte, adevărata înțelepciune fiind drumul de la frica de Dumnezeu la iubirea lui Dumnezeu. Sf. Augustin spune că, pentru a ne duce pe drumul mântuirii, Dumnezeu face din durere învățătură și lovește ca să vindece, nu să ucidă. Aplecându-se cu înțelegere trăitoare asupra ”creștinismului românesc”, Simion Mehedinți l-a caracterizat printr-o ”simbioză fără ciocnire” între puterea temporală și puterea spirituală, fiecare având-și ”locul” ei bine circumscris astfel încât am făcut ”din nevoie, virtute” – din strâmtorare, armonie și nu antagonism. Asta a făcut posibil ca Ștefan Lupașcu să elaboreze o ”logică a terțiului inclus”, a lui ”și și” au ”nici, nici” și care apelează la argumente din fizica modernă. E o concepție cumva opusă celebrei afirmații heraclitiene după care ”războiul e mama tuturor lucrurilor”, atestând, dimpotrivă, că mama tuturor lucrurilor este armonia care recuperează unitatea din diversitatea lucrurilor. E, în esență, o proiecție a credinței noastre profund ortodoxe pentru care cuvântul ”dor” este intraductibil pentru că arată dorința înnăscută a omului de a-și transcende vremelnicia care și rămâne ca un ecou al veșniciei din noi. Orice ni s-ar putea întâmpla, dacă , după spusa lui Mircea Vulcănescu, ”credința noastră se întunecă și nădejdea noastră se pierde, ne rămâne rugăciunea și dragostea lui Dumnezeu care niciodată nu cade, chiar dacă limbile ne vor lipsi și conștiința ni se va strica”. Sunt cuvintele unui sfânt, care, plecând spre Domnul de la Aiud au fost: ”Să nu ne răzbunați.” El cu siguranță le dăduse iertare și dorea ca nu cumva răzbunarea noastră, chiar ca justificată îndreptare, să o umbrească, ținând trează pentru conștiința veacurilor cuvintele Părintelui Ceresc: ”A mea este răzbunarea. Eu voi răsplăti.” O știa de la străbuni care nu plăteau răul cu rău, ci îndemna ”lasă-l în voia Domnului”, Domnul dă după faptă și răsplată. Eliberat prin iertare de răul făcut, omul se poate bucura deplin de binecuvântarea Domnului care este peste noi toți, cu harul Său și cu necuprinsa-i iubire de oameni. Atunci am putea simți cum, ca prin farmec, se deschid ferestrele veșniciei și auzim îngerii slavoslovind: Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bună-voire. De judecat să ne judecăm pe noi înșine după felul în care am răspuns chemării lui Hristos: ”Vino după Mine”. Și, nevoiți a fi să constatăm că, oricât ne-am strădui, ”nu ne pricepem la nici un răspuns” că tot ceea ce considerăm astfel e preambulul altei întrebări, să ne rugăm: ”Miluiește-ne pe noi Fiul lui Dumnezeu,/ Cel ce ești minunat întru sfinți/ Pe noi cei ce-ți cântăm: Aliluia”

Chemarea mereu actuală, ”vino” este adresată fiecăruia și Sf. Casian scrie că ”Dumnezeu ne ocrotește și ne îndrumă în așa fel, încât, chiar fără voia noastră ne duce spre mântuire.” Am putea încerca, ca scrutând timpul, să luăm aminte și să vedem că toate ni le-a dat Domnul spre mântuire. Asta chir dacă noi nu ne-am dat seama atunci și, în lipsa noastră de socoteală, ne-am simțit părăsiți, poate nedreptățiți chiar. Răspunsul din parte-ne s-ar cuveni să fie recunoștința manifestată în ascultarea lucrătoare a lui Dumnezeu cum au făcut sfinții din toate timpurile și o atestă locurile pe care le-au binecuvântat cu viața lor prisositoare în fapte ale iubirii. În toate și în toți descifrăm lucrarea lui Dumnezeu care l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa spre a-i fi împreună lucrător al Voii Sale ca ”tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”. Chemarea lui Hristos, ”Veniți după Mine” ne este adresată și nouă cum e și celor care ne vor urma, ca întorcând spatele deșertăciunii, să-L urmăm pe Hristos cum îndeamnă Sf. Ioan Hozevitul: ”Urmează deci calea dreaptă/Strămoșilor celor iubiți/ Căci, iată, duhul lor te-așteaptă/În țara celor fericiți.” Împreună, închinându-ne în acest praznic ca la o Liturghie a istoriei să spunem: ”Semnul crucii este nouă/ Scutul cel mântuitor/Și ne dă la toate spor/Deci să facem cum se cade/ creștinescul nostru semn/ Căci vrăjmașii fug atunci/ Ca de preacinstitul lemn.”

de Elena Solunca Moise Ziaristi Online