VINDECAREA DEMONIZATULUI. Ce ne stăpânește pe noi?

1 834

Vindecarea demonizatului din tinutul Gherghesenilor:

Si au ajuns cu corabia in tinutul Gherghesenilor, care este in fata Galileii. Si iesind pe uscat, L-a intampinat un barbat din cetate, care avea demon si care de multa vreme nu mai punea haina pe el si in casa nu mai locuia, ci prin morminte. Si vazand pe Iisus, strigand, a cazut inaintea Lui si cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preainalt? Rogu-Te, nu ma chinui. Caci poruncea duhului necurat sa iasa din om, pentru ca de multi ani il stapanea, si era legat in lanturi si in obezi, pazindu-l, dar el, sfaramand legaturile, era manat de demon, in pustie. Si l-a intrebat Iisus, zicand: Care-ti este numele? Iar el a zis: Legiune. Caci demoni multi intrasera in el. Si-L rugau pe El sa nu le porunceasca sa mearga in adanc. Si era acolo o turma mare de porci, care pasteau pe munte. Si L-au rugat sa le ingaduie sa intre in ei; si le-a ingaduit. Si, iesind demonii din om, au intrat in porci, iar turma s-a aruncat de pe tarm in lac si s-a inecat. Iar martorii vazand ce s-a intamplat, au fugit si au vestit in cetate si prin sate. Si au iesit sa vada ce s-a intamplat si au venit la Iisus si au gasit pe omul din care iesisera demonii, imbracat si intreg la minte, sezand jos, la picioarele lui Iisus si s-au infricosat. Si cei ce vazusera le-au spus cum a fost izbavit demonizatul. Si L-a rugat pe El toata multimea din tinutul Gherghesenilor sa plece de la ei, caci erau cuprinsi de frica mare. Iar El, intrand in corabie, S-a inapoiat. Iar barbatul din care iesisera demonii II ruga sa ramana cu El. Iisus insa i-a dat drumul zicand: Intoarce-te in casa ta si spune cat bine ti-a facut tie Dumnezeu. Si a plecat, vestind in toata cetatea cate ii facuse Iisus.

(Luca 8, 26-39. Duminica a 23-a dupa Rusalii)

demonii intra in porci si se arunca in mare

Despre stapanirea de sine a omului si despre stapanirea lui de patimi si de demoni

R. Radulescu: Parinte profesor Constantin Coman, Mantuitorul Hristos intalneste un demonizat, un om posedat sau stapanit totalmente de diavol. Reactiile omului respectiv erau pe masura, erau diavolesti sa spunem. Vreau sa va intreb, pentru inceput, astazi ne intalnim mai rar, sau, poate, unii chiar nu au vazut oameni posedati, desi exista; ce se intampla cu acel om? Cum a trait el, ca sa ajunga sa fie stapanit total de diavol? Toti avem gesturi sau ganduri, le-am putea spune demonice, dar ele apar si dispar din viata noastra. Demonizatul este stapanit in cea mai mare parte a vietii sale de diavol. Ce s-a intamplat, ca sa ajunga in aceasta stare?

Pr. Coman: Cred ca ar trebui, inainte de orice, sa lamurim un pic ce este diavolul si diavolesc, sau demonic. Diavolul este o constiinta, care in mod deplin si desavarsit se plaseaza potrivnic lui Dumnezeu si, in consecinta, potrivnic vietii, potrivnic a tot ceea ce este pozitiv.

R. Radulescu: Are vreun scop? Este o impotrivire gratuita sau…

Pr. Coman: Diavolul nu este dintru inceput si, in consecinta, nu are un scop final rational. Este o chestiune de interval. Dumnezeiestile Scripturi ne spun ca diavolii sunt ingeri cazuti. Raul asadar nu este un principiu, ci este o pervertire a binelui, o cadere, o deviere. Pervertirea totala a binelui este diavolul. Este o constiinta intru totul potrivnica vietii, potrivnica binelui. De aceea i se mai spune si Potrivnicul. Raul nu are logica!

Ca sa revenim la intrebarea dumneavoastra, ce trebuie sa fi facut cineva, ca sa ajunga sa fie posedat de diavol?

Ajunge sa fie stapanit de diavol cineva care cedeaza propria stapanire asupra sinelui. Omul a fost creat de Dumnezeu cu stapanire de sine. Este suveran! Putem face unele asocieri care ne sunt la indemana, le-ati sugerat si dumneavoastra in intrebare. De exemplu, stapanirea de patimi. Cineva poate fi stapanit de lacomie, de patima lacomiei. Sau, un exemplu mai accesibil experientei tuturor: omul ajunge sa fi stapanit de bautura, dependent de bautura, alcoolic. Patimile sunt nenumarate si cu putina onestitate le putem identifica chiar la noi insine. Cum se manifesta? Nu ne putem stapani in fata provocarii patimii respective. Nu mai functioneaza si nu mai activeaza propria stapanire de sine.

Omul este chemat sa fie stapan pe sine, sa se controleze, sa-si gestioneze constient toate impulsurile, toate intentiile, toate faptele si toate gandurile, adica sa le conduca spre implinirea rostului sau, spre implinirea sensului propriei existente, sa le dea tuturor o finalitatea pozitiva, constructiva, nu distrugatoare.Cand nu se mai poate stapani, cand nu-si mai poate stapani impulsurile, omul este vizibil sub stapanire straina, sub stapanirea unui lucru rau. Daca intelegem ce inseamna stapanirea omului de o patima sau alta, ne putem imagina ce inseamna stapanirea totala de rau. In cazul patimilor mai ramane in om constiinta ca ceea ce face este rau si distructiv pentru propria viata. Stapanirea de demoni presupune cedarea si la nivelul constiintei. Parintii Bisericii nu vorbeau despre lacomie sau desfranare sau lenevire ci despre duhul lacomiei sau duhul desfranarii sau duhul lenevirii. Este usor de inteles de ce.

Cu putina cercetare de sine, putem si noi sa observam ca la originea acestor patimi stau anumite stari sau intentii ascunse, latente, care atunci cand prind prilejul se manifesta irezistibil. Este regretabil ca s-a renuntat la aceasta cultura duhovniceasca, cultura a vietii la nivelul duhurilor, daca vreti, evident sub presiunea unei culturi materialiste si rationaliste. S-a creditat ideea ca raul vine de la trup, de la nevoile si de la poftele trupului. Are Sfantul Pavel un cuvant relevant pentru cele spuse aici:

Caci lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduh.” (Efeseni 6,12).

Chiar in acest context Apostolul Pavel vorbeste despre lupta impotriva diavolului, aratand care sunt armele cu care se poate lupta impotriva acestuia:

Imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolului… Pentru aceea, luati toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva in ziua cea rea si, toate biruindu-le, sa ramaneti in picioare. Stati deci tari, avand mijlocul vostru incins cu adevarul si imbracandu-va cu platosa dreptatii, si incaltati picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia pacii. In toate luati pavaza credintei, cu care veti putea sa stingeti toate sagetile cele arzatoare ale vicleanului. Luati si coiful mantuirii si sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6,11-17)

Adevarul, dreptatea, pacea, credinta, mantuirea, cuvantul lui Dumnezeu sunt arme duhovnicesti (adica nemateriale) impotriva duhurilor rele. Teologia academica insasi vorbeste prea putin – ca sa nu spun aproape deloc – despre nivelul duhovnicesc al existentei umane, de mecanismele vietii duhovnicesti. O consecinta a acestei taceri este lipsa temelor despre diavol si duhurile rele din preocuparile sale. Se spune ca cea mai mare biruinta a diavolului este sa-l convinga pe om ca nu exista diavol.

Postura de posedat de diavol incepe cu aceste stapaniri sau impatimiri, cu prezenta patimilor inlauntrul nostru, este anticipata de catre acestea. Un mare teolog si filosof grec al veacului XX-lea, Nikolaos Matsoukas a scris un tratat de demonologie. Cateva din cartile sale au fost traduse in limba romana – inclusiv acest tratat de demonologie – si publicate la Editura Bizantina. Este cam singurul teolog ortodox preocupat de demonologie, in spatiul rasaritean, cel putin in epoca moderna si contemporana. Matsoukas sugereaza si insista foarte mult asupra contributiei noastre la savarsirea raului in propria noastra existenta, la „invitarea” demonului sa se salasluiasca in noi. Sigur, altceva este raul provocat de noi si altceva este diavolul. Diavolul este un rau personalizat. Conlucrarea cu el presupune un pact. Cel posedat, sa spunem, din cauza lui sau din cauza parintilor sau din cauze necunoscute, ajunge la un oarecare pact cu diavolul. Diavolul nu are putere asupra cuiva, daca respectivul nu-i face loc, nu consimte.

Am avut o experienta, ca duhovnic, cu un taximetrist, care mi-a relatat cum, plecand de la un simplu joc, a ajuns sa fie stapanit de diavol. Din aceasta cauza a ajuns, de fapt, la mine la biserica. Statea in masina si astepta clienti, ca orice taximetrist. Uneori veneau, alteori nu veneau… De unde pana unde, i-a venit in gand sa faca un pact cu diavolul, ca sa-i aduca clienti. Daca va puteti inchipui!? De unde gandul acesta?! Noi, ca teologi si preoti, spunem ca insusi diavolul i-a strecurat in gand aceasta provocare. Si a inceput glumind in sinea sa: „Bine ma, trimite-mi clienti!” Si au inceput sa-i vina clienti. Nu avea clienti a doua zi, zicea iarasi: „Bai, mai trimite-mi niste clienti!” Totul a pornit intr-o joaca.

R. Radulescu: Dar se adresa diavolului?

Pr. Coman: Da, se adresa diavolului. Probabil ca l-o fi provocat diavolul insusi cu invitatia: „Cere-mi mie, ca iti aduc eu clienti…!”, un simplu gand. A ajuns, in cele din urma sa aiba cosmaruri. Noaptea nu mai dormea. Il lua somnul si incepea sa simta cum dantuiau si radeau in jurul lui cete, legiuni de demoni. La inceput isi spunea: „Mi se pare mie…! Imaginatia mea, este de vina…! Nu exista diavoli”. Cand a venit la biserica, mi-a marturisit: Parinte, cum ii ceream, cum veneau clientii!”.

Sigur, un necredincios sau un rationalist ar spune ca este doar o impresie, o autosugestie, o coincidenta. El era convins ca nu era o simpla coincidenta. Drama lui era ca nu mai reusea sa scape de prezenta acestui personaj, care il tortura de asa maniera, incat ajunsese 24 de ore din 24 sa fie sub presiunea prezentei lui. Cand ii radea pe o parte, cand in imaginatie, cand ii auzea vocea, cand hohotele de ras, pe care nu le mai putea suporta! Aceasta este istorisirea cuiva patit in zilele noastre. Era, pur si simplu, transfigurat, chinuit. A ajuns la biserica cerandu-mi: „Parinte, faceti ceva! Dintr-o joaca prosteasca, uitati unde am ajuns!” A venit un timp si s-a ajutat de biserica, de Sfanta Cruce, de rugaciune, de dezlegari, ca sa se linisteasca. L-am pierdut apoi, nu mai stiu ce s-a mai intamplat cu el.

Iata, asadar, o situatie foarte concreta, cand cineva, dintr-o joaca, a facut loc diavolului inlauntrul sau. Posedarea aceasta de demon, are foarte multe grade si etape. El este, pana la urma, cel care ne cultiva apetenta pentru lucruri care ne stapanesc, pentru patimi. Cunoastem intamplarile din Pateric. Alexandria era in grija unui singur demon, care si acela dormea. De ce? Pentru ca toata lumea era dedata desfraului. Nu era nevoie de multa vigilenta din partea demonilor. In schimb, in jurul unui singur schimnic, care se nevoia, erau legiuni de demoni care nu numai ca nu aveau timp sa doarma, dar se osteneau, tot timpul, ca sa-l determine pe schimnic sa inceteze lupta sa duhovniceasca.

R. Radulescu: Adica, il sileau sa raspunda acelor provocari, acelor ispite, cum le spunem. Parinte profesor, demonizatul, acest om din tinutul gherghesenilor, este vindecat de catre Mantuitorul Hristos si se linisteste. Demonii care ies din el sunt condusi sau sunt invitati sa intre intr-o turma de porci.

Pr. Coman: Demonii ii cer Mantuitorului lucrul acesta.

R. Radulescu: Ei cer. Aici este cheia intamplarii. Mantuitorul Hristos nu ii lasa in vazduh sau la indemana sa-si faca de cap cu alti oameni, ci ii indeamna catre niste dobitoace, catre o turma de porci. Dar nu intamplator. Se pare, ca porcii erau posesiunea oamenilor acelei cetati. Aici intervine reactia acelor oameni, care clar, intr-o prima faza, s-au minunat ca acel om, pe care-l stiau un nebun, un demonizat, s-a linistit. Era acum un om normal. Dar apoi ce fac? Il invita pe Mantuitorul Hristos sa plece din tinutul lor! Este o reactie ciudata! In mod normal, ar fi trebuit sa-L mai tina putin, sa vada ce este cu El?! Hristos reusise sa faca ceea ce nimeni nu a reusit pana atunci! De aici tragem concluzia ca posedarea este una evidenta in cazul omului vindecat din Evanghelie, dar in cazul celorlalti demonizati este vorba despre o posedare mai subtila? Ei sunt posedati de ceea ce posedau ei? Exista acest pericol de a fi stapaniti de ceea ce avem fiecare?

Pr. Coman: Este foarte frumos ceea ce spuneti. Contrastul este pus in evidenta de Mantuitorul Hristos si de Sfantul Evanghelist Matei. Oamenii locului nu se bucura atat de mult de vindecarea demonizatului, ba mai mult se revolta, se intristeaza, pentru ca este afectat avutul lor. Nu sunt in masura sa accepte jertfirea avutului lor, care putea fi chiar pretios, desi era numai o turma de porci. Oricum, nu se putea compara cu eliberarea unui om de sub posesiunea diavolului. Aici se pune in discutie o problema foarte, foarte importanta, pe care noi o regasim in toate discursurile, si culturale si artistice. Tensiunea intre a fi si a avea, intre existenta si suportul existentei. Pentru ca omul este chemat sa-si asigure existenta, bazandu-se pe o anumita avere, pe o anumita posesiune. Aceasta ne da liniste, ne da siguranta zilei de maine. Uneori, chiar ne amageste ca aceasta inseamna a fi, inseamna a exista. Sa ai. Cu cat ai mai mult, cu atat esti mai evident.

R. Radulescu: Avem tendinta sa ne evaluam propriile eforturi, in functie de ceea ce avem…? Daca nu avem, nu prea avem pentru ce sa traim?

Pr. Coman: Dar, daca prelungim un pic logica, un pic numai, vom vedea ca sunt lucruri mult mai importante, pe care le putem avea si care ne-ar ridica la un mod de existenta mult superior si mult mai rafinat. A avea inseamna un mod de existenta la baza, cel mai de jos. Inseamna a supravietui, a te hrani, a avea ce sa mananci, sa iesi in lume, si sa ai cu ce sa te imbraci. Inseamna sa ai o masina, ca sa poti sa te plimbi si asa mai departe. Dar nu in a manca, nu in a te imbraca, nu in a te plimba se epuizeaza existenta noastra!

Unde este existenta noastra? Daca mergem inspre varf, existenta noastra inseamna sa fim in legatura cu oamenii, sa avem comunicare si, eventual, relatie de iubire cu ei! In realitate, ratiunea noastra de a exista, bucuria existentei noastre, este sa iubim si sa fim iubiti. Daca vrem sa realizam lucrul acesta, vom vedea ca ne impiedica foarte mult avutia despre care vorbeam. Ar fi bine ca avand, sa putem si iubi. Dar se intampla mai rar. Ne iubim pe noi insine! Calea ca cel care poseda avutii sa ajunga sa iubeasca, este sa transforme avutul sau in donari, sa-l daruiasca!

In Evanghelia noastra vedem ca nu exista disponibilitatea daruirii. Cand Mantuitorul le-a propus, nu au acceptat jertfirea turmei de porci pentru a vindeca pe unul dintre semenii lor, probabil fiu, sau frate, sau unchi, sau tata! Nu au acceptat sa transforme avutia in dar. Ar fi fost un salt fantastic al modului de existenta. De la existenta de supravietuire, de jos, de baza, la o existenta superioara, la treapta de sus a existentei.

Daca nu este chemat omul la o existenta superioara, atunci cine? Parintele Staniloae ne spune ca: Dragostea este varful existentei!” A exista la varf inseamna a iubi. Ca sa ajungi acolo, ca sa ajungi sa iubesti, trebuie sa gestionezi foarte jertfelnic avutia ta, si patimile asemenea. Un om patimas nu poate iubi. Nici chiar patima aceea, pe care o intalnim atat de des, intr-o asa zisa relatie nebuna de dragoste. Ea nu este, de fapt, un suport real al iubirii. Si nici nu duce la iubire. Duce la drame, duce la pervertiri ale iubirii. Iubirea are o singura premiza, anume capacitatea de jertfire a sinelui, sacrificiul de sine.

Iar vrajmasul, demonul este opusul, adica neiubirea, ura, invidia. Invidia il face sa lupte cu patima impotriva omului, atunci cand acesta incepe sa devina fiinta iubitoare, cand incepe sa se desprinda de tot ceea ce ar putea sa-l tina in lumea de jos, la nivelul inferior al existentei. Atunci, desigur, diavolul face ravagii. Diavolul nu suporta binele. Se spune despre el ca „mai degraba ar putea rabda paiele para focului decat diavolul pala cea arzatoare a dragostei”.

R. Radulescu: Deci, solutia pentru a ne pazi de aceasta tendinta, care ne incearca pe toti, de a fi posedati, este sa exersam sacrificiul. Cu ce se incepe?

Pr. Coman: Spiritualitatea noastra crestineasca a dezvoltat un intreg instrumentar. Iata, de exemplu, exersarea in vederea dobandirii capacitatii de a te darui, in cele din urma de a te darui pe tine insuti, adica de a face sacrificii, este infranarea. A te infrana inseamna a te multumi cu o singura felie de paine, atunci cand ai posibilitatea sa mananci doua! (…) Infranarea este un mod de a trai, care se aplica la orice ne cultiva placerea egoista, iubirea de sine. Postul este un exercitiu in aceasta directie. A te multumi cu o leguma, o fructa, atunci cand ai posibilitatea sa mananci ceea ce iti place! Cine face acest exercitiu, va fi in masura sa se infraneze.

Infranarea este cel mai bun mijloc de exersare a stapanirii de sine. Cand te stapanesti pe tine insuti si te controlezi, lupti impotriva patimilor si a ispitelor. Atunci poti foarte usor sa gestionezi in sus, la nivel superior, existenta ta. Altfel nu! Si este jalnic! Este dramatic sa te trezesti la sfarsitul vietii tale, ca ai fost captiv celor mai de jos porniri, celor mai meschine si mai uracioase tentatii. Ca ai trait la un nivel josnic! Ca nu ai trait tu, de fapt! Ca ai fost captiv sau victima unor patimi de ocara!

Eu sunt la o varsta, la care am inceput sa ma uit in urma si sa regret enorm lipsa eforturilor pentru a ma desprinde de astfel de tentatii. Acum, incerc sa ma bat cu mine insumi, dar nu mai am puterile pe care le aveam in tinerete. De aceea, as indemna pe cei care ne asculta, sa nu se raporteze la ceea ce discutam noi aici, ca la niste teorii ale cuiva, ci sa se raporteze ca la o oferta reala de viata, ca la o provocare! Sa incerce! Omul trebuie sa se ridice la un nivel superior de existenta, acolo unde el este stapan. Nici patimile, nici vrajmasul, ci el! (…)”

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”,Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

sursa: Cuvantul Ortodox

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php