ARHIM. SOFRONIE SAHAROV:
“[…] Binecuvantata „deznadajduire” pe care mi-a dat-o Domnul izvora in mine o rugaciune ce nu-mi dadea vreme a ma opri indelung asupra niciunui lucru; acea minunata deznadajduire ma arunca intr’un hau de nedescris, unde se afundau toate necazurile. Fie slava lui Dumnezeu, Mantuitorul meu, in vecii vecilor!
Cand noi traim ceva deosebit de greu, in insasi acea vreme, fireste, doar suferim. Dupa trecerea unor rastimpuri de vreme amintirea acelor experiente devine placuta, deoarece am iesit din ele imbogatiti duhovniceste. In pustie am cunoscut o saracie pe care in Europa de-abia de si-o poate inchipui cineva. Insa intorcandu-ma la Paris, iar apoi ajungand in Anglia ma simteam indreptatit (duhovniceste) a da cuvant de mangaiere saracilor, celor zdrobiti si respinsi, celor bolnavi si prigoniti, desi starea mea materiala se schimbase radical. 
Rare cazurile cand ma aflu in fata vreunuia care sa fi suferit intr’o mai mare masura decat mi s’a dat mie a rabda in viata. In asemenea cazuri eu nu mai indraznesc sa mangai, ci doarma rog pentru ei lui Dumnezeu, dar si pentru mine, a ni se trimite puterea de a rabda fara carteala ceea ce cade asupra-ne prin Pronia Sa pentru noi.
Mai mult: acum, la apusul zilelor mele, ma hotarasc sa scriu pana si despre darurile lui Dumnezeu revarsate asupra mea. Gandesc asa: Daca pe mine m’a miluit Domnul, inseamna ca El pe tot omul va milui, si mai mult decat pe mine – desigur, daca acel om se va intoarce catre Dumnezeu in rugaciune de pocainta pentru gresalele savarsite. Nu este om sa fie curat de pacat: prin urmare toti avem nevoie de pocainta. Ma tem a tacea milosardiile Mantuitorului nostru; am nadejdea ca si prin cuvantul meu cineva se va destepta in duh si cu barbatie isi va lua pe umeri povara lui Hristos. Despre multe sant nevoit sa tac, spre a nu plini acum cu ghicituri si inchipuiri ceea ce mi s’a sters din amintiri. Nu fara un simtamant de rusine indraznesc a-mi savarsi actul marturisirii inaintea fetei multora. Ma cuprinde frica, dar ma imbarbateaza cuvintele date de sus prorocului Ieremia:
„Sa nu te temi… caci eu cu tine sant ca sa te scot... Da-vor razboi asupra ta…, ci eu cu tine sant ca sa te scot” (Ier. 1: 17 si 19).
[…]
Este oare nevoie sa repet ca nici o clipa nu am uitat cat de mare este distanta intre mine si Dumnezeu? Dar distanta nu exclude totusi o oarecare analogie, fara de care nu s’ar putea ajunge nicicum la cunoasterea lui Hristos.
A urma Lui ne arunca neincetat, cand in suferinte din cale afara de mari, cand in taramul de lumina purtator al biruintei dragostei lui Dumnezeu, ce de nimic si de nimeni nu este zdruncinata. Iar acestea deloc nu sant depresii isterice care alterneaza cu parute entuziasme, tot isterice. Nu. La inceput aceasta stare se poate asemana cu ele intr’o oarecare masura, dar, la drept vorbind, este cu totul altceva. Insa dupa multe reveniri ale acelorasi trairi ale pogorarii pana la iad si inaltarii pana la ceruri ea devine cuprinsul duhului nostru, impreuna-petrecand in sanurile fiintei noastre.
Astfel este Hristos: El cuprinde toate adancurile, si nu este altul asemenea Lui. La fel se petrece si cu cei cari au iubit pe Hristos.
(Din: Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, Editura Accent Print, 2014)
***
ARHIM. ZAHARIA ZAHAROU:
După cum spuneam la început, calea lui Hristos este mai întâi o pogorâre la cele mai de jos şi abia mai apoi o înălţare la cele mai înalte ale cerului. Această îndoită cale a Domnului i-a ruşinat pe mai marii lumii acesteia şi a dat nepreţuite daruri oamenilor. În Pogorârea şi Înălţarea Domnului este cuprinsă întreaga avuţie a darurilor Sfântului Duh. Îndemnul lui Hristos „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”cuprinde, printr-o dublă mişcare, întreaga cale a Domnului.
Mai întâi, prin „Ţine-ţi mintea în iad” ni se arată calea smereniei, calea înspre cele de jos, iar prin „nu deznădăjdui” ni se dă puterea de a ne ridica şi a ne înălţa spre Domnul, aşa cum Însuşi Domnul ne-a spus: „cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”. Cu prima mişcare înspre cele de jos, în chip liber şi de bună-voie ţinându-ne mintea în iad sau, după cum explică mai apoi Sfântul Siluan, în inimă şi în iad, ne pregătim sufletul să primească darurile lui Dumnezeu. „Cu cât te smereşti mai mult, cu atât mai mult vei primi daruri de la Dumnezeu”, spune Sfântul.
Pogorârea minţii înspre cele de jos, însoţită de osândirea de sine la iad, smereşte inima şi atrage harului Dumnezeu, ne zdrobeşte duhul şi ne tămăduieşte sufletul. Nu trebuie să uităm că numai inima zdrobită şi duhul smerit pot să ne unească cu Dumnezeul părinţilor noştri. Dumnezeu Tatăl este părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea. Şi Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este mângâietor.Pe El Îl avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept. Fiul este deci mângâietor şi trimite în lume alt Mângâietor, Duhul Adevărului Care să rămână cu noi şi să ne călăuzească la tot adevărul. Mângâietor este Tatăl, mângâietor este Fiul, mângâietor este şi Duhul Sfânt. Mângâietor este Dumnezeul creştinilor.
Prin urmare, de vreme ce firea lui Dumnezeu este aceea de a fi mângâietor, noi izbutim să stabilim o legătură cu el şi ne învrednicim de mângâierea dumnezeiască numai dacă ne apropiem de El cu inima zdrobită şi cu duhul umilit.
Mântuitorul nostru are o slăbiciune: El se pleacă asupra celor zdrobiţi cu inima şi îi adumbreşte cu harul Său. Însă tocmai această slăbiciune este cea care mântuieşte, după cum adevereşte Sfântul Apostol Pavel: „slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât tăria oamenilor”. Cu sârguinţă, dacă avem o inimă înfrântă, atunci începem să-L cunoaştem pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-a trimis în lume.
Într-atât de bineplăcut este Domnului atunci când ne apropiem de El, recunoscând că avem nevoie de vindecare, încât ni se dăruieşte ca tămăduitor şi zice: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”.
Prin zdrobirea inimii, pe care o dobândim din împlinirea primei părţi a cuvântului lui Dumnezeu către Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad”, ni se tămăduieşte întreaga fire. Duhul smerit al acestui cuvânt atrage harul Domnului, iar harul mângâie sufletul. El alungă, de asemenea, duhurile răutăţii care, din pricina mândriei lor, nu pot să-l urmeze pe om în mişcarea lui pogorâtoare de osândire de sine. Îl înzestrează cu energie dumnezeiască ce-i întăreşte firea şi îi dă puterea sufletească să continue cu hotărâre şi plin de insuflare nevoinţa pocăinţei şi să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu cu adâncă ură de sine pentru toate păcatele pe care le-a săvârşit el însuşi, dar şi pentru păcatele întregului Adam. Omul cunoaşte atunci în chip fiinţial şi deplin că viaţa sa este influenţată numai în mică măsură de semenii săi muritori pentru că în lăuntrul său nu creşte simţământul viu că în fiecare clipă se află înaintea Domnului Atotţiitor care omoară şi învie, pogoară până la sălaşurile morţilor şi iarăşi ridică. Şi acest simţământ este mult mai puternic decât orice vătămare pricinuită de semenii săi.
Împlinirea acestei părţi prime a cuvântului ne slobozeşte duhul de toată alipirea pătimaşă şi ne întăreşte inima ca să poată sta înainte lui Dumnezeu şi, cu deşertare de sine, să alerge pe calea poruncilor lui făcându-ne astfel prieteni ai crucii. Cu alte cuvinte, ea dă naştere la o strânsă legătură cu Dumnezeu, legătură care va continua şi în veacul ce va să, fie încă mai desăvârşită, mai puternică şi mai deplină. Tocmai în aceasta constă viaţa veşnică şi mântuirea noastră.
Harul zdrobirii inimii dă naştere lacrimilor, care sunt cea mai desăvârşită expresie a dragostei smerite a omului faţă de Dumnezeu. Lacrimile devin pâinea ce-i hrăneşte şi întăreşte inima ca să poate rămâne în prezenţa lui Dumnezeu şi să primească de la acesta pâinea cea dumnezeiască şi cuvintele cereşti ale vieţii care se pogoară de la Părintele Luminilor. Lacrimile ne întregesc firea şi fac din inima noastră aşternut picioarelor marelui Împărat. Aceasta este cea mai mare minune din întreaga zidire.
Prin a doua mişcare, „şi nu deznădăjdui”, dăm slavă şi mulţămită lui Dumnezeu. Atunci când omul primeşte cu smerenie harul şi voieşte cu adevărat să se vindece de ciuma păcatului, el se umple de recunoştinţă faţă de Binefăcătorul său, Care, fără plată, lucrează la rezidirea lui. Omul învaţă atunci să nu se mai încreadă în sine, ci în Dumnezeul părinţilor săi, Care dăruieşte mântuire păcătosului şi poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. De dragul poruncii lui Dumnezeu, prin osândirea de sine pe care o presupune pogorârea la cele de jos, credinciosul învaţă să guste în fiecare zi moartea de bunăvoie a omului său celui vechi, care este arvuna şi chezăşia învierii lui în ziua cea de pe urmă a venirii lui Hristos în slavă.
Credinciosul nu deznădăjduieşte, căci, prin îndoita mişcare a duhului său, el învaţă să trăiască în chip proorocesc. Adică să ia asupră-și ocara căderii lui şi să dea slavă Milostivului Dumnezeu. El nu încetează să se micşoreze pe sine pentru ca să crească în lăuntrul său Bunul Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu către Siluan cuprinde în el întreaga tradiţie bisericească a Bisericii noastre. Dacă cercetăm cu luare aminte rugăciunile Bisericii, vedem că ele sunt alcătuite din două părţi.
Să luăm de pildă una dintre rugăciunile de dinainte de Sfânta Împărtăşanie.
„Doamne, măcar că sunt nevrednic cerului şi pământului şi acestei vieţi trecătoare, pentru că m-am supus cu totul păcatului şi m-am făcut rob dezmierdărilor şi am necinstit chipul tău, dar fiind făptura şi zidirea ta, nu deznădăjduiesc de a mea mântuire.”
Observăm că, în prima parte, credinciosul se osândeşte pe sine ca fiind nevrednic cerului şi pământului pentru ca să dobândească duh de smerenie şi să se unească cu Domnul cel Mângâietor Care îşi dăruieşte viaţa ca hrană şi băutură vrăjmaşilor săi. Şi cu adevărat toţi Îi suntem vrăjmaşi, căci, precum zice Scriptura, toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu, iar păcatul este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu.
În partea a doua a rugăciunii, odată cu acest dar al credinţei care alungă orice urmă de deznădejde şi-l face pe om să-şi pună toată încrederea în mila şi bunătatea lui Dumnezeu, credinciosul îşi înalţă duhul la cer, aducând înaintea Domnului cererile sale. Astfel el simte apropierea lui Dumnezeu, iar Duhul aceste prezenţe, după cum spune Apostolul în Întâia Epistolă către Tesaloniceni, nimiceşte duhul vrăjmaşului care ne primejduieşte viaţa, reînnoindu-ne cu energia feţei Sale.
Cuvântul pe care Sfântul Siluan ni l-a lăsat moştenire de la Dumnezeul părinţilor noştri are şi o dimensiune eshatologică. Cu prima parte a cuvântului, prin smerita coborâre la cele de jos, ieşim din tabăra lumii patimilor şi a deşertăciunilor şi cu asprime faţă de noi înşine ne întărim inima ca să poată primi şi împlini poruncile evanghelice care nu sunt după om, nici primite de la om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. În lumina cuvintelor lui Hristos ne judecăm pe noi înşine şi dăm în vileag duhul înşelăciunii vrăjmaşului care ne-a pângărit viaţa, ne mărturisim păcătoşenia şi devenim adevăraţi, atrăgând astfel asupra noastră Duhul Adevărului, care ne curăţeşte de toată întinăciunea şi fărădelegea. Atunci suntem slobozi de toată alipirea pătimaşă de cele ale vieţii acesteia şi de toată înşelarea care voieşte să ne prihănească viaţa duhovnicească şi suntem gata să-L primim pe Acela Care a venit şi va veni din nou din ceruri de unde şi aşteptăm Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos.
„Dumnezeu nu judecă de două ori”, după cum spunea părintele Sofronie. Dar credinciosul se pune pe sine neîncetat sub judecata cuvântului lui Dumnezeu şi, de bună voie, se osândeşte pe sine ca fiind cel mai ticălos dintre oameni, mărturisindu-şi fărădelegile şi considerându-se vrednic până şi de iad, atunci când se slobozeşte din legătura păcatelor lui şi primeşte harul Duhului. În felul acesta el preîntâmpină judecata Domnului din ziua când Acesta va veni iarăşi la sfârşitul veacurilor, când sfârşitul veacurilor ajung la el. De aceea părintele Sofronie spunea că,
“cu cât coborâm mai adânc spre cele de jos, cu atât mai deplin ne curăţim de urmările căderii în mândrie a strămoşului nostru Adam şi când inima noastră devine curată, atunci Se sălăşluiesc în noi şi Tatăl, şi Fiul şi Sfântul Duh şi noi pătrundem în realitatea nestrămutată a Împărăţiei lui Dumnezeu, unde nespusa măreţie se uneşte cu smerenia şi frumuseţea mai presus de cuvânt”.
Tot el spunea, de asemenea, că
„cei călăuziţi de Duhul Sfânt nu încetează niciodată să se osândească pe sine ca fiind nevrednici de Dumnezeu, în vreme ce aceia care se îndreptăţesc pe sine îşi urăsc mântuirea sufletului”.
Pogorârea la cele de jos, fiind însăşi calea Domnului, aduce în suflet mângâierea Duhului Sfânt şi mântuieşte pe om din înşelăciunea mângâierilor mincinoase ale plăcerilor. Curajul de a ne asuma zdrobirea inimii, care însoţeşte această cale pogorâtoare, prevesteşte izbânda totală a lui Hristos asupra duhului vrăjmaş al răutăţii şi ne tămăduieşte de duhul deznădejdii, care slăbănogeşte sufletele multor oameni. Cuvântul Domnului către Siluan „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” a fost dat pentru generaţia noastră robită de patimi ruşinoase, de deznădejde şi de necredinţă. El vindecă deplin omul şi dă slavă Atotţiitorului şi Milostivului Iisus.
Părintele Sofronie nu înceta să se minuneze de măreţia chemării noastre în Hristos, cea mai înainte de întemeierea lumii, păstrând astfel un cuget smerit. Însuşindu-şi duhul marii ştiinţe a învăţătorului său Siluan, el a exprimat în cuvinte proprii aceeaşi cunoaştere, aceeaşi înţelegere. Mişcarea în jos în întunericul cel din afară este de neapărata trebuinţă nouă tuturor pentru a ne ţine în adevăratul duh creştin. Ea se exprimă printr-o necontenită amintire a nimicniciei noastre dintru început prin cea mai aspră osândire de sine în toate. Şi cu cât mai adânc se pogoară omul în osândirea de sine, cu atât mai mult îl înalţă Dumnezeu.
Cu alte cuvinte, pentru ca omul să fie desăvârşit trebuie să străbată întreaga cale a Domnului şiaceastă cale cuprinde şi cele mai de jos ale pământului. De aceea, Dumnezeu îngăduie ca toţi sfinţii să treacă prin mari încercări, ca sufletele lor să se coboare chiar în iad, nu pentru a pieri, ci ca să poată cerceta şi cunoaşte chiar şi aici taina prezenţei Fiului lui Dumnezeu. Cu aceeaşi uimire şi înflăcărare el ne înfăţişează pe scurt esenţialul acestei mari ştiinţe.
Voi încerca să pun înainte această cu adevărat mare ştiinţă a Duhului în puţine cuvinte.
Biruieşte toată ştiinţa pământească afundându-te într-o mai mare suferinţă. Ţine-ţi mintea în iad. Osândeşte-te pe sine însuţi iadului ca unul nevrednic de Dumnezeu, însă nu deznădăjdui. O astfel de nevoinţă te va duce la biruinţa asupra lumii. Ea te va duce în Împărăţia cea neclintită. Care este hotarul acestei ştiinţe pe pământ? El ne-a fost arătat în Hristos, Care cu moartea pe moarte a călcat. Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până în veac.
Cuvântul pe care Sfântul Siluan l-a primit de la Hristos presupune o nevoinţă mai presus de puterile omeneşti, minunate şi mântuitoare, care însă nu este pentru toată lumea.
Părintele Sofronie mărturiseşte în cartea sa “Vom vedea pe Dumnezeu precum este” că scârba pe care o resimţim faţă de noi înşine, care sporeşte odată cu pogorârea noastră smerită spre cele de jos, presupune o anumită familiarizare, o cunoaştere, ba chiar o vedere a lui Hristos. Pentru că atunci omul nu se mai compară cu semenii săi, supuşi şi ei aceloraşi patimi, ci se judecă pe sine după măsura dumnezeiască ce a arătat pe pământ pilda smereniei şi a iubirii până întru sfârşit a lui Dumnezeu. Pe de o parte contemplarea frumuseţii lui Iisus şi pe de altă parte vederea urâţeniei propriului nostru chip nasc în noi ura de sine şi reaprind insuflarea ca să răspundem iubirii desăvârşite a celui ce ni s-a arătat nouă.
Când ne osândim la iad, fără să cădem în deznădejde, un simţământ puternic ne stăpâneşte inima, căci mărturisim un adevăr fundamental: Da, este adevărat că suntem vrednici de iad, căci l-am mâniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre şi nu am slăvit cum se cuvine Sfânt Numele Lui. Aceasta nu înseamnă însă că Dumnezeu vrea să ne osândească. De aceea zicem: Da, Doamne, este adevărat că sunt vrednic de pustia iadului. Totuşi am încredere şi nădăjduiesc în milostivirea Ta. Este nevoie de prima parte a rugăciunii, dar este nevoie şi de cea de a doua. În prima parte zdrobim trufia minţii şi în felul acesta ne păzim de tot gândul străin şi vătămător. În parte a doua, punându-ne încrederea în milostivirea lui Dumnezeu, Îi aducem slavă. Dacă deznădăjduim, e ca şi cum am considera că Dumnezeu este neputincios, că nu este în stare să ne mântuiască din orice situaţie oricât de grea ar fi ea. Aproape o blasfemie, căci El Însuşi a spus:
„Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu”.
O astfel de credinţă este bineplăcută Domnului, prin urmare noi mărturisim adevărul ca să atragem la noi duhul, iar simţământul puternic al unei inimi fierbinţi şi înfrânate arde gândurile străine ale vrăjmaşului, care roiesc precum muştele în jurul nostru.
Această recunoaştere şi mărturisire sunt de neapărată trebuinţă pentru că numai atunci devenim adevăraţi înaintea lui Dumnezeu. Avem însă nevoie şi de a doua parte – să nu deznădăjduim, pentru că astfel ne punem încrederea în Dumnezeu pe Care Îl slăvim şi Îl preamărim, pentru că numai El pentru mântuirea noastră poate să facă cu putinţă cele ce sunt cu neputinţă.
[…]”
sursa: Cuvantul Ortodox
