81 de ani de la moartea lui Ion Moța și Vasile Marin, căzuți pe frontul Războiului civil Spaniol: „Se clătina așezarea creștină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?!”
Bombardamentul se domolește vreo jumătate de ceas, apoi reîncepe […] Acum vedem, coborînd coama dealului, vreo treisprezece tancuri mari. Primim ordin să ne culcăm la pămînt în tranșee […] Ionel Moța ne strigă: «Dacă sîntem înconjurați, nu cade prizonier nimenea. Murim toți împreună!». Sînt ultimele cuvinte pe care ni le-a spus. Pentru ultima oară îi văd vii, alături: Ionel cu fruntea ca un munte înnourat și Marin cu față [ca] de marocan – lăsase să-i crească barba – și privirea întoarsă spre ascunzișurile sale sufletești. Bubuitul devine năucitor. Vîjîitul gloanțelor și schijelor ne amețește. Exploziile obuzelor ne acopereau cu pămînt […] O detunătură doborîtoare mă forțează să închid ochii. Cînd îi deschid, o clipă după aceea, privirea îmi cade, la un metru și jumătate de mine, asupra unui corp întins cu fața spre pămînt.
Îngenunchiu și îi ridic capul. E Ionel Moța […] La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranșeei. Mă întorc și urlu lui Clime și părintelui Dumitrescu, peste vuietul gloanțelor și al obuzelor: «Ionel și Marin sînt morți!». Peste haina cu stropi cu sînge neînchegat, ceasul lui Ionel Moța atîrnă de lanț, cu geamul spart. S-a oprit. E cinci fără un sfert. Prin haina străpunsă și sfîrtecată a lui Ionel Moța se văd culorile Drapelului Românesc. E drapelul nostru pe care era scris: Legiunea Arhanghelului Mihail… Îl luase ca să-l poarte cu el, pentru a-l pune în vîrful baionetei la atac sau defilare cînd cuceream un oraș. Cu el speram să intrăm și în Madrid. Desfac drapelul și îl întind peste trupurile lor […] Sublocotenentul se apropie de mine și mă trage la pămînt, după parapet. Îmi zice: «C’est la guerre!… Mala suerte»…”.
Moța și Marin sunt adevărați urmași ai Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.
Sfinți martiri care au luptat contra balaurului.
Pe când canonizarea lor ?