Predică la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi – a lăsatului sec de carne – Pr. Nicolae Tănase

Ce grav a fost că am făcut idoli din actori, din vedete, din oameni care nu au o moralitate, şi nu am acordat atenţie celor care au fost exemple vii pentru noi.

Sfânta Evanghelie de astăzi ne pune în faţă starea de-a dreapta şi starea de de-a stânga. Ne pune în faţă oile şi caprele. Nu este necesar să vă amintesc ce blânde sunt oile şi ce rele sunt caprele. Adică, cu oaia poţi să faci treabă bună, îţi dă şi lână, îţi dă şi lapte, îţi dă de toate. Cu capra faci aceleaşi lucruri, dar greu. Trebuie să alergi după ea, e stricătoare… .

De aceea, Mântuitorul face această comparaţie: starea de-a dreapta şi starea de-a stânga.

Conştiinţa noastră ne va trimite în Rai sau în iad. Noi ne-am rugat şi ne rugăm să fim de-a dreapta. Dar, ca să fim de-a dreapta, trebuie să săvârşim faptele milei trupeşti şi sufleteşti.

Faptele milei trupeşti le-aţi auzit în Sfânta Evanghelie de astăzi: să îmbrăcăm pe cel gol, să dăm de mâncare celui flămând, să adăpăm pe cel însetat, să cercetăm pe cel bolnav în spital, să cercetăm în temniţă pe cel închis şi extinzând toate acestea, să facem binele celui ce are nevoie de bine.

Faptele milei sufleteşti sunt, în principal: îndreptarea celui care este pe cale greşită, îndreptarea indiferentului, îndreptarea necredinciosului, îndreptarea celui care crede că el este totul, trezirea lui. Acestea sunt fapte ale milei sufleteşti.

Rugăciunea şi conştiinţa de sine că suntem în păcat sunt tot fapte ale milei sufleteşti. Toate acestea să le facem! De le vom face, vom avea parte de-a dreapta. De nu le vom face, vom avea parte de-a stânga. Faptele bune pe care le facem în timpul vieţii noastre sunt fapte care se uită.

De aceea, la moarte, îngerul păzitor însoţeşte sufletul nostru timp de o zi, prin locurile unde a făcut binele… . Îngerul duce sufletul pe unde a vieţuit şi pe unde a umblat şi-i arată faptele bune pe care le-a făcut. Şi sufletul omului se miră. Nu-şi mai aduce aminte când a făcut acea fapta bună, sau aceea, sau aceea şi îngerul pe toate i le reaminteşte.

Diavolul şi el, arată locurile şi faptele rele pe care le-a făcut omul. Toate. După aceea, urmează ca sufletul să-şi dea seama unde trebuie să ocupe un loc: de-a dreapta sau de-a stânga, în Raiul desfătării sau în iadul chinurilor. Lucrul acesta îl face glasul lui Dumnezeu sădit în noi, care este conştiinţa. Conştiinţa noastră ne va trimite în Rai sau în iad.

Atunci păcatele nespovedite vor atârna greu. Iar păcatele spovedite şi cu canon îndreptate, chiar dacă ni le-a arătat diavolul, ele nu mai sunt scrise în zapis. Înfricoşata judecată a lui Hristos o prăznuim în fiecare an, iată, cu prilejul lăsării sec de came; este singura sărbătoare în care noi prăznuim ceea ce va să fie, nu ceva ce a fost, ca în celelalte sărbători. De ce este o sărbătoare? Pentru că este o încununare a eforturilor noastre.

Acolo se va vedea ce am făcut fiecare, cât timp am petrecut în biserică, cât timp am petrecut în metanie, în genunchi, în rugăciune, cât timp am acordat bolnavului, amărâtului. Toate acestea se vor vădi atunci. Şi va fi o încununare pentru cel care a săvârşit cele bune.

Din nefericire, atunci se vor arăta şi faptele cele rele săvârşite de noi, dar numai acelea nespovedite, numai acelea rămase fără canon făcut. În rest, toate sunt şterse. Ziceam că se vor deschide atunci cărţile: cartea sfântă a Evangheliei, unde ne arată ce trebuia să facem, dar şi cartea conştiinţei, iar conştiinţa ne aminteşte ceea ce n-am făcut.

Atunci vor veni îngerii cu catastifele lor, unde sunt scrise faptele noastre bune. Atunci vor veni şi diavolii cu zapisele lor, unde sunt trecute faptele noastre cele rele, lepădările noastre de Iisus Hristos, lepădările noastre de duminici, lepădările noastre de sărbători, lepădările noastre de post, lepădarea noastră de rugăciune, unirea noastră cu diavolul, unirea noastră cu ceea ce este rău.

Atunci va fi momentul în care ne vom da fiecare seama dacă am utilizat timpul bine sau rău. Dacă am profitat de viaţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu sau dacă ne-am bătut joc de ea. Atunci se va vedea cât de mult timp am acordat celor ce nu merită: artiştilor, fotbaliştilor şi tuturor pe care îi vedem în televizor. Şi ce puţin timp am acordat sfinţilor, Mântuitorului Hristos Însuşi, ce puţin timp am acordat cunoaşterii lui Dumnezeu, pe cât ne este cu putinţă.

Ce grav a fost că am făcut idoli din actori, din vedete, din oameni care nu au o moralitate, şi nu am acordat atenţie celor care au fost exemple vii pentru noi.

Atunci ne vom întâlni cu Sfântul Vasile cel Mare, cu Sfântul Ioan Gură de Aur, cu Sfântul Grigorie Teologul, cu Sfântul Grigorie Dialogul, cu Sfântul Calinic de la Cernica. Ne vom întâlni cu Sfânta Filofteia, cu proorocul David. Ne vom întâlni cu proorocul Ieremia, Isaia, cu Sfinţii Evanghelişti Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Îi vom recunoaşte şi vom fi prieteni cu ei, pentru că le-am citit Evangheliile, le-am citit scrierile, am citit vieţile lor. Îi vom recunoaşte şi ei ne vor recunoaşte de prieteni, pentru că am fost cu ei şi ca ei, pentru că au fost exemple pentru noi.

Pe toţi aceştia noi îi vom întâlni şi vom avea această bucurie la Înfricoşata Judecată a lui Hristos.

Dacă am făcut binele, pentru noi Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos nu va mai fi înfricoşătoare. Pentru noi, Hristos va fi binefacere, venind pe norii cerului. Dar pentru cei care au făcut răul, va fi lucrul acesta înfricoşare.

Cum zice şi Sfânta Evanghelie, oamenii vor prefera să intre în mormânt, vor zice munţilor: „Acoperiţi-ne, dărâmaţi-vă peste noi, să nu mai vedem slava lui Dumnezeu, întru care nu vom intra”.

Atunci va veni, din Vechiul Testament, Suzana, tânăra aceea despre care citim, care n-a desfrânat, care a riscat moartea, iar proorocul Daniel a salvat-o şi Dumnezeu a fost cu ea. Atunci va veni David, conducător de stat care purta războaie, care făcea politica statului, care trebuia să se ocupe de popor. Câte nu are un conducător de făcut! Şi el ne va spune nouă că de 7 ori în zi Îl lăuda pe Dumnezeu.

Şi atunci noi, cei care n-am fost aşa, într-o funcţie sau alta, nu am fost atât de ocupaţi cu serviciul nostru, vom vedea cât de leneşi am fost. Noi, care am avut doar un purcel şi un căţel şi câteva găini şi n-am făcut nimic pentru sufletul nostru. Am trăit simplu, ne-am mulţumit cu puţin, dar nu ne-am dat interesul să moştenim în lumea cealaltă, în lumea de dincolo, în lumea fericirii, ceea ce Dumnezeu a rânduit pentru noi.

Numai noi, oamenii, avem suflet viu. Animalele n-au suflet viu, numai noi avem suflare de viaţă. Plantele, arborii, nu. Animalele şi plantele au fost zidite de Dumnezeu spre slujirea noastră, spre bucuria noastră, nu ca să le slujim noi pe ele.

Astăzi este sărbătoarea în care noi ne gândim, fiecare: dacă în momentul acesta ar veni judecata lui Dumnezeu, unde ne-am duce noi, în alegerea noastră? Pentru că nu Dumnezeu ne va rândui la iad, ci noi ne vom rândui la iad.

Când vom vedea cât am batjocorit zilele sfinte, cât am zobit noi posturile, cât ne-am bătut noi joc de aproapele nostru, cât l-am scuipat, cât l-am înjurat… . Cât n-am avut credinţă, cât n-am cunoscut… . Raiul va fi deschis şi pentru noi, dar vom refuza să intrăm în Rai. Şi vom zice: „Mergem în iad, acolo merităm să mergem”. Deoarece conştiinţa nu mai poate fi îmbrobodită atunci. Astăzi o mai îmbrobodim, o mai acoperim, ca să nu lumineze, ca să nu ţipe, ca să nu urle în noi.

Şi o îmbrobodim în fel şi fel, cu fel şi fel de argumente: nu postim pentru că suntem slăbiţi, nu facem metanie pentru că am fost deja la muncă, nu citim pentru că nu mai vedem, nu citim din cărţile sfinte pentru că n-avem timp. Nu mergem la biserică, pentru că aceasta este pentru perioada ultimă a vieţii. Nu mergem la biserică pentru că am făcut un păcat sau altul şi nu ne considerăm vrednici; fără să luăm seama că Biserica este spitalul unde trebuie să ne vindecăm rănile noastre.

Dacă vom lua aminte acum la toate acestea, nu ne vor fi nouă împotrivă atunci. Cine astăzi ia aminte, la Înfricoşătoarea Judecată va sta bucuros în faţa lui Hristos.

Prima venire a lui Hristos a fost o venire în smerenie, în umilinţă, în iesle, în paie. Venirea a doua va fi pe norii cerului, cu putere, în trâmbiţele îngerilor, cu privire scrutătoare. Şi va cere Hristos socoteală pentru ce au făcut oamenii cu Sângele Lui. El a vărsat tot Sângele Lui, …, pentru spălarea păcatelor omenirii, adică a tuturor oamenilor din toate timpurile şi din trecut, şi din viitor. Şi atunci Dumnezeu va cere socoteală pentru cum a înţeles omul acest lucru.

Omul este cununa creaţiei. Unul care face roboţi, om de ştiinţă, a spus că cel mai extraordinar robot nu este nici măcar cât cel mai de jos om cu mintea. Cel mai neputincios om cu mintea este de mii de ori mai deştept decât o maşinărie.

Închipuiţi-vă, un om de ştiinţă recunoaşte lucrul acesta. Şi atunci, dacă suntem aşa – şi suntem, e adevărat că suntem, noi judecăm, analizăm, acţionăm, suntem cu voinţă liberă – să fim cu luare aminte, pentru că Dumnezeu ne-a zidit aşa şi suntem regi.

Fiecare om este rege peste ce i-a dat Dumnezeu, e cununa creaţiei lui Dumnezeu, e bucuria lui Dumnezeu. Zice: „Şi a privit Dumnezeu şi a văzut că toate erau bune foarte”. Să nu le facem noi rele, să le lăsăm bune, cum le-a făcut Dumnezeu. Să ne folosim de cele bune pe care le-a făcut Dumnezeu şi să facem binele, cu mic, cu mare, cu cel bătrân, cel neputincios, cu copilul, care e bine să înţeleagă încă de acum aceste lucruri.

În lumea aceasta, totul piere şi nu merge din pricina neascultării. Omul nu mai ascultă; sunt foarte puţini oamenii care mai ascultă. Unii ascultă, ascultă, apoi nu le mai convine şi nu mai ascultă. E drept, doar călugării au ascultarea necondiţionată. În afară de păcate, ei sunt obligaţi să facă tot ce zice stareţul; chiar şi să mute pietre de ici colea, chiar şi să lovească un lucru cu ciomagul zile întregi.

S-au întâmplat lucrurile acestea, ca să se verifice puterea de smerenie şi de ascultare. Dar noi nu suntem obligaţi la o asemenea ascultare. Dacă preotul v-ar spune ca mâine să mergeţi în grădină şi timp de 3 zile să bateţi un copac cu ciomagul, nu sunteţi obligaţi să faceţi lucrul acesta. Dacă spune să faceţi 1000 de metanii, nici asta nu eşti obligat, pentru că nu se ştie dacă reuşeşti să faci atâtea.

Dar creştinii sunt obligaţi să asculte şi să înţeleagă faptul că sunt regi. Preotul împărtăşeşte învăţătura Bisericii şi spune tuturor, fiecăruia: „Omule, tu eşti rege, tu eşti cununa creaţiei. Cum te porţi? Ce faci? Ce săvârşeşti?”.

Avem avantajul de a fi creştini ortodocşi într-o ţară ortodoxă. Iată câte învăţături putem astăzi să câştigăm venind la sfânta biserică. Dumneavoastră, care aţi făcut efortul acesta, îngerul păzitor v-a scris paşii, v-a numărat paşii, v-a văzut eforturile, v-a văzut ce aţi lăsat acasă, a apreciat faptul că aţi cinstit ziua Domnului, că aţi venit în sfânta biserică, unde aducem Jertfa cea fără de sânge sub forma pâinii şi a vinului, care este viaţa lumii!

Va fi un moment când nu se va mai face pe faţa întregului pământ Sfânta Liturghie? Acela-i sfârşitul lumii! Cât timp se va săvârşi Sfânta Liturghie, nu vine sfârşitul lumii. Dar vine sfârşitul nostru. Şi dacă vine sfârşitul nostru, nu mai putem modifica starea noastră în lumea de dincolo, decât dacă cei dragi ai noştri – cum aţi făcut şi dumneavoastră ieri, la pomenirea morţilor – mai fac o intervenţie la Dumnezeu prin pomeni, prin rugăciuni, prin parastase, prin Liturghii.

Dar cu câtă dragoste, curăţenie şi credinţă fac pentru noi, se va vedea. Cu câtă dragoste facem noi, s-a văzut ieri… .

Noi avem acest avantaj, această favoare, că…suntem creştini ortodocşi, că ne-a luminat Dumnezeu şi venim la biserică. Dar avem şi printre noi dintre aceia care nu înţeleg. Către aceia trebuie să ne îndreptăm, fiecare din noi, nu numai preotul.

Zice cineva: „Ce face o femeie între femei, un bărbat între bărbaţi, un şcolar între şcolari, o fată între fete, un băiat între băieţi, un copil între copii, nu poate să facă nici cel mai mare sfânt”. Adică, prin exemplul propriu şi prin cuvânt, să trezim şi pe alţii.

Cuvântul imediat care vine în mintea noastră este: „Da, dar dacă mă refuză? Dacă mă respinge?”. Nu te respinge. Te respinge o dată, te respinge de două ori, îl laşi în pace şi tot se trezeşte în 20 de ani. Cuvântul tău nu poate să rămână fără rezultat, pentru că tu eşti cel ce spui, dar Dumnezeu este cel care udă şi face să crească, să încolţească cuvântul tău în inima lui.

Să ne facem datoria faţă de aproapele nostru, cum ne îndeamnă Evanghelia de astăzi şi să sperăm că, pentru noi, Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos nu va fi înfricoşătoare. Amin.

sursa: Doxologia