Autor: Florin Dobrescu, revista Rezistenţa nr. 6, ian.-febr. 2017
Nu ştim dacă este o pură coincidenţă sau mai mult decât atît… Cert este că anul 2017 poartă o dublă semnificaţie memorială.
Pe de o parte, Biserica Ortodoxă Română a consacrat acest an „apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”, asumând astfel oficial cinstirea „jertfelniciei unor ierarhi, preoţi şi mireni din toate eparhiile care au mărturisit şi apărat credinţa creştină ortodoxă în timpul regimului comunist”. Este pentru prima oară după căderea regimului comunist când Biserica strămoşească recunoaşte la acest nivel calitatea de apărători şi mărturisitori ai credinţei luptătorilor în Rezistenţa anticomunistă, înlăturând astfel echivocul pe care îl menţinuse în abordarea acestui subiect. Sigur, consacrarea anului 2017 luptătorilor anticomunişti la pachet cu personalitatea altminteri controversată a Patriarhului Justinian va genera inevitabile dezbateri, în condiţile în care acesta s-a situat, încă de la instaurarea regimului totalitar, pe o poziţie colaboraţionistă în raport cu ocupantul. Totuşi, nu pot fi trecute cu vederea sprijinul subtil pe care Justinian Marina l-a acordat, în momente deosebit de dificile,unor foşti deţinuţi politici, desigur, concomitent însă cu concesii scandaloase făcute aparatului represiv.
O altă semnificaţie memorială este aceea a împlinirii a 80 de ani de la moartea eroică a lui Ionel Moţa şi Vasile Marin, cei doi tineri români care, la 13 ianuarie 1937, cădeau în luptă, la Majadahonda, pe frontul apărării Madridului de asaltul forţelor armate comuniste ce desfiguraseră Spania creştină, în încercarea de a constitui, în vestul continentului, un nou capăt de pod al comunismului sovietic. Din păcate, pentru Moţa şi Marin nu va exista o cinstire la nivel oficial. BOR este supusă de mulţi ani unor presiuni mediatice colosale din partea cercurilor neomarxiste şi a holocaustologilor, aşa încât, nu nădăjduim la vreo cât de mică asumare a jertfei celor doi apărători ai Creştinismului la nivelul ierarhiei ecleziastice. Iar în ceea ce priveşte instituţiile statului român, cu atât mai puţin.
Doctrina corectitudinii politice şi autocenzura instituită de implementarea şi în ţara noastră a unei legislaţii a memoriei după modelul celei existente în ţările occidentale au făcut ca anul dedicat lui Ogoranu, să rămână în afara oricărei atenţii chiar şi din partea acelor institute al căror obiect de activitate îl constituie cercetarea perioadei comuniste. Într-o ţară în care un consilier Preşedintelui României afirmă, public şi nonşalant, că în viitorul Muzeu al Comunismului nu îşi vor găsi locul acei luptători în trezistenţă care vor fi aparţinut mişcării legionare (în condiţiile în care majoritatea grupurilor de gherilă anticomunistă au fost dominate de legionari), este limpede că un subiect precum sacrificiul lui Moţa şi Marin reprezintă un subiect tabu la nivel oficial.
Întrebarea care se pune este urmptoarea: în ce măsură o amputare a memoriei unui popor poate asigura acestuia educaţia şi nivelul spiritual necesare păstrării identităţii şi mai ales mobilizării interioare în faţa unor provocări de gravitatea celor ce stau înaintea noastră la acest început de an 2017? Într-o Uniune Europeană măcinată de propriile disfuncţii şi erori ideologice, la marginea răsăriteană a Europei civilizate şi totodată a alianţei nord-atlantice, în contextul în care configuraţia geopolitică din regiune cunoaşte crize şi modificări radicale, toate fiind amplificate de asaltul imigranţilor şi terorismului islamic, ce şansă de resurecţie a energiei identitare poate avea o naţiune care nu a reuşit să se împace cu demonii propriei istorii recente şi căreia i se obturează accesul la memoria propriei sale demnităţi.
Iată gândurile cu care începem acest an, în condiţiile în care chiar în prima lună a sa vor fi comemoraţi, în Spania, dar şi în multe locuri din România, Ionel Moţa şi Vasile Marin. Am reuşit noi, românii, să înţelegem semnificaţile adânci ale gestului lor jertfelnic şi mai ales actualitatea acută sub semnul căreia stă evenimentul istoric de acum 80 de ani? Pentru că, într-o Europă aflată într-un adevărat proces de implozie, în care, sub masca „progresismului” sunt demolate biserici şi prigonite icoane, morala creştină fiind înlocuită cu dezordinea morală, într-o Europă aflată sub asaltul războiului asimetric informaţional al unei Rusii ce manifestă tot mai intens simptomele resuscitării mentalităţii politice sovietice, poporul român are nevoie, mai mult decât oricând, de modele ale demnităţii şi patriotismului precum Moţa şi Marin, Ion Gavrilă Ogoranu, Gogu Puiu sau Valeriu Gafencu.
Şi dacă instituţiile statului nu sunt capabile să acorde cinstirea cuvenită acestor eroi ai luptei anticomuniste, atunci revine societăţii civile îndatorirea acută a acestui act.
Aşadar, să-i mărturisim!
In 1937,cand au fost repatriate osemintele sfinte ale lui Mota si Marin ,toata tara a laudat jertfa lor. Si eu unul ii iubesc si nu cred ca poti afirma ca iubesti Romania ,dar nu iubesti pe cei doi mari Eroi!
Nu poți afirma că iubești România fără să-ți tresalte inima și să ți se oprească pentru căteva secunde respirația, la auzul unor nume de astfel de eroii. Iar cel care a format generația Sfinții înhisorilor( într-o majoritate covârșitoare fiind legionari) a fost Corneliu Zelea Codreanu. Adică nu se poate vorbi despre Sfinții închisorilor sau despre lupta anticomunistă fără a menționa în primul rând pe Corneliu Zelea Codreanu și pe legionari. Și să nu confundăm pe cei care au fost cu adevărat legionar cu diverși infiltrați care au venit cu niște scopuri sigure. De asemenea ar fi bine să luăm exemplul Poloniei, care de curând și-a asumat la cel mai înalt nivel că regele Poloniei este Iisus.