Ioana Lucacel si Mircea Crisan
1947, doi fraţi din Ieud au format primul grup de rezistenţă anticomunistă în munţi din Maramureş. Se spune că fraţii Popşa au încercat şi o unificare a grupurilor de rezistenţă din Maramureşul istoric. Numai că, într-un schimb de focuri, chiar în ziua de Paşte, Vasile Popşa a fost ucis. El a fost prima victimă a securităţii în Maramureş. Trupul lui a fost purtat în Sighet pentru a speria potenţialii răzvrătiţi. Ceilalţi membri ai grupului s-au alăturat Lotului Ţibleş.
La 7 decembrie 1947, studentul Ioan Popşa, fost şef PNŢ Maramureş, a fugit în munţi pentru a scăpa de o iminentă arestare. În toamna anului 1948 i se alătură şi alţi tineri, urmăriţi şi ei de Securitate pentru convingerile lor politice: Vasile Popşa, fratele lui Ioan, Mihai Şofron, student din Sighet, Ioan Rusu, student, Ioan Hotea zis Hricu. În aprilie 1949 li se alătură şi Ştefan Tand, un ţăran din Rozavlea şi elevii Gavrilă I. Iusco, Gavrilă G. Iusco şi Ioan Dunca.
În ianuarie 1949, fraţii Popşa iau legătura cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea din Ieud, membru al PNŢ, urmărit şi el de Securitate. Acesta le acordă ajutor şi suport moral şi devine liderul spiritual al grupului. De asemenea, lărgeşte grupul de ajutorare al fugarilor cu preoţii Alexandru Chindriş şi Vasile Iusco şi călugăriţele Pelagia Iusco, Maria Sas. Membrii grupului Popşa îşi creează legături în comunele Ieud, Dragomireşti, Rozavlea, Vişeu de Jos, Şieu, Botiza, Săliştea şi Borşa. Sunt aprovizionaţi cu arme şi armament, primesc informaţii despre acţiunile securităţii în zonă şi menţin contactul cu familia. Cei care au avut însă curajul să-i ajute au fost vânaţi de Securitate, arestaţi în perioada 1949-1950 şi condamnaţi la ani grei de temniţă.
Fraţii Popşa au adunat în jurul lor şi câţiva elevi din Sighet, conduşi de Ştefan Minică, şi săteni din zonă, conduşi de Ioan Zubaşcu din Dragomireşti. Şi aceştia vor fi arestaţi şi condamnaţi într-un proces din 1949.
Scopul grupului Popşa era schimbarea regimului comunist, aşteptând ca semnal al declanşării luptei, începerea unui război între URSS şi puterile din occident. La sfârşitul lunii martie a anului 1949 au fost surprinşi la casa unui sătean din Săliştea. Mihai Şofron, unul dintre membrii grupului, a fost arestat.
După doi ani de rezistenţă armată în munţi, Securitatea era pe urmele fraţilor Popşa pas cu pas. Cu ajutorul unor „cozi de topor”, în noaptea de 4 mai 1949, pe când se aflau în casa familiei Dunca Dumitru (Pâţu) din Ieud, au fost înconjuraţi de Securitatea din Sighet, Baia Mare şi miliţieni din zonă. Familia Dunca avea trei copii.
Situaţia, datorită efectivului mult superior, era în favoarea securităţii şi deci se putea evita crima. Fraţii Popşa aveau fiecare câte un pistol mitralieră şi grenade. Au încercat să evite confruntarea printr-o stratagemă pe care au mai folosit-o ca să scape din încercuire. Ioan a aruncat o grenadă în curte şi imediat după explozie a escaladat fereastra, profitând de situaţie, a reuşit să fugă. Lică (Vasile) a scos capul pe geam, a fost împuşcat fără somaţie şi a căzut înăuntru. Ioan a avut o şansă extraordinară, i-au trecut 7 cartuşe prin haină, prin manta. Un singur glonţ l-a atins în picior, dar nu era grav. Cel care a căzut, a rămas într-o baltă de sânge, horcăind câteva ore, până dimineaţă când au fost nevoiţi să se predea.
Pe Lică, mort, l-au întins în mijlocul camerei, iar lângă el, pe cei trei tineri cărora li s-a pus câte-o arma în mână de către Stern, l-au pus lângă el. Au fost fotografiaţi, apoi duşi la Securitate pentru anchetă. Trupul neînsufleţit a lui Lică a fost plimbat într-o maşină prin Sighet, pentru a speria potenţialii răzvrătiţi. Au fost scoşi până şi elevii de la şcoli pentru a-l vedea. După „spectacol” a fost îngropat undeva în Cimitirul săracilor, unde aveau să i se alăture, în anii următori, mulţi dintre ctitorii României Mari. Tragedia a urmat şi în familia lui Dunca Dumitru. Casa a fost devastată; el, soţia şi două fiice au fost legate în curte. Soţia, Maricuţa, ţinea în braţe fiul de 2 ani. Stern i l-a smuls şi l-a aruncat lângă gard, într-o grămadă de urzici, spunând că puii de viperă trebuie lăsaţi să moară. Plânsul disperat al copilului a fost auzit de o bătrână din vecini, care l-a înfruntat cu curaj pe Stern şi a luat copilul să-l îngrijească. Familia Dunca a fost dusă în faţa primăriei, legată de mâini şi picioare de un stâlp şi ţinută acolo toată ziua, ca să-i vadă sătenii. Apoi au fost duşi la Securitatea din Oradea. Dunca Dumitru a fost condamnat la patru ani de închisoare, iar soţia şi fetele au fost eliberate după un an, fără a fi condamnate.
