În rândurile care urmează, voi aborda o problemă majoră cu care se confruntă în prezent civilizația europeană, în special cea occidental-apuseană, și anume criza spirituală sau criza creștinismului, care observăm cu reală îngrijorare că se acutizează de la an la an. Este adevărat că noi europenii, avem o foarte bogată istorie și tradiție creștină. Dar la fel de adevărat este, că de la așa zisa marea revoluție Franceză, de fapt francmasonică și iudaică, se duce o luptă crâncenă împotrivă creștinismului, împotriva a tot ce înseamnă „homo religiosus”. Deși este în esența firii noastre omenești de pretutindeni și dintotdeauna să ne comportăm religios, ba mai mult decât atât: „a trăi ca ființă umană, este în sine un act religios”, afirmă categoric Mircea Eliade. De altfel importantă este și observația gânditorului român Petru P. Ionescu: „acolo unde nu vom găsi nici o urmă de viață religioasă, nu mai este nici regn antropic, ci o simplă specie biologică”.
Religiozitatea este definitorie pentru om, inclusiv pentru omul contemporan. Doar așa se poate explică faptul că omul modern,”emancipat” de vechiul „obscurantism religios”, a simțit totuși nevoia să-și alcătuiască, treptat, o nouă mitologie, să-i spunem de sorginte științifico fantastică, cu extratereștri, farfurii zburătoare, oameni robot și alte asemenea năstrușnicii. Numai prin gradul avansat de pervertire a conștiinței moderne se poate explica faptul că atâția dintre contemporanii noștri sunt gata să jure că există ființe raționale, lumi și civilizații extraterestre, dar nu ar admite nici în ruptul capului și existența lui Dumnezeu.
În fond, homo religiosus este omul care refuză să se resemneze în limitele acestei lumi moderne decadente și care poate depăși limitele condiției bio-istorice și ale raționalismului falimentar. Fericitul Augustin spunea că două verbe au ridicat două imperii; verbul a fi și verbul a avea. Omul este liber să devină cetățean al unuia sau al celuilalt. Religia autentică îl cheamă să trăiască sub semnul lui a fi, să-și sporească, să-și înnobileze și să-și eternizeze ființa, în raport cu Ființa Supremă care este Dumnezeu. Lumea răvășită de păcat, îl ispitește să trăiască sub semnul lui a avea, adică în adorația nebunească a deșertăciunilor ei, pe care să le cumuleze și să le consume. Numai că ne avertizează Domnul, „ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul său?”
Omul modern de astăzi, căzut în ispita înstrăinării de Dumnezeu, se înstrăinează proporțional și de sine însuși, se animalizează sau se robotizează, degenerând fizic și spiritual și ajungând la condiția jalnică a „câinelui întors la propria vărsătură”. Mare și tragic mister al oamenilor, spunea Antoine de Saint-Exupery: „pierd esențialul și ignoră ceea ce au pierdut”.
Civilizația modernă este, în ultimă analiză, profund antiumanistă, pentru că nesocotește tocmai natura intimă a ființei, ea fiind clădită pe uitarea de sine a omului dezdumnezeit. „Civilizația modernă – observă Alexis Carrel – se găsește într-o situație proastă, fiindcă nu ni se potrivește. Ea a fost construită fără o cunoaștere a adevăratei noastre naturi. E datorată capriciului descoperirilor științifice, poftelor unor oameni rătăciți, iluziilor, teoriilor și năzuințelor pământești. Deși înălțată de noi, ea nu este făcută pe adevărata noastră măsură.”
Dar există încă totuși Biserici, și aici mă refer în mod special la Biserica noastră Ortodoxă, care înfruntă în continuare urgia vremurilor și ține ridicată făclia credinței. Există încă glasuri ai celor ce cred în continuare în valorile naționalist-creștine, și care strigă, cheamă și dojenesc. Există o conștiință religioasă răstignită pe crucea acestui veac. Poate că toate acestea stau zălog al unei viitoare renașteri spirituale europene. Oricum, pentru prima dată în istoria lumii, o civilizație ajunsă din păcate în pragul declinului ei își poate da seama de răul de care suferă. Ne rămâne de luptat lupta cea bună, după îndemnul apostolic, fiecare pe măsura puterilor și vocațiilor sale. Însă lupta aceasta – iată ce trebuie să nu uităm nici un moment – se dă mai întâi înăuntrul nostru.
de Cristian Ardeleanu NapocaNews
