Cine iubeşte roşul la Haţeg poate ajunge numai prin PSD şi cu acordul absolut dat de sfinţitoru şefu, în ceata celor mai sfinţi între sfinţii “luptători de clasă” ai PSD. Imperativul categoric pentru sfinţirea de sine este ascultarea necondiţionată a sfinţitorului şefu şi neapărata supunere întru sfinţirea dictată de acelaşi sfinţitor şefu.
Astfel că cei care aspiră la titlul de (vice)sfânt, sfântuluţ debutant, sfântuleţ activist sau de cel care sfinţeşte “împreună” cu sfinţitorul şefu locul, trebuie să fie membru supus al PSD “loci”, altfel nu are şanse la cele mai sfinţite construcţii politice din ţară.
Vedeţi dragi români ce simplu este la Haţeg să ajungi sfânt. Faci o adeziune la PSD şi ai un loc în faţă la marşul – din patru în patru ani – celor care sfinţesc locul prin oraş.
Dacă îţi dovedeşti ataşamentul total faţă de sfinţitoru şefu poţi să urci pe treptele sfinţeniei, dar nu mai mult decât şefu sfinţitor. Dacă vrei să îl depăşeşti pe şefu sfinţitor există riscul să te alegi cu o decădere din sfinţenie. Nu cumva să vă aprindeţi mai mult decât trebuie întru cele de sfinţire şi să vă ducă gândul la contradicţii întru sfinţenie, că veţi avea probleme cu aura roşie de la PSD dată prin mijlocirea totală a sfinţitorului şefu.
La Haţeg există astfel un mare risc pentru aspiranţii la sfinţenie care aleg să fugă pe tarlaua pavată cu cele mai bune intenţii oferită foarte generos de PSD; acela de a nu îndrăzni să te dai mai sfânt decât sfântu şefu. Mare este ciudăţenia că reprezentanţii celor sfinte din Bucureşti nu au sesizat încă faptul că la Haţeg există un om care “sfinţeşte locul”, iar acest fapt trebuie fireşte recunoscut de către autoritatea supremă întru cele sfinte.
Fireşte trebuie să deducem probabil din toate aceste sfinţenii, sfinţi, sfinţiri de loc şi sfântu şefu că la PSD Haţeg se află aleşii ultraşi ai culorilor roşu cu alb, care duc mai departe tradiţia iniţiată cândva de “sfântu-n melancolicu lehamitei”, “sfântu-n doru lenii” şi “sfântu-n această metehnire”
Trilaterala sfinţilor se pare că este temeiul temerarei amorsări a adrenalinei, la nivelul regăsirii întru sfinţenie a celor care se ocupă cu sfinţirea oraşului de la PSD Haţeg. Aceşti sfinţi sunt recunoscuţi în ţară ca fiind cei mai prolifici în paradigma sfinţeniei oferită alegătorului profund şi irecuperabil derutat, confuz şi pe deplin scârbit “de politică”.
Minunile sfinţeniei se ivesc la Haţeg “pe bandă rulantă fără iz electoral”, iar sfâtu şefu este extrem de generos cu generaţiile tinere care primesc sfânta odă, care sfinţeşte buzunarul cu 100 lei, extaziază privirea cu o diplomă şi omagiază juneţea cu o floare.
Cu siguranţă Elena Udrea a trecut prin Haţeg să se sfinţească ea însăşi, cu illuminarea sfâtului şefu arhitect al sfinţirii locului, şi, după ce a trecut prin Haţeg şi a văzut pe viu cum se sfinţeşte locul, orbită de illuminare nu a mai revenit, cel puţin până în aceste momente de angelicitate exclusivistă a PSD, prin care oraşul trece în ultimile vremuri.
Trăim o epocă de sfinţire şi putem afirma că ne mirăm cum de nu sunt deranjaţi cei care nu iubesc sfinţirea, dar sunt membrii ai celui mai sfânt partid din Haţeg, adică PSD, un partid pentru care sfinţirea locului este un mod de a fi, iar sfinţirea sfântului şefu este un scop în sine de către sfinţii activişti drepţi recitată.
Sfinţenia Haţegului este poate cea mai mare realizare din existenţa acestui oraş, în care ultimii ani au adus illuminare prin albul, alb, tot mai alb şi belşug de roşu pentru toată lumea care a înţeles că sfinţirea oraşului este unica şi repetabila sfinţeală.
Cu toţii trebuie să înţelegem că dacă sfinţirea locului nu ar fi oraşul Haţeg, s-ar pierde în cearcănul vicios al pângăritorilor care nu sunt de acord cu sfântul şefu şi care, precum nişte hrăpăreţi, critică actele de sfinţire ale locurilor din oraş. Ei sunt reprezentanţii întunericitului şi sunt trimişi de acesta să tulbure minţile celor indecişi întru sfinţenie sau să supere somnul liniştit al tuturor sfinţilor, care fireşte că visează numai la cântece de mărire dedicate sfântului şefu.
Iată cum Haţegul a ajuns oraşul unde toate locurile sunt sfinţite.
Cum ne mai place să folosim sfinţenia la nivel “politic”. Cum folosim vorba din popor despre sfinţenie cu alergarea în van, după vanitatea unui rang politic efemer precum viaţa. Cum ne mai putem aroga acest cuvânt spre mărire şi nicidecum către smerenie înaintea oamenilor. Cum a ajuns sfinţenia să fie temeiul alergării după un rang politic de cele mai multe ori poleit în cele mai diverse culori, doar spre a atinge scopul puterii.
Această sfinţenie nu are tăria acelei SFINŢENII despre care vorbesc “Vieţile Sfinţilor” sau despre care ne vestesc cărţile despre Sfinţii din închisorile comuniste.
Această sfinţenie este doar un slogan şi nimic mai mult. Un slogan care încearcă să eludeze SFINŢENIA întru- Adevăr şi să strivească minunatul ţinut al SFINŢENIEI mărturisitorilor din închisorile comuniste.
Această sfinţenie în context politic este pentru mine o urâciune şi de aceea îi spun NU.
Şi acum să vorbim despre SFINŢENIA unui român numit “Sfântul Închisorilor”. Despre Valeriu Gafencu facem vorbire.
Acest român a transformat locul numit închisoare comunistă sau locul reeducării într-un ţinut al sfinţeniei, adică a SFINŢIT locul în Adevăr, prin mărturisirea lui Hristos al dreptei rânduieli şi al dreptei socoteli – cele două valori ale ortodoxiei neamului românesc.
Datorită SFINŢENIEI acestui mare român, să vă fie ruşine politicienilor că vă bateţi joc de o frază mult prea înaltă pentru noi, cei simpli chiar şi atunci când o rostim rememorând pe Valeriu Gafencu – “omul sfinţeşte locul” – şi că duceţi în ispită o cetate întreagă, denaturând un cuvânt şi o frază dedicată NUMAI celor care au ales în viaţa aceasta mucenicia spre mântuirea neamului românesc înainte de toate.
Ortodoxia ar trebui să interzică folosirea “omul sfinţeşte locul”, în spaţiul de slogan politic şi astfel să lăsăm cele ale cezarului pentru el, iar pentru Hristos şi Sfinţi să rămână întru Adevărul de neatins politicienilor.
Cu tristeţe am scris aceste rânduri. Dar am făcut această paralelă gândind către acei care încă mai poartă tăria conştiinţei, care să le permită mustrarea, fiindcă au căzut în capcana “sfinţeniei” prin context politic şi în acealaşi timp ieşirea din acest impas al efemerului unei vanităţi pustiite de frivolitatea hulpavă după putere cu orice preţ.
m-am uitat la fetele din pozele Psdului…doar parveniti