Trăim vremuri de mare și intensă rătăcire.
Hipnotizate parcă în a merge din nou în „întuneric și în umbra morții”, vremurile moderne își așteaptă deznodământul. Intrată de aproximativ 100 de ani în faza finală a dialecticii nihilismului, lumea occidentală urmează de mai bine de 300 de ani un traseu al relativizării tuturor valorilor, dorind parcă să găsească formula mundană a automântuirii. Procesul, perfect surprins de Serafim Rose în a sa lucrare profetică „Dialectica nihilismului în epoca modernă”, are la bază un îndelung traseu al folosirii rațiunii în scopuri denaturate de la adevărata sa misiune, aceea de a revela rațiunile plasticizate puse de Dumnezeu în creația Sa.
Consecințele sunt fatale atât în planul credinței, cât și în plan social și individual. De la veritabil dar oferit de Dumnezeu chipului uman, sădit pentru a cunoaște și preaslăvi pe Dumnezeu, Suprema Rațiune a lucrurilor, rațiunea umană decade într-un proces eminamente de ordin magic pe care îl stabilește în raport cu lumea materială și apoi cu Dumnezeu. Instrumentalizarea rațiunii pentru folosirea ei în sensuri strict lumești este otravă gustată inițial în plan teologic de lumea apuseană prin catolicism, care în ultimă instanță îl raționalizează chiar pe Dumnezeu și confiscă taina și revelația creștină.
Înhămată pe acest drum, lumea apuseană se lasă permeată de-a lungul istoriei sale de un noian de gnosticisme, misterii și doctrine ezoterice. Apărute o dată cu momentul zero al creștinismului, mai precis după apariția în chip văzut a Bisericii, gnozele vor să creeze modele pervertite de înțelegere a lui Dumnezeu, a omului și a misiunii sale terestre. Sosite pe pământ european pe filiera evreiască și arabă, aici ele găsesc solul propice pregătit de catolicism pentru a instaura o veche și periculoasă erezie: cea a hiliasmului. Desigur aceasta nu e și singura, dar, cu siguranță, se prezintă ca fiind cea mai tentantă. Milenarismul instaurării unei împărății pământești, cu o ecuație a mântuirii „ prin mijloace proprii” este practic procesul pe care se înscrie falsa religie. Ea propune raționalismului analitic catolic și apoi protestant, o dimensiune superioară, ce promite să dea „ nota de transcendență finală” pierdută parcă de cei doi: salvarea metafizică printr-un „veritabil” Mesia.
Plecați împreună pe acest traseu, cei doi buni „tovarăși”, vor parcurge împreună, în mod deliberat, o serie de pași strategici, toți de factură magică, atent construiți prin științe și apoi tehnică. Punctul terminus, cel pe care îl trăim acum, aduce cu sine cea mai grandioasă construcție: anti-omul, fabricat pentru a se potrivi noii împărății, ce se dorește eliberată de toate constructele „mistice, iraționale și istorice” ce i-au stat în cale pe parcursul istoriei. Tentația demiurgică este ineluctabilă în a construi, plecând de la om, o „minunată lume nouă”, asanată moral prin egalitate, bunăstare și fericire. Noul Mesia, „Marele Inchizitor” are de oferit omenirii o pâine pământeană ce este din lumea aceasta și face tot ce este posibil pentru a-și anihila Rivalul.
Pierzând adevărata „gustare a mântuirii”, noul om vrea să se hrănească cu această pâine și are în el setea de a construi și fabrica, de a „ de pune în lucrare” febril noi și noi teorii și ideologii capabile să ofere noului său Eden forța persuasivă pentru a se putea în-ființa printr-un efort colectiv.
Mircea Vulcănescu remarca în cadrul conferinței cu tema „Creștinul în lumea modernă”:
„La omul modern, acțiunea capătă un primat asupra contemplației, „homo faber” triumfă asupra lui „homo sapiens“. Nu în zadar substituie Faustul lui Goethe mărturisirii creștinești despre întâietatea Logosului, a Cuvântului, mărturisirea modernă: „Am Anfang war die Tat“: „La început era Fapta!” Ceea ce constituie trăsătura esențială a omului modern este spiritul acesta de iscoadă, acest duh neastâmpărat și nesăturat de a ști pentru a putea, cartesianul sau leonardescul „ingenius“. Prin el, omul se substituie Dumnezeirii în centrul universului moral și strădania lui devine pretenție de a se mântui prin sine însuși, stăpânind natura”.
Noua lucrare cerere din partea artizanilor săi atât efortul pentru a potoli setea de veșnicie, existentă încă în om, cât și posibilitatea de a oferi bunăstarea inerentă unui „Rai” pământesc. Așa se nasc bunăoară științele chimiei, fizicii, astronomiei și astrologiei, care toate construiesc o nouă viziune asupra lumii și a omului. Se pășește astfel într-un raport pur ideologic atât cu Dumnezeu, cât și cu „cununa creației Sale” – Omul. Noua sa legătură magică cu materia nu îi poate însă potoli setea de unire reală cu Dumnezeul cel Viu, Singurul ce îi poate da „apa cea vie” de la care nimeni nu mai poate înseta.
Aflat astfel într-un raport pătimaș de dependență cu universul fizic, vechiul și noul om vor dori să extindă viziunea aceasta asupra lumii tuturor semenilor, căzuți inevitabil într-un raport de dependență politică și economică față de despoții astfel luminați. Raportul de dependență se urmărește a fi înveșnicit, fiind construit pe premise eshatologice. Se urmărește a se construi un nou om, în antiteză cu vechiul om. Debutul are loc o dată cu revoluția franceză și de atunci „construcția” devine o „revoluție permanentă”. Procedeele vizează schimbarea naturii umane, astfel încât aceasta să se potrivească noului proiect. Sunt încercate pe rând, de-a lungul timpului, o serie de procedee ce țin de apanajul violenței fizice, constrângerii teologice, politice, economice și sociale, dar nici una pare a nu egala folosirea magiei, sub multiplele ei „denominațiuni”: erotică, demonică sau sexuală. Fiind forțe ce acționează din exterior asupra omului, toate constrângerile menționate, nu „străpung” citadelele ultime, și anume conștiința umană și liberul arbitru-darurile cele mai de preț, fără de care lupta poate fi considerată pierdută. Se impune astfel redefinirea acesteia, prin subversiunea și atacarea forului interior al conștiinței umane, uzitând de procedee de asediere a minții. Războiul minții, descris de Sfinții Părinți, intră într-o nouă fază istorică, facilitată de data aceasta de „tehnologii” ale magicului, dezvoltate progresiv.
Abil intrate în istorie prin Renaștere și cuibărite în „așezăminte” benedictine sau iezuite, toate aceste forțe oculte, se altoiesc pe „știința vremii”, plecată și ea pe încercarea de a „demitiza” și explica rațional pe Dumnezeu. Ioan Petru Culianu, în a sa „Eros și magie la 1484” dă măsura întrepătrunderii celor două, în persoana fostului călugăr dominican Giordano Bruno, magicianul prin excelență, care face din magia erotică un instrument de control social aflat la dispoziția despoților luminați de mai târziu, veritabil model al științelor acestui veac.
Culianu constată:
„Magicianul se ocupă astăzi de relații publice, de propagandă, de prospectarea pieței, de anchete sociologice, de publicitate, informație, contra-informație dez-informație, de cenzură , de operațiuni de spionaj chiar de criptografie, aceasta fiind în secolul al XVI-lea o ramură a magiei. Această figură cheie a societății actuale nu reprezintă decât o prelungire manipulatorului brunian, ale cărui principii continuă să le urmeze, având grijă să le dea o formulă tehnică și impersonală.
Pe nedrept istoricii au tras concluzia dispariției magiei o dată cu apariția „științei cantitative”. Aceasta n-a făcut decât să se substituie unei părți a magiei, prelungindu-i de altfel visurile și scopurile prin mijlocirea tehnologiei. Electricitatea, transporturile rapide, radioul și televiziunea, avionul și computerul nu fac decât să realizeze promisiunile formulate întâi de către magie și care țineau de arsenalul procedeelor supranaturale ale magicianului: producerea luminii, deplasarea instantanee dintr-un punct al spațiului în altul, comunicarea cu regiuni îndepărtate în spațiu, zborul prin aer și posibilitatea de a dispune de o memorie infailibilă.
Tehnologia, se poate spune, este o magie democratică, ce îngăduie oricui să se bucure de facultățile extraordinare cu care se lăuda magicianul.
Dimpotrivă, nimic n-a înlocuit magia pe terenul care îi era propriu, acela al relațiilor intersubiective. În măsura în care au întotdeauna o parte operațională, sociologia, psihologia și psihosociologia aplicate, reprezintă, în zilele noastre, prelungiri directe ale magiei renascentiste.
Ce rezultat s-ar putea obține prin cunoașterea relațiilor intersubiective?
O societate omogenă, ideologic sănătoasă și guvernabilă. Manipulatorul total al lui Bruno se însărcinează să le dea subiecților săi o educație și o religie potrivite:
„Trebuie îndeosebi să avem o grijă extremă cu privire la locul și la modul în care cineva este educat, la studiile pe care le-a urmat, sub înrâurirea cărei pedagogii, cărei religii, cărui cult, cu ce cărți și cu ce autori. Căci aceste lucruri generează prin sine, iar nu prin accident, toate calitățile subiectului.”
„Nu e necesar”,
continuă Culianu,
„să ai imaginație ca să înțelegi că funcția manipulatorului brunian a fost preluată de Stat și că acest nou „magician integral” are în sarcină să producă instrumentele ideologice necesare în vederea obținerii unei societăți uniforme.”
Așa cum concluzionează Culianu,
„magia este o metodă de control a individului și a maselor, bazată pe cunoașterea profundă a pulsiunilor erotice personale și colective. Nu doar strămoșul îndepărtat al psihanalizei poate fi recunoscut în ea, ci și, în primul rând, acela al psihologiei aplicate și psihologiei maselor”
și, aș adăuga aici, veșnicul pierzător de oameni și dușmanul neamului omenesc, diavolul, căci este îndeobște știut ca tată la magicienilor și vrăjitorilor.
Despre aplicabilitatea magiei ca știință instituționalizată în vremurile actuale, în special în științele psihologiei și sociologiei, în vederea instaurării „societății fără clase”, stau mărturie proiectele dezvoltate la începutul secolului 20, inițial în Europa-prin celebra Școală de la Frankfurt, apoi, cu precădere, în Statele Unite, în marile universități americane, având ca scop găsirea unei formule cultural-ideologice prin care să fie atacat creștinismul, considerat a fi substratul social și cultural ce împiedică afirmarea socialismului în țările occidentale.
Citește serialul nostru Noua Eră „Întunecată”
Ferment anarhic, socialismul este doctrina eshatologică a iudaismului, fiind prin natura lui o încercare de a instaura la cârma omenirii un sinedriu revoluționar deținător al cunoașterii absolute. Înarmat cu o ideologie camuflată sub formă luptei pentru om și internaționalizat prin revoluții sângeroase, ideologia are nevoi de a se defini în raport antitetic cu veșnicul său dușman: creștinismul. Folosind ca procedeu filosofic dialectica hegeliană a tezei-antitezei-sintezei, socialismul se camuflează perfect în democrație, în raport cu care își construiește în permanență un pol dialectic, atât sub raport politic, cât și economic, social și, mai ales, religios. Fiind construit pe logica unui sistem, el are nevoie de control și sincronicitate, astfel încât este o adevărată artă construirea sincronă a polilor dialectici și unirea lor într-o sinteză atotcuprinzătoare perfect controlabilă. O dată instaurat, noul stabiliment are aspirația de a nu mai face posibilă nici o altă revoluție, fiind un sistem perfect închis.
Mecanismul de înțelegere epistemologică este absolut necesar pentru a pătrunde în „taina” acestui tip de sistem eclectic, de sorginte ocultă.
În înaintarea sa istorică sunt create astfel, în antiteză, rând pe rând:
- democrație-vs-monarhie democrație-vs-comunism, nazism, fascism,
- capitalism-vs-etatism,
- partid unic-vs-pluripartidism,
- familie tradițională-vs-feminism, gaysm, homosexualism,
- naționalism-vs-internaționalism,
- cultură națională-vsmulticulturalism,
- religie națională-vs-sincretism religios, ecumenism,
- Orodoxie-vs-Catolicism.
Efortul de a construi sintezele polilor antagonici este unul considerabil și necesită un veritabil talent de magician în a prezenta credibil maselor soluția „pacificatoare” salvatoare.
Centrele de planificare ideologică se mută, rând pe râd, în funcție de contextul istoric. În secolul 19 avem Parisul și Londra pentru declanșarea revoluțiilor „democratice” de pe continent, secondate de SUA. În secolul 20, Moscova, prin Comintern joacă un rol fundamental ca pol dialectic construit în opoziție cu democrațiile occidentale, capitaliste, plurireligioase, pluripartidice, multietnice și anti-tradiționale. Sunt construite mărețele eșafodaje juridice ale „drepturilor omului”, în lumina cărora încep să fie judecate și aduse la zi toate tradițiile creștine. Iluzia funcționează perfect grație mass-mediei și se instaurează prin fabricarea „opiniei publice”, dumnezeul lumii moderne.
For infailibil, opinia publică este un construct fantasmagoric fundamentat teoretic și experimental de Paul Lazersfeld, ce îi testează validitatea cu ocazia alegerilor prezidențiale din SUA, de după ce-l de-al 2–lea război mondial și are la bază fraudă intelectuală a așa-zise cunoașteri a percepțiilor și comportamentelor umane prin folosirea unor metode investigative de ordin cantitativ. Se dorește legitimarea demos-kratosului, prin argumentarea, în această logică, a criteriului cantitativ, ce se impune prin forță numărului în dauna criteriului calitativ, personal, cu care operează creștinismul. Justificarea este abilă, căci, o dată controlat ca și număr și plasat în ecuație cantitativă, cu omul se poate opera în termeni matematici puri, sarcina operatorului fiind de a găsi justificarea „numărului cel mai mare”, ce poate impune agenda dorită pe ordinea de zi. Iată cum problema valorilor umane este tranșată în termenii unor ecuații cu varii necunoscute, rămânând doar o problemă de timp și metodă pentru a fi elucidată.
Creație a renumitei Școli de la Frankfurt, metodele de investigare a „minții supusilor” fac parte din arsenalul de tehnici descrise de Culianu și teoretizate de Giordano Bruno, în tratatul său despre magia demonică și erotică.
Potrivit Manualului de Psihopolitică de la începutul anilor ’30, pus la dispoziția studenților săi de Universitatea de Psihopolitică Lenin, din Washington D.C, destinat cuceririi socialiste a țărilor occidentale de către Comintern,
„Omul poate fi dresat că un câine… el trebuie coborât și transformat dintr-o ființă cu viață spirituală într-un șobolan cu reacții de animal. Primul lucru ce trebuie degradat în orice națiune este însăși starea omului. Națiunile ce au un nivel etic ridicat sunt greu de cucerit. Simțămintele și convingerile lor sunt greu de zdruncinat, loialitatea lor față de conducătorii țării este mare și ceea ce ei numesc de obicei integritatea lor spirituală e cu neputință de violat prin constrângere și brutalitate.”
Obiectivele, declarat anticreștine, ale aceluiași Manual, sunt prezentate în contextul izbânzii cercurilor socialiste de la începutul secolului 20 din SUA.
„În America ne-am luptat de la începutul secolului pentru nimici toate influențele străine și am izbutit. Deși astăzi părem a fi îngăduitori față de cei care cred în creștinism, să nu uităm niciodată că lupta noastră pentru a influența lumea determinând-o să acționeze în sensul obiectivelor noastre, nu s-a terminat. După ce vom fi izbutit să o ducem la bun sfârșit, putem considera că am pus capăt influenței Bisericii de pretutindeni.
Priviți-i pe credincioșii din Rusia, care arată că niște maimuțe dresate. Dacă toate maimuțele din celelalte țări vor ajunge să creadă în noi, ei nu-și vor da seama că, de fapt, sunt niște animale priponite pe o funie lungă.”
Ultimul cuvânt aparține, însă, ca întotdeauna, lui Dumnezeu, Care dorește ca omul să răspundă chemării Sale la comuniune, singura în măsură să îi garanteze păstrarea în integralitate a Chipului interior, fără de care orice construcție omenească este supusă dezintegrării.
Așa cum remarca Mircea Vulcănescu:
„Această ruptură interioară, această neliniște a inimii omului până ce nu se va odihni în Dumnezeu, e prețul cu care trebuie să plătim respectul feței noastre omenești, de făptură a Acestuia, fără să riscăm a ne pierde! Iar celor care ne-ar spune că prin aceasta ne înstrăinăm de lumea de aici și de durerile ei, le vom răspunde dimpotrivă că, cu atât mai bine vom sluji cu adevărat acestei lumi, cu cât ne vom strădui s-o vedem în adevăr la locul ei, așa cum îi este rostul, supusă rânduielilor lui Dumnezeu; și cu cât vom fi totdeauna cu gândul la rostul ei și al nostru adevărat, care stau dincolo de noi! Iar dacă pentru aceasta lucrarea noastră se poticnește, credința noastră se întunecă și nădejdea noastră se pierde, ne rămâne rugăciunea și dragostea lui Dumnezeu, care ea niciodată nu cade, chiar dacă limbile ne vor lipsi și cunoștința ni se va strica.”
