Lumea de azi – cel puţin în înfăţişările ei cotidiene- nu mai trăieşte acea stare de spirit menită să-i permită înţelegerea unui fapt unic, care a despărţit întreaga istorie în două: Întruparea Domnului. Expedierea sa în sfera basmelor sau a miturilor e de obicei atitudinea cea mai comodă. Oamenii nu mai cred, nu mai ştiu să creadă, nu mai ştiu ce sau în Cine să creadă. Rămân poate cu raportarea la o tradiţie imemorială, la obiceiurile care datează din din moşi-strămoşi, al căror simbolism originar a fost adaptat. Astfel, printr-o fericită simbioză cu filonul revelaţiei, datinile ancestrale continuă totuşi să facă parte din identitatea civilizaţiei creştine. Să ne bucurăm măcar de farmecul sărbătoresc al unor asemenea tradiţii, căci în unele ţări occidentale până şi aceste elemente sunt sterilizate prin uniformizarea agresivă dezlănţuită în numele aşa-zisului principiu al „neutralităţii religioase”. Aceasta nu e încă o realitate ubicuă, dar una din ce în ce mai răspândită.
Nu doar evenimentul în sine al venirii lui Dumnezeu pe pământ în trup omenesc, petrecut acum peste două mii de ani într-o modestă iesle, ci şi urmele sale în conştiinţa popoarelor creştine stârnesc încrâncenări în numele unei raţiuni ridicate la rang de idol. Cei care i se închină se consideră, bineînţeles, infailibili. Iar dacă lucrurile merg prost, dacă istoria şi viaţa îi contrazic, atunci de vină sunt „ceilalţi”: „duşmanii raţiunii”, oamenii „misticismului retrograd”, „bigoţii” care chipurile agită spiritele şi stârnesc demonii iraţionalului. E o logică vicioasă, care se autopotenţează şi care duce la o înverşunare sporită împotriva fenomenului religios, orbită de pretenţia propriei infailibilităţi. Ei refuză să vadă că natura umană e supusă în mod inerent greşelii şi păcatului, înţeles ca tot ce ne înstrăinează de Dumnezeu.
Dar şi atitudinea aceasta e una care ţine de iconomia mântuirii: omul e o fiinţă înzestrată cu libertate. Iată un punct de pornire care e împărtăşit, cred, de toată lumea. Din acest punct însă, drumurile credinţei şi al necredinţei se despart. Totuşi, ambele sunt posibile numai datorită acestui principiu fundamental al libertăţii. Dacă în opţiunea noastră subiectivă acceptăm faptul că suntem nedesăvârşiţi, supuşi greşelii, atunci putem spune că am făcut –în mod liber- primul pas pe calea credinţei.
Sfântul Grigorie de Nyssa, unul din marii părinţi ai Bisericii, explică în „Marele cuvânt catehetic” care sunt rosturile înomenirii lui Dumnezeu. Iată câteva idei fundamentale, redate prin citate sau parafraze.
Dumnezeu nu violează libertatea omului şi nu-l mântuieşte cu forţa, de la înălţimea atotputerniciei Sale, ci caută colaborarea omului. Numai fiinţe fără raţiune şi fără suflet pot fi conduse de o voinţă străină. Lipsită de libertate, firea gânditoare şi-ar pierde în acelaşi timp şi harul cugetării. Iar virtutea e condiţionată la rândul său de existenţa liberei voinţe. Dacă aceasta ar rămâne în nelucrare, atunci ar dispărea şi virtutea, înţeleasă ca răspuns al omului la chemarea lui Dumnezeu. Mântuirea nu este aşadar rezultatul unei mecanici deterministe şi, tocmai de aceea, Dumnezeu nu se arată omului în slava atotputerniciei Sale.
Ca natura atotputernică să se coboare la umilinţa naturii omeneşti este o dovadă mai mare a puterii divine decât măreţia supranaturală a minunilor. Săvârşirea unui lucru înalt de către puterea divină e oarecum firesc şi de aşteptat. Dar coborârea Lui la umilinţă este un prisos al puterii Lui, care nu e în niciun fel împiedicată să facă lucruri care sunt dincolo de natură. Prin aceasta, Dumnezeu nu a dorit doar să arate că măreţia divină se oglindeşte mai degrabă în simplitate şi umilinţă, ci şi să păstreze libertatea omului. Numai în mod liber e posibilă credinţa, numai astfel şi virtutea.
Aceasta nu e singura explicaţie a Întrupării. Dumnezeu S-a făcut om pentru a restaura firea omenească alterată de păcat. Acum este amestecat în noi Cel care ţine firea noastră omenească, pentru ca, prin amestecul cu dumnezeirea, firea omenească să se facă dumnezeiască, fiind smulsă de la moarte şi scoasă din tirania vrăjmaşului. Trebuia însă ca Acela care S-a unit cu firea noastră omenească să primească – în toate însuşirile particulare ale acestei firi – amestecul cu noi. Viaţa omenească, fiind molipsită de păcat de la început şi până la sfârşit, trebuia ca puterea curăţitoare să treacă prin toate vârstele vieţii, şi nu ca o parte să fie curăţită, şi alta nu. Unde era boala, acolo s-a coborât puterea vindecătoare: adică în natura omenească. Singurul lucru străin de natura lui Dumnezeu e păcatul şi orice este înrudit cu el, mai ales dacă gândim păcatul ca îndepărtare de Dumnezeu, de firescul naturii umane.
Dumnezeu S-a făcut om şi pentru a-l birui pe diavol, pe ispititorul care a determinat căderea omului în păcat. Firea omenească singură nu poate birui păcatul şi nu se poate lupta cu succes împotriva atacurilor demonice. Iată de ce trupul omenesc asumat de Dumnezeu s-a constituit –în aparenta sa vulnerabilitate- într-o „momeală” pentru potrivnic, ascunzând undiţa dumnezeirii în învelişul firii omeneşti. Diavolul a încercat să-L ispitească pe Mântuitor ca om, şi a fost învins de Dumnezeirea Sa, acoperită cu smerenie de trup omenesc. Iată de ce virtutea nu e realizabilă decât ca urmare a conlucrării dintre om şi Dumnezeu. Omul singur, autonom, nu se poate mântui exclusiv prin propriile eforturi.
Se pot ridica o serie de alte întrebări legate de faptul Întrupării, dar Sf. Grigorie de Nyssa aduce de fiecare dată şi răspunsul potrivit.
De ce n-a venit Dumnezeu mai devreme în lume? De ce a durat atât la scara istoriei? Pentru că a aşteptat ca răul să ajungă la culme, astfel ca vindecarea să fie pentru orice boală morală şi spirituală.
De ce omul continuă să săvârşească păcate şi după Întrupare? Odată cu triumful Mântuitorului asupra morţii şi păcatului capul şarpelui a fost zdrobit, dar coada sa încă se mai zvârcoleşte. Totuşi, mântuirea, sfinţirea firii omeneşti a devenit de-acum posibilă, la fel cum deschisă rămâne încă şi posibilitatea păcatului. Trăim în continuare sub semnul libertăţii, numai că abia acum putem să o valorificăm în chip deplin, sub semn soteriologic.
De ce a fost necesară moartea Mântuitorului? Pentru ca să-Şi asume condiţia umană în integralitatea ei, odată ce S-a născut. Dar nu din pricina naşterii a venit moartea, ci, dimpotrivă, din pricina morţii a primit El naşterea. Căci nu fiindcă avea nevoie de viaţă Cel care este veşnic a luat asupra Sa naşterea trupească, ci ca să ne cheme pe noi de la moarte la viaţă. Întinzând mâna celui căzut, S-a apropiat de moarte până a atins-o şi a dat naturii omeneşti începutul învierii prin propriul Său trup, ca astfel tot omul să învieze cu puterea Sa. Astfel, dacă o parte a firii omeneşti, cea în care S-a întrupat Mântuitorul, a biruit moartea prin Învierea Sa, atunci acest fapt se răsfrânge în mod potenţial asupra întregii firi, ale cărei interconexiuni o fac să reprezinte un întreg coerent.
Sensurile Întrupării nu sunt însă epuizate prin aceste consideraţii, cărora le poate fi adăugată şi o înţelegere din perspectivă eshatologică. La sfârşitul veacurilor, Dumnezeu ne va judeca pe fiecare nu de la înălţimea atotputerniciei Sale, ci în virtutea faptului că a experiat El însuşi condiţia umană.
„Hristos Care a fost întru toate asemenea nouă (cf. Evr 2,17), a subliniat El însuşi cu insistenţă umanitatea Sa şi îi plăcea să Se numească Fiul Omului. Din contextul Evangheliei reiese limpede faptul că Hristos nu folosea acest nume ca Numele Său propriu, ci ca un nume comun tuturor oamenilor. Dacă lucrurile n-ar sta astfel, fiecare ar putea spune la Judecata de Apoi: „Cum mă poţi judeca, cum poate fi oare echitabilă o judecată dacă condiţiile de existenţă ale judecătorului şi ale celui judecat nu sunt asemănătoare? Eu sunt slab prin fire şi mic; în fiecare clipă ameninţarea morţii apasă peste mine, în vreme ce puterea Ta este infinită şi Tu eşti nemăsurat de mare. Aşa că judecata Ta e o judecată nedreaptă.”
Dar nimeni nu va putea spune aşa ceva, pentru că nu Dumnezeu ne va judeca, ci un om. Dumnezeu „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata I-a dat-o Fiului… şi putere I-a dat să facă judecată, pentru că El este Fiul Omului” (In 5, 22. 27). Acest Fiu al omului, care e asemenea mie întru toate, Şi-a petrecut viaţa Sa pământească în aşa fel încât nici un alt om în întreaga istorie a umanităţii nu-i va putea răspunde că El, Hristos, S-ar fi găsit în condiţii mai bune decât ale sale. Astfel deci, nici unul dintre noi n-are motive de a se „îndreptăţi”, pretextând slăbiciunea firii noastre.” (Arhim. Sofronie Saharov – „Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice”)
Cu toate că nu pot fi trecute cu vederea, aceste semnificaţii grave ale Întrupării sunt totuşi estompate de această perioadă plină de bucurie. Acum oamenii se gândesc poate mai puţin la clipa judecăţii, ci sunt cuprinşi mai degrabă de o bucurie a aşteptării şi întâmpinării unui eveniment cu rădăcini de dincolo de lume. În curând, această stare de spirit se va transforma în jubilaţia aşteptării împlinite: peste prăpastia dintre dincoace şi dincolo, dintre profan şi sacru, s-a înfiripat o punte inefabilă. Farmecul unic al colindelor noastre este acela că ele îngemănează într-un chip fericit sensurile teologice cu starea aceasta de bucurie sfântă şi netulburată: Praznic luminos, strălucit frumos/ Astăzi ne-a sosit şi ne-a-nveselit, / Că Mântuitorul şi Izbăvitorul /Cu trup s-a născut. // Raiul cel închis, azi iar s-a deschis,/ Şarpelui cumplit capul s-a zdrobit/ Şi strămoşii iară, din Sfânta Fecioară/ Iar s-au înnoit. // Îngerii cîntau, păstori fluierau,/ Magii se-nchinau, toţi se bucurau.
Fie ca bucuria senină a acestor zile să rămână cât mai mult timp în sufletul fiecăruia dintre noi!
de Bogdan Munteanu Permanenţe
