Merkel a transformat UE într-un haloimăs biblic

Sărmana Merkel! Habar n-avea, în vara lui 2015, când i-a chemat pe toți imigranții lumii să se oploșească în Germania, că își taie craca de cancelară de sub augustu-i fund și aruncă în aer toată șandramaua UE?

Trei ani le-au trebuit europenilor să se dezmeticească: buimăciți de puhoaiele care le traversau continentul în lung și-n lat, înduioșați de campaniile de presă lacrimogene și de imaginile cu femei și copii, alese cu grijă din mulțimile de vlăjgani invadatori în treninguri și adidași, anesteziați de propaganda statului și a presei, care ridica în slăvi binefacerile multiculturalismului, înșelați de cenzura care oculta cu grijă realitatea, a fost nevoie de multe șocuri pentru dezvrăjire: atacuri teroriste cu bombe, arme de foc, cuțite sau topoare, valuri de crime, violuri, jafuri și alte agresiuni de stradă, zone întregi din marile orașe unde legea nu mai operează, lipsa oricărei intenții de integrare a noilor-veniți și pretenția ca societatea occidentală să se schimbe după concepțiile lor, costurile sociale uriașe de întreținere…

Dar probabil că nimic nu i-a iritat pe băștinași mai mult decât încăpățânarea politicienilor și a presei de a-i lua de proști, de a-i minți în față și de a nega evidențele.

Schimbarea a pornit dinspre Europa de Est, mult mai sensibilă la manipulare și propagandă, după jumătate de secol de comunism. Polonia și Ungaria, popoare care nu și-au pierdut niciodată orgoliul național, au fost primele, urmate de Cehia și Slovacia. Apoi bulgărele s-a rostogolit, tot mai mare și mai rapid, spre Occident: Austria, Italia, Germania…

Ca întotdeauna în istorie, când condițiile sunt coapte, este suficient un eveniment aparent minor pentru a declanșa o răsturnare dramatică de situație. Cazul vasului cu imigranți Aquarius, căruia noul guvern naționalist din Italia i-a interzis întrarea în port, este o astfel de buturugă mică.

Italia este a doua poartă de intrare a imigranților în Europa, alături de Grecia, și a treia putere din UE. Decizia sa de a nu mai primi refugiați, sfidând corul de proteste, amenințări și văicăreli, reprezintă o lovitură teribilă dată ideologiei multiculturale marxiste, care ambiționează să înlocuiască bazele creștine ale Occidentului.

Au urmat imediat alte două cutremure devastatoare pentru Stânga: aflat în vizită în Germania, cancelarul austriac Sebastian Kurz a anunțat crearea unei „Axe a Voinței” între Berlin, Viena și Roma, care să lupte împotriva imigrației ilegale. Mai mult, ministrul german de Interne, Horst Seehofer, membru al „Axei”, a anunțat că intenționează să interzică intrarea în țară a imigranților și să-i expulzeze pe cei fără acte în regulă. Adică vreo 90%.

Seehofer este și liderul Uniunii Creștin Sociale (CSU) din Bavaria, aliat tradițional al Uniunii Democrat Creștine (CDU), partidul Angelei Merkel. Cancelara a fost luată prin surprindere și șocată de ambele inițiative ale aliatului său, care o pun cu spatele la zid. Dacă nu le acceptă, CSU amenință că iese de la guvernare, ceea ce înseamnă căderea întregului cabinet. Dacă însă Merkel le acceptă, atunci ele ar provoca retragerea celuilalt partener din Marea Coaliție de la Berlin, Partidul Social Democrat (SPD), ceea ce de asemenea ar duce la căderea guvernului și la măturarea lui Merkel de la putere.

„Sistemul” a intrat în panică. Pe 28 și 29 iunie, la Bruxelles era programat un summit care trebuia să traseze noua față a Uniunii Europene după Brexit, avându-i ca „arhitecți” pe Merkel și Macron. S-a ales praful. Tema imigrației a fost promovată de urgență în fruntea ordinii de zi. Conștientă că își joacă soarta politică, Merkel încearcă cu disperare să negocieze un acord privind refugiații care să fie acceptat la nivelul întregii UE. Iar CSU, cu generozitatea călăului, s-a declarat de acord să aștepte până după summit.

Duminică, 24 iunie, la Bruxelles a avut loc un așa-zis mini-summit, pentru tatonări și discuții preliminare. Au participat 16 țări. Grupul Vișegrad (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia) a boicotat reuniunea. Țările obediente, precum România, nu au fost invitate: ar fi fost inutil, ele execută oricum fără crâcnire tot ce li se ordonă.

Mini-summit-ul a fost un fiasco. Pozițiile s-au dovedit ireconciliabile. Pentru a înțelege ceva din haloimăsul de interese care dezbină Uniunea Europeană este nevoie să ne întoarcem din nou la păcatul originar al lui Merkel de acum trei ani.

Deschizând granițele în 2015 și promițând că-i va primi în Germania pe toți imigranții doritori, cancelara a aruncat în aer un document fundamental: Acordul de la Dublin. El prevede ca un imigrant să fie înregistrat în primul stat semnatar al Acordului în care ajunge. Acest stat are obligația de a-l găzdui în condiții decente, până când îi analizează solicitarea de azil. Dacă răspunsul este pozitiv, imigrantul devine refugiat în țara respectivă; dacă nu, el trebuie expulzat într-o țară „sigură”, unde existența să nu-i fie periclitată.

Suspendarea de către Germania a Acordului a făcut ca primele țări europene în care au pășit imigranții să nu se mai simtă nici ele obligate să-i înregistreze. Dornice să scape cât mai repede, au lăsat puhoaiele să se scurgă spre Vest. Până să ajungă în locurile unde se află astăzi, imigranții au traversat multe granițe, fără a fi consemnați în vreo evidență oficială, fără a li se cere vreun document.

Acum, Germania și Franța sunt cele mai înverșunate susținătoare ale repunerii în drepturi a Acordului de la Dublin. Altfel zis, ar trebui ca sutele și sutele de mii de imigranți să se întoarcă în țările prin care au pus prima oară piciorul în UE. Adică mai ales în Italia și Grecia, principalele puncte de debarcare ale imigranților în Europa. Adică două țări care gâfâie deja greu sub povara „refugiaților”…

Roma și Atena nici nu vor să audă de Acordul de la Dublin, ci invocă solidaritatea UE și cer dimpotrivă ca restul țărilor UE să preia de la ele surplusul de imigranți. Or, așa-zisele „cote obligatorii” au eșuat lamentabil, respinse cu aproape doi ani în urmă de mai multe țări în frunte cu Grupul Vișegrad. Iar acestea continuă să nu vrea picior de refugiat la ele acasă.

Entuziasmul primirii de imigranți s-a împuținat cam peste tot în Uniunea Europeană: toate guvernele se tem că o nou infuzie de musulmani ar da apă la moară forțelor naționaliste care le-ar răsturna de la putere.Exemplul cel mai grăitor este Macron. Micul Căprar de la Paris s-a agitat ca un leuț în cazul Aquarius, amenințând Italia și Malta să-i primească pe imigranți. Dar nici o clipă nu a evocat posibilitatea ca Franța să primească și ea câțiva dintre „nefericiții” cărora le plângea de milă.

Austria, sprijinită de Danemarca, propune formarea de tabere de imigranți în Europa, dar în afara teritoriului UE. Probabil, undeva în Balcani. Dar ideea a căzut la mini-summit, respinsă cu indignare de Jean-Claude Juncker, care a socotit-o „nedemnă de spiritul UE”.

O altă propunere, aparținându-i lui Macron și noului său prieten, premierul socialist spaniol Pedro Sanchez, este de a-i debarca pe imigranții de pe Mediterana în porturi „sigure” din sau din afara UE, urmând ca administrarea acestor centre să cadă în sarcina Uniunii. Doar că, în afara Spaniei, nici o altă țară nu s-a înghesuit să-și ofere porturile.

Mai există ideea înduioșător de naivă, propusă de Franța și Germania, a organizării în Nordul Africii unor puncte de înregistrare a imigranților potențiali. Altfel zis, aceștia ar trebui să renunțe la calea tradițională și sigură a rețelelor de traficanți complice cu rețelele de ONG-uri, și să se înscrie pe liste deschise în Libia, Maroc, Tunisia sau Egipt, urmând să meargă liniștiți la corturile lor, pe principiul „așteptați, vă căutăm noi!”

Uniunea Europeană a ajuns un al doilea Turn Babel, în fiecare vorbește pe limba lui și nimeni nu se înțelege cu nimeni. După ce Dumnezeu a amestecat limbile constructorilor și i-a împrăștiat, primul Turn Babel a rămas o ruină părăsită.

de Adrian Pătrușcă Evz.ro