Problema românilor din Ucraina trebuie scoasă în forurile internaționale. Acolo unde se iau azi decizii capitale legate de Ucraina. Acolo unde i se dă peste mâini Rusiei pentru Crimeea și estul Ucrainei. Tot aici trebuie pusă la punct și Ucraina pentru etnocidul dezlănțuit împotriva minorităților…
România are un nou guvern. Acum o săptămână, cabinetul propus de premierul Mihai Tudose a trecut de parlament. Fără probleme. Și la Chișinău se așteaptă un nou guvern. „Reformat” și „simplificat”, cu doar 9 miniștri din 16, câți figurează acum pe lista guvernului.
La nici două zile de la învestirea noului Cabinet de Miniștri la București, premierii României și R. Moldova, Mihai Tudose și Pavel Filip, s-au înțeles telefonic pentru o întâlnire „cât mai curând posibilă”, la care să ia în discuție „relațiile speciale” București-Chișinău. Care va fi agenda propriu-zisă a întrevederii, urmează să vedem. Probleme sunt multe și deloc ordinare, dar, de întrebat, cel puțin din curiozitate, ar fi să ne întrebăm: s-ar putea ori nu, e posibil, sau și mai departe imposibil, ca două guverne a două state românești să poată discuta, vreodată, în cadrul unei agende a relațiilor lor speciale, problema comunităților externe din jurul României și R. Moldova? Întrebarea nu e una de rutină. Nici nouă. Și nici retorică. Iar comunitatea, care și-ar dori implicarea celor două guverne în viața lor, sunt românii din Ucraina, cea mai mare comunitate externă, istorică de altfel, cu cel puțin jumătate de milion de populație, divizată arbitrar în români și moldoveni și asimilată de Ucraina cu aceeași ostilitate.
Mai mulți ani în urmă, pe când era consilierul președintelui Traian Băsescu, deputatul Eugen Tomac făcuse o încercare la Chișinău de a mobiliza opinia și eforturile societății civile de o parte și de alta a Prutului asupra acestei probleme, dar mai departe de un schimb de opinii nu s-a mers. Societatea civilă de la Chișinău, posibil că și cea din România, s-a arătat a fi prea departe de o problemă ca asta, care nu e doar istorică, de spirit, ci și una de politică mare. Cu atât mai mult în cazul Ucrainei, pentru care este normă doar ceea ce îi convine. Aici problema poate și trebuie să fie a guvernelor, a ambelor guverne, pentru că, în mod separat, s-a acționat și până acum, în lipsa unor coordonări. Posibil că tocmai din acest motiv problema a și rămas, cu anii, doar a Bucureștiului, deși la începutul anilor `90, Chișinăul a fost pe prima linie în acest sens. Mă refer la perioada primului parlament și a guvernelor Druc și Muravschi, cu Nicolae Matcaș la Educație, cu Ion Ion Ungureanu la Cultură, cu academicianul Petru Soltan la Comisia parlamentară pentru drepturile omului și comunități externe. Și nu doar atât. Legea Guvernului, adoptată de Primul Parlament, însuma o serie de prevederi speciale pentru relația cu comunitățile externe, din perspectiva protejării lor. Toate, încă, s-au terminat odată cu venirea la guvernare, în 1994, a agrarienilor. De la Sangheli a pornit numărătoarea inversă a timpului: comunitatea românească din Ucraina a fost scoasă din „caietul de sarcini” al guvernului, Comisia parlamentară pentru comunități externe a rămas doar pentru drepturile omului, Acordul de colaborare cu Ucraina în domeniul învățământului a fost lăsat la cheremul Ambasadei Ucrainei în R. Moldova, iar relațiile cu românii din Ucraina au fost scoase din uzul diplomatic. În prezent, nimeni, și la guvern, și la parlament, nu își mai bate capul de conaționalii noștri din Ucraina (cu excepția formală a Ministerului Educației), fie că își zic români (Bucovina de Nord) sau moldoveni (Sudul Basarabiei). Kievul, profitând de distrofia identitară a Chișinăului (iar uneori și de scurt-circuitele antiromânești pe relația Chișinău-București) a tăiat în carne vie și în Nordul, și în Sudul românesc. Citeam zilele trecute un memoriu semnat de Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”: culmea. De 26 de ani, românii de aici (30.000 la număr) se zbat pentru deschiderea la Cernăuți a unei grădinițe de copii (una din altele 55 ucrainene și rusești) și ignorați la toate nivelurile. Așa e și cu școlile. Și nu doar la Cernăuți, dar în toate zonele românești din Ucraina. În 26 de ani de independență, Ucraina a distrus sistemul educațional și de învățământ românesc mai mult decât a făcut Rusia sovietică în 50 de ani de ocupație. Și nu e vorba doar de educație.
Rușii din Crimeea, pentru a-și apăra drepturile (chiar dacă nu toate se rezumă la drepturi) s-au rupt de Ucraina. Donbasul, pentru a face același lucru, a pornit război și cere autonomie. Românii din Ucraina nu au cerut niciodată autonomie. Nici în Nord, nici în Sud. Au cerut să li se respecte drepturile cultural-identitare: determinare etnică, limbă, școală, biserică, drepturi pe care Kievul s-a obligat să le respecte și pe relația bilaterală cu Bucureștiul și Chișinăul, dar și prin tratatele internaționale la care este parte. Una zis, alta făcut. Asta e Ucraina. Și lucrurile se complică. În următorii 5-7 ani, dacă toate vor rămâne pe vechi, în Sudul Basarabiei nu va mai exista nicio școală cu studiere în limba română. Situația se complică și la Nord. Copiii născuți acum 15-18 ani nu mai poartă nume românești. Schimbarea omonimicii, limbii de educație, toponimicii – schimbă obișnuințele. Minoritarilor (românilor inclusiv) li se ia dreptul de a fi naționali, așa cum au fost lăsați să fie. Ucraina e singurul dintre statele post-sovietice, acuzat încă prin 1996, la Consiliul Europei, de rasism și intoleranță etnică. A fost și rămâne. Problema românilor din Ucraina trebuie scoasă în forurile internaționale. Acolo unde se iau azi decizii capitale legate de Ucraina. Acolo unde i se dă peste mâini Rusiei pentru Crimeea și pentru estul Ucrainei. Tot aici trebuie pusă la punct și Ucraina pentru etnocidul dezlănțuit împotriva minorităților. Comisii din partea ONU și OSCE să meargă la documentare în zonele românești din Ucraina, asa cum ajung în zonele de război. Pentru ceea ce face în Donbas, Rusia e acuzată de crimă, instabilitate și insecuritate. Dar ceea ce face Ucraina ce este? Kievul continuă să exploateze, în mod separat, relațiile cu Bucureștiul și Chișinăul, pentru interesele sale. Care-i, când, unde-i ziua în care Chișinăul și Bucureștiul vor exploata și ele, cu efort și în interes comun, situația din Ucraina? Bucureștiul și Chișinăul trebuie să fie o singură voce în problema românilor din Ucraina. Moldoveni sau români, suntem aceiași. Același sânge. Același scut.
de Petru Grozavu Ziarul de Gardă
6 iulie 2017
„unde-i ziua în care Chișinăul și Bucureștiul vor exploata și ele, cu efort și în interes comun, situația din Ucraina?” – doar atunci cind vom avea si noi cnducatori patrioti macar pe masura celor din Polonia si Ungaria.