A fost odată, la Maglavit…

„Toată ţara să se pocăiască! Asta este porunca lui Dumnezeu, care m-a trimis la toată Rumânia… Nu sînt doctor, nu sînt vrăjitor… Carte nu ştiu. Eu mi-am făcut datoria. Dumnezeu vă iartă, dacă vă pocăiţi. Dacă nu, treaba voastră… Habar n-am eu cine nu crede… Eu mi-am făcut datoria…” (Petrache Lupu)

Controversa în jurul „fenomenului de la Maglavit” nu s-a stins nici pînă în zilele noastre. Generaţiile tinere nu prea mai ştiu despre ce este vorba, sau sînt în mare măsură dezinformate şi derutate de exploatarea senzaţionalistă a întregii poveşti de către presa postdecembristă. Desigur, nu este căderea mea să mă pronunţ asupra autenticităţii mistice a faptelor petrecute atunci sau asupra legitimităţii teologice a ecourilor din epocă: au făcut-o alţii mai autorizaţi, atît la vremea respectivă, cît şi mai tîrziu, iar Biserica însăşi nu şi-a spus încă ultimul cuvînt. Ceea ce pun aici la îndemîna celor interesaţi – sau doar nelămuriţi – nu-i decît o prezentare ilustrată de tip strict informativ, fără „interpretări” şi „verdicte”. Schiţez, în deschidere, cadrul general al cazului, apoi reproduc părţile esenţiale ale predicii pe care ciobanul Petrache Lupu obişnuia s-o rostească în faţa mulţimilor (şi care cuprinde atît relatarea „întîmplărilor” neobişnuite prin care a trecut, cît şi „mesajul” cu tentă profetică şi moralizatoare pe care acesta măr-turisea a-l fi primit de la „Moşul”). Fragmentele sînt reproduse după Pr. V. I. Ouatu, Maglavitul, Bucureşti, 1935, pp. 53-64, iar parantezele drepte îmi aparţin. (R.C.)

***

Cioban analfabet, multă vreme surd şi gîngav, sărac lipit, dar de o mare curăţenie sufletească,Petre (Petrache) Lupu (1907-1994) a fost considerat de mulţi o icoană pitorească a simplităţii, a „sărăciei cu duhul”. S-a spus despre el că ar fi fost o întruchipare a cuvîntului apostolic: „Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sînt, ca să nimicească pe cele ce sînt, ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 27-29). Un Gala Galaction nu se sfia să scrie: „A pogorît Dumnezeu între oi şi ciobani? Dar asta e predilecţia Lui, de cînd cu Avraam, Isaac, Iacov. A binevoit Stăpînul Ceresc să se apropie milostiv, familiar, la potriva experienţei umile şi bucolice a unui biet cioban şi să dea în cîteva cuvinte esenţa poruncilor Lui de totdeauna? Dar aceasta este procedura Lui milenară şi necontenită” (rev. B.O.R., 5-6/1935, p. 366). Cum se vede, între altele, din şedinţa Sfîntului Sinod din 5 octombrie 1935, însuşi Patriarhul Miron Cristea era înclinat să ia lucrurile în serios, aşezînd cazul în contextul istorisirilor biblice şi hagiografice, chiar dacă nu fără o firească prudenţă.

După şirul de teofanii (arătări ale lui Dumnezeu) de care mărturisea a fi avut parte în 1935, lui Petrache Lupu i-a revenit auzul, vorbirea i s-a limpezit, iar unele mărturii de epocă îi atribuie darul vindecării. S-a vorbit, de altfel, şi de alte „semne şi arătări” ce l-ar fi însoţit în timpul cuvîntării. Cert este că mulţimile, cutremurate, îl venerau aproape ca pe un sfînt (uneori a şi fost numit „Sfîntul de la Maglavit”). Maglavitul (aşezare rurală din judeţul Dolj, nu departe de Dunăre) a devenit pentru mai mulţi ani loc de pelerinaj, iar urmările întîmplărilor de acolo în plan religios şi social n-au putut fi estompate decît de instaurarea comunismului ateu.

Petrache Lupu n-a vrut să comunice de la început „mesajul”, jenat (mutatis mutandis, ca Moise odinioară) de simplitatea şi neputinţele lui omeneşti, ba chiar convins că lumea o să rîdă de el. Şi lumea ar fi rîs, desigur, mai mult decît a făcut-o, dacă n-ar fi fost la mijloc împrejurarea minunată că, dintr-o dată şi inexplicabil, „mutul vorbea”!

Desigur, n-a lipsit, încă din capul locului, nici ipoteza unei forme de nebunie, a unui dereglaj psihic. Fenomenul a fost însă temeinic studiat din punct de vedere pozitivist, iar o comisie specializată, în frunte cu ilustrul doctor Gh. Marinescu, i-a atestat ciobanului integritatea psihică. În cartea pe care n-a întârziat s-o publice (Lourdes şi Maglavit, Bucureşti, 1936), Dr. Gh. Marinescu, dincolo de paralela cu Lourdes-ul (din perspectiva observaţiei ştiinţifice), a ţinut să scoată în evidenţă nu numai faptul că Petrache Lupu „e mult mai normal decît mulţi dintre noi”, ci şi pe acela că ciobanul de la Maglavit „e de o dezinteresare absolută”: „Nu e un debil, ci un apostol. Cu banii adunaţi, vrea să construiască un spital şi o mănă-stire”. (Mînăstirea, începută în 1935 şi multă vreme abandonată, a fost terminată în anii din urmă, are hramul „Izvorul Tămăduirii” şi este păstorită de stareţul Vladimir Dărîngă.)

Din punct de vedere teologic, două sînt poziţiile care s-au confruntat mai semnificativ în conştiinţa publică: cea favorabilă fenomenului, a părintelui Dumitru Stăniloae (a se vedea „Încercare despre teofanii”, în vol. Ortodoxie şi românism din 1939; reed. 1998), şi cea ostilă acestuia, a eseistului creştin Mihail Urzică (a se vedea „Cazul Petrache Lupu, Maglavit”, în vol. Minuni şi false minuni, redactat în anii ‘40, dar tipărit abia în 1993; reed. 2004). În mare, cititorul are de optat între a da credit teologului Dumitru Stăniloae (1903-1993) sau arhitectului Mihail Urzică (1902-1988), amîndoi tineri la vremea aceea…

Odiseea lui Petrache Lupu avea să se înfunde în tragediile istorice care au urmat: în 1941, generalul Antonescu l-a trimis pe front, spre îmbărbătarea oştirii (ciobanul, deşi se supusese, cică i-ar fi zis, în limbajul lui frust: „Eu îţi zic: noi vom pierde războiul. Ruşii vor veni şi vor trece mai departe”), iar comuniştii, care l-au executat pe Antonescu în 1946, îl vor vîrî şi pe el în închisoare, fără nici un temei. Scriitorul Marcel Petrişor mi-a povestit că l-a întîlnit în detenţie: nu vorbea aproape deloc şi se ruga mai tot timpul, cu faţa spre zidul celulei. A murit umil şi uitat de lume, la cîţiva ani după prăbuşirea comunismului. „Moşul”, care cîndva îi poruncise să vorbească, i-ar fi dat mai apoi porunca tăcerii…

Povestea și mesajul lui Petrache Lupu

Prima arătare

Ascultaţi, fraţilor, vorba pentru care m-a trimis![…] Acum patru luni de zile am venit vineri dimineaţă pe acasă [de la stînă] şi m-am întors vineri seara pe la 6. La Cruce [locul numit “La buturugi”, unde ulterior s-a ridicat o cruce] mi-a ieşit în cale Moşul. Avea barba m’a la brîu [pînă peste brău], mustăţile mari, părul din cap dat pe spate, lung pînă la picioare, că se vedeau numai unghiile picioarelor, alb şi frumos ca mătasea. Ochii mari şi albaştri. Sta cu două palme m’a la deal [deasupra pămîntului].

La buturugi, cînd l-am văzut, m-am îngrozit de frică. El mi-a zis:

– Să nu-ţi fie frică! Am să-ţi dau curaj şi-am să-ţi spun o vorbă.

– Bine, Moşule, spune.

– Să te duci să spui la lume, cu cine te-ntîlneşti pe cale, să-i spui: Dacă nu ne pocăim, dacă nu ţinem sărbătorile, dacă nu ne ducem la biserică, să ne rugăm la Dumnezeu de sănătate, dacă nu ţinem posturile, dacă nu ne ducem la popă… atunci foc, atunci ne rupe muncile noastre, fraţilor!… Să nu mai facem fapte rele, să nu mai rîdem de fraţii noştri, să ne unim cu toţii la faptele bune, să nu mai arunce nimeni copiii pe la gropi… şi să nu ne mai duşmănim […] Nimeni să nu fure, să nu pună foc, să nu ia dreptul altuia! Să ne unim cu toate neamurile noastre! Să facem fapte bune, că de nu – moarte, că de nu – foc! […] Ne ia tot, ne canoneşte fără muncă şi toată Rumânia nu e nimic… E rău, fraţilor, de noi toţi, dacă nu ne pocăim, cu vorba care m-a trimis pe mine Moşul, şi n-ai cu ce ţine nimic: nici bou, nici cal, nici oaie, nici porc, nici pasăre, nici nimic.

A venit un nor patrat, a dispărut în el şi nu l-am mai văzut. Şi-am plecat la oi.

A doua arătare

A doua vineri, tot pe la 6 seara, tot la Cruce, la locul numit „La buturugi”, m-am întîlnit tot aşa cu Moşul, care m-a întrebat:

– Unde te duci?

– Mă duc la oi.

– De ce nu te-ai dus să spui la lume vorba care te-am trimis?

– Doamne, iartă c-am uitat! Doamne, iartă c-am uitat! Doamne, iartă c-am uitat! [Aici îşi făcea semnul crucii.]

Acum nu mi-a mai fost frică, că-l cunoşteam.

– Să te duci orişicum, să spui la lume, să-ţi faci datoria cu vorba care te-am trimis, şi să ştii c-am să te iert.

A venit iar un nor patrat: a dispărut în el. M-am închinat şi-am plecat la oi. Nici a doua oară nu m-am dus şi n-am spus la nimeni nimic. Mi-am făcut un plan… că ce vorbă e asta… o să rîdă lumea de mine! Şi-am stat la oi.

A treia arătare

A treia oară, tot vineri, pe la ora 6 seara, cînd veneam de-acasă, iar m-am întîlnit cu el la buturugi. Era tare supărat şi necăjit. Cînd l-am văzut aşa, m-a luat frica.

– Unde te duci?

– Mă duc la oi.

– De ce nu te-ai dus să spui la lume?

– Doamne, iartă c-am uitat!… [Repeta de trei ori, făcându-şi semnul crucii.]

Supărat şi necăjit, îmi zice:

– Să te duci orişicum, că n-am să te mai iert! Te-am trimis de două ori şi nu te-ai dus. Să te duci acuma, să-ţi faci datoria şi să spui la lume!

De frică am zis:

– Stai să mă duc la oi…

– Hai că merg şi eu.

– Bine, Moşule, hai!

Şi am plecat împreună la tîrlă. Era tot cu două palme m’a la deal. La tîrlă am trecut să mulg oile. Moşul sta lîngă mine şi mă lua mereu la zor:

– Du-te, du-te şi spune la lume!

– Ho, că mă duc acum! Ho, că mă duc, ho! […]

După ce-am muls oile, „Hai, hai!”, îmi zise Moşul.

– Stai să strecor laptele…

El nu m-a aşteptat să-l strecor şi mi-a vărsat găleata cu laptele.

– Hai să mă petreci! […]

– Moşule, degeaba mă trimeţi, că nu crede lumea, Moşule, nu crede. De aceea nu m-am dus cînd m-ai trimis, că lumea nu crede… O să rîdă de mine…

– Du-te, du-te şi spune la lume c-am să mă mai las o dată! Şi pentru cei ce nu cred, ţi-am lăsat o vorbă mare, dar să n-o spui la nimeni pînă ce nu mi-o veni mie la socoteală!

A apărut un nor patrat: a dispărut cu el. M-am închinat şi am plecat. Ceva mă-ndemna şi-mi zicea: „Du-te, du-te şi spune la lume!”. Sîmbătă, toată ziua, de dimineaţă pînă seara, am spus la lume, la popa, la primărie şi la toţi care am întîlnit. […]

Din mesaj

După ce am muls oile şi după ce s-a culcat lumea şi ciobanii noştri, am mers la Cruce, la buturugi, să aprind lumînări şi tămîie [Era în duminica de după a treia arătare.] Moşul m-a aşteptat. După ce m-am rugat, s-a lăsat o stea mare, ca asta [arăta „steaua” desenată pe o bucată de carton], vestind moartea la lume. Avea marginile ca cerul, o lumină mare la mijloc şi 4 bucăţi: ploaie, foc, vînt şi cărbune. De trei ori am vrut să pun mîna pe ea şi n-am putut. A patra oară am întrebat:

– Moşule, ce e cu vorba care mi-ai trimis? Dacă jumătate din lume este rea şi jumătate bună?

– Pe jumătate o iau şi pe jumătate o las.

Eu am zis:

– Decît pe jumătate, mai bine toată… Doamne, iartă toată lumea! Doamne, iartă toată lumea! Doamne, iartă toată lumea! [Îşi făcea iarăşi semnul crucii de trei ori.]

Moşul spune că ne iartă, fraţilor, dacă ne pocăim la Cruce… […] Dacă nu ne pocăim, dacă nu căutăm dreptatea, dacă nu ne lăsăm de faptele noastre rele pînă la cel mai mare om din ţară, să meargă dreptatea cu toată ţara, atunci vine moartea, atunci vine prăpădul! Moşul spune: Am să mă mai las o dată. În toamna aceasta sau la altă toamnă, nu se ştie care toamnă, va apare iar steaua, în sat, la lume. Şi eu am să zic: „De ce nu v-aţi pocăit, fraţilor? Puneţi mîna pe ea!”. Şi de trei ori nimeni n-o va putea atinge. A patra oară voi zice: „De ce n-aţi pus mîna pe ea? Acum mergeţi acasă, vă premeniţi curat, că moartea vine!”… Toţi vor chiui de frică, dar eu am să spun: „De ce nu v-aţi pocăit?”…

Nu sînt doctor, nu sînt vrăjitor. […]

Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre, că sîntem răi. […] Să vă pocăiţi! […] Nu rîdeţi de bătrînii voştri, nu rîdeţi de nimeni! Nu mai aruncaţi copii pe la gropi, pe la fîntîni, pe la grîu, pe la porumb, că e rău de noi, fraţilor! Ne canoneşte fără muncă […] Dacă nu-i muncă […] n-ai cu ce ţine nimic. Mor vitele, mor oamenii, mor copiii. Nu-i ce mînca. Boierii au bani mulţi, dar n-au ce face cu ei, dacă nu-i muncă… […]

Pare rău de lume, de vorba ce am, că nu pot spune la nimeni, că nu am voie…

Lumea care e bolnavă, e de la Dumnezeu, că trăieşte în răutate, în duşmănie, şi e contra, nu crede… […]

Toată ţara să se pocăiască! Asta este porunca lui Dumnezeu, care m-a trimis la toată Rumânia… […] Nu sînt doctor, nu sînt vrăjitor… Pentru vorba lui Moşu mă-njură lumea […] De ce nu credeţi? Pentru mine e dată porunca? De voi e rău! […] Eu n-am luat bani de la nimeni, n-am luat nimic. Habar n-am de cel ce nu crede. La urmă o să vă căiţi… Ce ne-a spus ciobanul Petre Lupu? Ce-am făcut de nu l-am ascultat?… Să nu vă căiţi, la urmă… Cel mai mare om din ţară trebuie să se pocăiască! […] Carte nu ştiu. Eu mi-am făcut datoria. Dumnezeu vă iartă, dacă vă pocăiţi. Dacă nu, treaba voastră!…

 

de Răzvan Codrescu RostOnline