…Când spun cu arma în mână, nu vreau că cititorul să creadă că am purtat această armă 4 ani şi că am doborât cu ea cine ştie câţi duşmani. Am fost însă mereu în apropierea acestor arme prin oamenii pe care îi ştiam că într-adevăr le poartă şi erau gata să moară o dată cu ele, mai exact cu ultimul foc.
Dar să spun mai întâi câteva cuvinte despre persoana mea, astfel ca, cât de cât, să mă cunoască cititorul. Provin dintr-o familie de ţărani colonizaţi pe frontiera româno-ungară, în satul Scărişoara Nouă, sat aparţinând astăzi judeţului Satu Mare; de fapt satul tine acum de comună Pişcolt.
Colonia Scărişoara Nouă s-a format din moţi de prin localităţile Munţilor Apuseni, în special Scărişoara, Gârda, Săcătura şi altele. Când s-a produs colonizarea, fraţii şi surorile părinţilor mei au rămas la Scărișoara-Alba. Acolo, o soră a mamei numită Samfira s-a căsătorit cu un pădurar care avea o bucată de pământ la izvorul Someșului Cald, în punctul numit Ponor, loc aflat în apropierea vărsării pârâului Ponor în Somes. Soţul mătuşii mele se numea Nicolae Jurj şi avea din prima căsătorie un fiu, Mihai. Mătuşa mea însă nu avea copii. Eu trăiam cu părinţii mei la Scărişoara Nouă, dar, imediat după Dictatul de la Viena, tot satul a fost înconjurat într-o noapte de soldaţii hortiști şi expulzat în România. Tot satul. Noi, unde să ne ducem? Ne-am dus evident la unele rude ale noastre din România. Aşa am stat până când a venit eliberarea Transilvaniei de sub stăpânirea hortistă. Separaţi unii de alţii, membrii familiei nu se prea văzuseră între ei. Aşa, prin anul 1947, când lucrurile păreau să-şi mai revină în climatul lor politic normal, mama, care nu-şi mai văzuse rudele de multă vreme, a proiectat să facă o vizită la neamurile ei de la Scărișoara-Alba. În acea vizită m-a luat şi pe mine.
Vizita la mătuşa Samfira din Ponor mi-a şi hotărât soarta într-un fel, fiindcă acolo mi-am cunoscut viitorul soţ, pe Mihai, fiul vitreg al mătuşii Samfira. El tocmai îşi terminase stagiul militar şi fusese angajat pădurar silvic în zona Ponorului, preluând funcţia de la tatăl său Nicolae Jurj. De cum ne-am văzut, aşa ne-am şi plăcut şi, imediat după ce el m-a cerut în căsătorie, am şi acceptat. Bineînţeles, mătuşa ne-a şi oferit o parte din pământul lor, unde am fi putut şi noi să ne facem o gospodărie.
Lucrurile păreau că încep să decurgă bine. E adevărat că mă aflam departe de părinţii şi fraţii mei, dar speram să ne putem vizita periodic. Aşa s-a şi întâmplat destul de curând, fiindcă în anul 1948 am fost vizitată de fraţii mei, Iosif şi Petrică, ba chiar am proiectat ca de Revelionul anului 1949 să plec cu Mihai, soţul meu, la părinţii mei din Scărişoara – Satu Mare.
E foarte adevărat că mi-am petrecut copilăria în câmpie şi nu prea eram obişnuită cu muntele, dar am deprins repede şi viaţă de ţăran de munte, mai ales că soţul meu era un om tare vrednic: un bărbat bun, voinic, frumos, şi gospodăria începuse să aibă de toate, în sensul că nu lipseau lucrurile necesare unui țăran oarecare, între care îmi aduc aminte cu mare plăcere de alimentul atât de preţuit, în acea zonă, păstrăvul afumat.
Sigur, aflam mereu şi mereu de toate mizeriile pe care comuniştii începuseră să le facă ţăranilor noştri. Nu era zi să nu aflăm de câte o crimă de care până atunci fusesem toţi străini. Auzeam şi despre implicarea unor ţărani în unele acţiuni şi se tot vorbea că mulţi dintre ei luaseră drumul muntelui şi al pădurii. Nu mi-aş fi închipuit că foarte curând voi lua şi eu contact cu aceşti oameni, şi iată cum s-au întâmplat lucrurile.
Soţul meu, Mihai Jurj, a fost contactat în 1948, împreună cu alţi tineri, de grupul de partizani condus de Teodor Şuşman, din comuna Răchitele de sub munte, ca să lupte în regiunea Câmpeni. El avea 22 de ani, iar eu 20. De altfel, familia socrului şi a soţului meu mai fusese în legătură cu un alt grup de partizani, condus de Leon Şuşman, avocat la Ocna Mureş, şi de fratele său Gheorghe Şuşman, pe care i-au ţinut ascunşi până când au plecat pe Valea Arieșului, unde au acţionat în jurul localităţilor Sălcia, Poşaga, Cocolis, reuşind să supravieţuiască până în 1957, când au fost trădaţi; Leon Şuşman moare în luptă împreună cu alţi partizani, iar fratele său Gheorghe este prins, o dată cu alţii, şi sunt condamnaţi toţi la moarte.
Activitatea de partizan a soţului meu a durat până în 1950, când a fost trădat de cineva din apropiere de Câmpeni.
Într-o seară de august 1950, după ce se lăsase întunericul, ne-am pomenit cu şeful Ocolului silvic din Beliş, Alexandru Ripan, însoţit de câţiva securişti. Ripan i-a cerut soţului meu arma din dotare. Mihai avea armă, fiindcă preluase funcţia de pădurar de la tatăl său, Nicolae Jurj. Mihai i-a spus că se duce s-o aducă; în camera alăturată, care avea un geam ce dădea spre pădure, erau mai multe arme. Soţul meu le-a luat pe toate, şi muniţia, a sărit afară şi dus a fost. Şi-a dat seama că a fost trădat şi s-a dus la grupul de partizani, care nu era prea departe.
Când au văzut securiştii că Mihai nu mai apare cu armele, l-au căutat prin toată casa şi au dat alarmă la cei lăsaţi afară, de pază, dar în pădure nu s-au aventurat. Atunci m-au arestat pe mine şi pe socrul meu şi ne-au dus la sediul Securităţii din Câmpeni, unde ne-au interogat două zile despre activitatea soţului meu şi a Grupului Şuşman. După două zile ne-au eliberat şi mi-au spus să nu părăsesc domiciliul din comună Răchitele, unde locuiam cu socrii. Cu toate că ştiam că ne-au eliberat ca să fim urmăriţi şi astfel să pună mâna pe tot grupul, cum am ajuns acasă m-am dus cu mâncare şi cele necesare la soţul meu, în pădure, unde ştiam că se ascunde Grupul Şuşman.
Am continuat să aprovizionez cu mâncare tot grupul timp de două luni, fiindcă numai eu din familie ştiam unde se află. Mă duceam noaptea prin pădure, unde miliţienii nu intrau. Dacă la început supravegherea noastră era bine mascată, cu timpul s-a înteţit, şi mi-am dat seama că în curând urmează să fiu arestată. Aşa că, după două luni, m-am alăturat grupului format din Teodor Şuşman, fiii săi Teodor şi Avisalon, Nutu Bartos, Gheorghe Mihut, Roman Onet, toţi din Răchitele, Ioan Ciota din Calata, precum şi soţul meu Mihai Jurj. Eram singura femeie; restul nu erau căsătoriţi, în afară de bătrânul Şuşman. În comună Răchitele, acest Teodor Şuşman era un om de vază, avea o mare influență asupra populaţiei din comună şi împrejurimi, foarte mulţi ani a fost ales primar al comunei. Era un gospodar înstărit, avusese prăvălie şi reuşise să-şi tină copiii la şcoli: fiii săi Teodor şi Avisalon erau absolvenţi de liceu. Oameni ca Teodor Şuşman se aflau în toate satele şi comunele româneşti, în toate, fără excepţie. Ei erau ţărani cultivaţi, elementele cele mai luminate, în casele lor se găseau cărţi, reviste de agricultură sau de altă natură, aparate de radio; ei erau lumina satelor româneşti, şi nu cum i-au calificat comuniştii – chiaburi, trântorii satelor. Cu asemenea elemente comuniştii nu puteau conlucra, aceste elemente ostile trebuiau să dispară. Bătrânul le stătea în gât autorităţilor comuniste şi, ca să nu fie arestat, Teodor Şuşman şi cei doi feciori majori s-au hotărât să plece în munţi, unde să organizeze rezistenţă armată, acasă rămânând soţia cu cei doi copii minori, un băiat şi o fată.
După plecarea celor trei în munţi, asupra familiei s-a dezlănţuit o adevărată teroare, urmată de arestarea celor doi copii minori, confiscarea averii şi moartea soţiei lui Teodor Şuşman în urma tratamentului la care a fost supusă. Apoi teroarea s-a extins asupra întregii populaţii din zonă.
Din 1950, când am luat drumul codrului şi m-am alăturat grupului, nici unul dintre noi nu a mai dormit într-un pat, ci numai prin șuri, poduri de grajduri sau chiar pe zăpadă. Am fost bucuroşi când am putut dormi în colibe din munţi, până eram descoperiţi, şi asta timp de patru ani încheiaţi pentru mine şi de şase ani pentru alţii.
Un moment foarte greu, din munţi, a fost acela când am stat înconjuraţi o săptămână, fără să mâncăm nimic, doar măcriş, mâzgă de pe molizi şi apă. Simţeam că sfârâie inima în mine. Am dormit pe zăpadă, pe cetină, dar n-am răcit o zi în patru ani. Am făcut colibă din zăpadă, cu pereţi de zăpadă, ca la eschimoşi. Tot timpul ne-a fost greu în munţi, şi toamna, şi iarna, când ploua, ningea şi eram mereu uzi.
Într-o toamnă, în 1953, ne-am dus în partea spre Beiuş, ne-a văzut un om în pădure şi a anunţat Miliţia. Noi ne-am retras într-o comună, la Boldeşti; era seară şi am văzut că vin miliţienii cu camioanele. Ne-am dat seama că nu mai aveam pe unde trece decât prin apă şi am trecut Crișul cu apă până la subsuori, ţinând armele sus, deasupra capului, ca să nu se ude.
Am avut şi eu armă, dar nu am tras; dacă ar fi fost nevoie, aș fi tras. Ai noştri au tras numai când am fost atacaţi, ca să ne apărăm, nu ca să omorâm.
Atunci, după ce am trecut apa, am făcut foc şi ne-am uscat, că nu aveam schimburi.
Eram singura femeie în grup, dar eu nu mi-am pierdut nădejdea. Soţul meu se mai plângea, uneori îl apuca disperarea, dar eu nu-l lăsam. Eram foarte optimistă.
În aceste condiţii am fost hăituiţi continuu de Securitate, care era tot timpul pe urmele noastre, obligându-ne să fugim şi să ne ascundem în alte locuri. Când ne descopereau şi nu puteam să evităm confruntarea, se isca luptă armată.
Presiunea Securităţii se înteţea; dacă la început erau puţine trupe, în vara anului 1952 ei au împânzit munţii; erau atât de numeroşi, încât au reuşit să ne înconjoare. Am încercat să ieşim din încercuire, dar nu am putut să evităm lupta armată, în care am pierdut pe Gheorghe Mihuț, Ioan Ciotea şi Nuțu Bortoș. Ceilalţi şase am reuşit să ne ascundem într-o mică peşteră şi nu am fost descoperiţi. După plecarea trupelor, am ieşit şi, când am văzut că o treime din noi muriseră, grupul Toader Şuşman s-a destrămat, cei din familia Şuşman plecând spre Răchitele, iar eu cu soţul meu şi cu Roman Oneț – frate de mamă cu soţul meu – am trecut munţii în Bihor.
Până în 1952 luptele şi urmărirea s-au desfăşurat în Valea Somesului, a Bătrânei şi a Ponorului, sub Padiş, dar după lupta pe care am menţionat-o, forţa noastră de rezistentă a scăzut, am rămas numai trei. Pentru a ni se pierde urma am trecut pe versantul munţilor din Bihor, şi prin localităţile de sub munte, până în apropiere de Beiuş. Dar nu a durat mult şi am fost descoperiţi şi aici de organele de Securitate şi Miliţie, aşa că a început alt val de urmărire şi hăituire, ca în cele din urmă să fim vânduţi în 1954 de către ultima noastră gazdă din comuna Sudrigiu. Acolo ne lăsasem lucrurile în șură, după care am plecat în munţi. Gazda ştia cu aproximaţie când ne vom reîntoarce ca să ne facem provizii pentru încă o perioadă de timp, aşa că a anunţat pe cei de la Securitate, care ne-au aşteptat două săptămâni. Când am revenit, ne-am asigurat că nu suntem pândiţi, fără să bănuim că securiştii se aflau chiar în șură.
După ce am intrat în casă, gazda a ieşit afară, apoi a revenit şi s-a oferit să ne conducă în șură. Nu bănuiam nimic, aşa că, atunci când am deschis uşa la șură, eu am fost lovită în cap cu o armă şi am leşinat; m-am trezit cu cătuşele la mâini. Soţul meu a fost împuscat în cap şi presupun că a decedat după puţin timp. Când mi-am revenit din leşin el a mai schimbat câteva vorbe cu mine, apoi au venit doi securişti şi l-au luat, şi de atunci n-am mai ştiut nimic despre el.
Pe mine şi pe Roman Oneț ne-au arestat şi ne-au judecat. Procesul a avut loc la Oradea, în 1955. Au fost de față şi fratele soţului meu, şi alte persoane. Am fost acuzaţi de crimă împotriva securităţii statului. Nu a durat mult, două şedinţe dacă am avut, apoi ne-au condamnat. Nu am putut vorbi cu avocatul; nu a vorbit nimeni cu mine, să mă întrebe ce am făcut. Ne-au dus apoi la penitenciar şi acolo ne-au spus sentinţa, nu în instantă: eu am fost condamnată pe viaţă, iar cumnatul meu la moarte. Şi l-au executat imediat după pronunţarea sentinţei, în 1955. Avea 24 sau 26 de ani, şi avea familie, soţie şi un băiat. Soţul meu avea 28 de ani.
Pentru a afla veşti despre soţul meu am făcut din închisoare cerere la Securitatea din Beiuş, şi tot în închisoarea din Oradea am declarat greva foamei, ca să-mi comunice situaţia soţului meu, dar nu mi-au dat nici un răspuns şi nici certificat de deces nu mi-au eliberat.
Pentru rana de la cap, primită cu ocazia arestării, nu mi-au acordat nici un tratament medical, în afara schimbării pansamentului.
După evenimentele din Ungaria (1956) am fost transferată la Mislea, iar în 1958 am fost adusă de la Miercurea Ciuc la Cluj, ca martoră în procesul părintelui greco-catolic Ieronim Şuşman şi al fratelui său, Gheorghe Şuşman, care era partizan.
În 1959, la Miercurea Ciuc, am făcut un grav abces la plămâni şi am fost dusă la spitalul închisorii Văcăreşti.
În transferurile la diferite penitenciare am trecut de fiecare dată prin Jilava, până am ajuns din nou la Oradea, de unde am fost eliberată în 1964.
După eliberare, pe când mă aflam la spital pentru tratament TBC, am cunoscut un băiat, Grigore Costescu, bolnav ca şi mine, care mi-a devenit al doilea soţ. Era electrician auto şi am trăit împreună 22 de ani.
După însănătoşire, mulţumită doctorului Nicolae Mladin, am fost angajată confecţioneră la fabrica de tricotaje „Someșul”, unde am lucrat 19 ani, până la pensionare.
Între timp, situaţia familiei Şuşman a devenit tragică. Teodor Şuşman, bătrânul, după despărţirea de noi, s-a reîntors la Răchitele şi, adânc impresionat şi îndurerat de suferinţele consătenilor, terorizaţi din cauza lui, s-a împuscat într-o șură. Cei doi fii ai lui, Teodor şi Avisalon, au căutat să se ascundă în continuare şi au reuşit până în 1958, când un vânzător de neam, pe nume Dumitru Târau, din satul Hodin, i-a trădat şi au murit şi ei într-o șură din comună Brăișor.
Acesta a fost sfârşitul grupului denumit Şuşman, din Răchitele.
Cât am fost în închisoare, părinţii soţului meu şi mătuşa mea au fost găsiţi morţi în vârful muntelui, lângă un copac, iarna, îngheţaţi, cu o toporişcă lângă ei.
Grupul Şuşman din comună Răchitele, jud. Cluj, a acţionat în zona Munţilor Apuseni, pe Valea Ariesului, în inima tării Moţilor, în preajma localităţilor Răchitele, Sălciua, Poşaga, Ocoliş.
Familia Teodor
În cadrul Grupului Şuşman a acţionat şi Lucreţia Jurj (Giurgiu)-Costescu (născută Lazea), împreună cu soţul său, Mihai Jurj.
Teodor Susman-senior
Teodor Susman-junior
Traian Şuşman
Emilian Şuşman
Romilică Şuşman
Familia Gheorghe şi Victoria Şuşman
Gheorghe Şuşman
Victoria Şuşman
Ieronim Şuşman
Gheorghe Şuşman
Leon Şuşman
Iuliu Şuşman
Vasile Şuşman
Silvia Şuşman
(Lucreția Jurj-Costescu – Revista Memoria, nr. 26, anul 1999, pp. 100-107)
”Dumnezeu mi-a dat suferinţe şi dureri, dar mi-a dat şi putere să trec peste ele”
Regina balului
– Din dragoste pentru Mihai, soţul ei, la 21 de ani, Lucreţia Jurj a fugit în munţi, alături de partizanii din Apuseni. După opt ani de dramatică rezistență, printre sălbăticiunile din păduri, fugarii au fost trădaţi şi prinşi de Securitate. Povestea de iubire s-a sfârşit cu un singur glonț –
Lucreţia Jurj s-a născut pe 2 octombrie 1928 în comună Scărişoara Noua, plasa Valea lui Mihai din judeţul Sălaj. Părinţii ei, moţi din Scărişoara Apusenilor, s-au aşezat la graniţa cu Ungaria după reforma agrară din 1921.
Au fost strămutate atunci multe familii de moţi, care au primit pământ bun pentru semănat, căci acolo, în munte, n-aveau decât piatră şi lemn pentru ciubere. Moţii şi-au făcut case, au ridicat biserică şi şcoală şi au trăit după aceleaşi obiceiuri învăţate sus, în munte, lângă Gheţar. Dar în 1940, după cedarea Ardealului, ungurii i-au scos afară din sat, zicându-le „venetici”. N-au avut vreme scărișorenii să-şi facă prea multe socoteli, şi-au încărcat ce-au putut în căruţe şi-au coborât către ceea ce mai rămăsese din România. Familia Lucretiei a primit drept de şedere tocmai în Bârca, în Oltenia. După câteva luni, s-au mutat lângă Turda. Dar nici aici n-au rămas prea mult, căci au fost trimişi tocmai în Storojinețul Bucovinei, să stea în case care fuseseră ale evreilor. Dar ce folos de case frumoase, dacă pământul era atât de sărac, încât nu creştea nimic altceva decât pipirig? S-au mutat la Rădăuţi şi apoi, de spaima ruşilor care au rupt frontul, au fugit în Oltenia, la Băileşti. Ani cenuşii şi drumuri ale disperării, averea risipită în cele patru zări. Când s-a terminat războiul, s-au reîntors în satul lor din Sălaj, unde buruienile ajungeau la acoperișul casei, iar uliţele erau pline de şobolani. Luni întregi au luptat ca să-i stârpească şi să acopere urmele rămase după război. Şi au luat-o de la capăt cu toate, aşa cum au făcut de atâtea ori în acei ani de teribile încercări.
„După război, erau oamenii ca zăpăciţi de cap, dar parcă aveau în ei o dorinţă puternică de a şterge oarecum răul care li s-a întâmplat. Am fost într-o zi la un bal în satul în care fratele meu era profesor suplinitor şi acolo am ieşit ”Regina balului”. A fost frumos… Tot în anul acela l-am cunoscut pe Mihai, soţul meu de mai târziu. Părinţii se înţeleseseră deja să ne căsătorim, dar eu n-am vrut să rămân atunci în Ponor, satul lui din Munţii Apuseni, nu-mi plăcea, că erau casele izolate, depărtate una de alta, venea pădurea până în ograda. Pe de altă parte, parcă am presimţit că, dacă mă despart de ai mei, n-o să vină vremuri bune pentru mine. După un an, m-am întors la Ponor, Mihai făcuse deja armata, era un bărbat frumos, înalt, liniştit şi m-a convins să rămân nevasta lui. Locuiam cu socrii mei, care erau foarte bogaţi, aveau gatere, pământ, vite, oi. Erau oameni harnici şi tare credincioşi. Munca era pentru ei un fel de religie. Dar eu nu aveam treabă prea multă. Mă ocroteau şi-mi lăsau muncile mai uşoare. Mă iubea Mihai şi mă ţineau toţi ca pe palme. Când avea el vreme, ne plimbam pe malul iazului, călăream prin pădure, pe Voitor şi Suru. Dacă tăia el lemne la gater, mă urcam pe buşteanul pe care-l tăia. Deşi eram oameni în toată firea, ne jucam şi ne era drag să fim împreună. Pot zice că în anii aceia de după nuntă am fost răsfăţata de Dumnezeu. Am avut tot ce mi-am dorit, am fost cu adevărat ”regina balului”. Dacă aş fi ştiut eu ce urmează…”
Nunta de piatră
„La puţină vreme după ce m-am măritat, am auzit prima dată despre partizanii care se ascundeau prin pădurile de pe lângă Răchitele şi Ponor. Socrii mei şi Mihai îi cunoşteau şi îi ajutau cu mâncare, îi mai primeau la noi să se odihnească. O vreme s-au ascuns de mine socrii, nu mi-au spus de partizani şi mi-a fost ciudă pentru asta, dar odată, când toţi erau prinşi cu alte treburi, m-au trimis pe mine în pădure, să le duc mâncare. Atunci i-am văzut prima dată de aproape şi am vorbit cu ei. Altădată le-am dus, tot pe ascuns, lapte. Apoi am auzit că s-au mutat pe la Poiana Horii şi pe Valea Arieșului, la Poşaga, unde i-au şi prins de i-au băgat la închisoare.
Cel mai mare grup de partizani era condus de Şuşman Bătrânul, care a fost primar în Răchitele. Oamenii din satele apropiate îl respectau mult pentru că a avut curajul să meargă la Rege şi să ceară pentru moţi dreptul de a lua lemn din pădure, ca să poată face ciubere. Pe Şuşman l-au poreclit oamenii Regele Munţilor şi era un exemplu pentru toţi. Ce făcea Şuşman făceau toţi. Era şi tare înstărit şi toată averea lui a făcut-o cu feciorii şi cu nevasta, care era harnică şi frumoasă. Avea sute de stupi, pământ mult, gatere, holde, grădini cu pomi. Cam prin ’48, au început comuniştii să-l sâcâie să se dea cu ei, dar el n-a vrut şi, de la o vreme, a fugit în pădure cu băieţii mai mari, Visalon şi Todor. Pe nevastă şi pe copiii mai mici i-a lăsat acasă şi, Doamne, mult i-a mai purtat pe la postu’ de miliţie, la întrebări. Mihai, cum era pădurar, se întâlnea des cu ei acolo în pădure, le ducea mâncare şi le mai spunea noutăţile din sat. Ei se gândeau că nu poate dura mult comunismul şi că vor veni americanii ca să-i ajute pe oameni să scape. Făceau planuri cum să-i organizeze pe săteni, dacă s-ar fi ivit ocazia. Prin ’49-’50, Mihai se ducea tot mai des la ei în pădure şi cineva l-a trădat. Nu ştiu cine a putut să facă asta, n-am aflat niciodată. Aşa că, într-o noapte, au venit la noi Şeful Ocolului Silvic şi nişte securişti şi i-au cerut lui Mihai să predea puşca de vânătoare, că, dacă el era pădurar, avea o armă dată de Ocol. Asta a fost un pretext, Mihai şi-a dat seama, dar s-a purtat foarte calm. A zis că se duce în cealaltă cameră după puşcă şi duş a fost! A sărit pe fereastră şi a fugit în pădure, la Șușmani. Securiştii au stat până dimineaţa la noi, s-au înfuriat când au văzut că Mihai i-a păcălit şi mă tot întrebau pe mine unde se ascunde. Ştiam unde-s Șușmanii, dar nu era să le spun! Le-am zis în batjocură, că de când e cu mine, Mihai nu s-a jucat de-a v-aţi ascunselea. Ne-au luat şi pe mine şi pe soacra mea la Câmpeni, la Securitate, ne-au ţinut vreo două zile şi ne tot luau la întrebări. N-au scos nimic de la noi şi ne-au lăsat acasă a treia zi. Cum am ajuns în Ponor, am şi fugit la Mihai cu mâncare. Ştiam că e cu Șușmanii, în locul care se cheamă Dealu’ Humpleului. Le-am povestit ce-am păţit la Câmpeni şi ne-am dat seama că m-au lăsat acasă doar ca să mă urmărească şi să-l poată prinde pe Mihai. Timp de două luni m-am dus destul de des la ei în pădure cu mâncare. Aveam locuri pe unde mergeam ca să mi se piardă urma şi m-a ajutat mult şi o verişoară a soţului meu, care îmi dădea de ştire dacă veneau în sat securiştii. Ea avea casă lângă drumul pe care ei intrau în sat şi când îi vedea, începea să cânte la tulnic. Când o auzeam, ştiam că trebuie să stau cuminte acasă. După ce plecau ei, iară fugeam în pădure.”
La puţină vreme după ce a fugit Mihai, au început să se facă tot mai multe arestări în Răchitele şi în satele din jur. Erau luaţi oamenii care erau bănuiţi că i-ar fi ajutat cu adăpost şi mâncare pe fugari. Simţind că se strânge cercul şi în jurul ei, că nu mai e mult şi îi venea şi ei rândul să fie arestată, pentru că securiştii îşi pierduseră răbdarea să o tot urmărească şi să nu descopere nimic, Lucreţia s-a hotărât într-o bună dimineaţă să se alăture grupului Şuşman, în care mai erau opt oameni.
„I-am spus bunicii şi soacrei mele că mă duc şi eu în pădure. Nu le-a părut bine, au plâns, dar au înţeles şi ele că nu se putea să fac altceva. Era deja luna octombrie, se apropia toamna şi eu am plecat fără să-mi iau haine mai groase, tocmai ca să nu bată la ochi dacă m-ar fi văzut cineva. Mihai s-a bucurat la început când m-a văzut apoi, după ce-a mai trecut vremea, a fost mai mereu îngândurat şi supărat. Trebuia să-l îmbărbătez eu, îi tot spuneam: ”Lasă, că nu mai e mult!”. Bătrânul Şuşman, pe care-l respectăm toţi şi de care ascultăm, se uită cu mila la noi şi ne zicea din când în când că e păcat de tinereţile noastre, pe care le petrecem ascunşi prin păduri. Dar eu nu m-am descurajat, m-am gândit că hotărârea pe care am luat-o, aceea de a fi alături de Mihai, era ca o a doua nuntă, mai dură ca piatra munţilor în care ne-am ascuns.”
„Copacul credincios”
O ploaie rece mătura străzile care urca Dealul Feleacului. Sunt aici pentru a doua oară în toamna aceasta. Cum s-o fac pe Lucreţia Jurj să povestească? La prima întâlnire a fost foarte reţinută. „Nu te poţi dezvălui în faţa oricui, doamnă”, mi-a spus atunci ca un avertisment. Şi nu mi-a spus prea multe despre ea… Aştept la semafor, ca un card de umbrele colorate să treacă prin faţa maşinii. O fată înaltă cu umbrela albastră îl ajută pe un bătrân cu pălărie şi cu pelerina cenuşie. Clujul e mohorât şi nu mă îmbie la plimbări ca altădată.
Podul de peste Someș, Casa Radio, cartierul Grigorescu. Peste puţin timp, sunt în bucătăria doamnei Lucreţia, cu un ceai fierbinte şi o farfurie de prăjituri în faţă. Aşezată cu spatele la fereastră, femeia din faţa mea pare dintr-o dată mică şi neajutorată. Cu o voce abia auzită, începe să povestească domol şi simt că abia acum începe adevărata poveste. Nu îndrăznesc nici să mă mişc, că nu cumva s-o încurc. Foile carnetului de însemnări se umplu una după alta, banda reportofonului se-nvârte uniform. Afară ploaia continuă.
„Am stat patru ani prin păduri. Obiceiul era ca toamna târziu, când începea să ningă, să ne căutăm adăpost prin satele din jur, la oameni pe care-i cunoşteam. Nu puteam să rămânem în pădure, am fi fost repede descoperiţi după urmele pe care le lăsăm pe zăpadă, după fum, dacă am fi făcut foc. Iarna ne despărţeam şi nu ne spuneam unii altora unde o să stăm, pentru că, în cazul în care ar fi fost prins careva, să nu-i trădeze pe ceilalţi. În prima iarnă, eu şi Mihai am iernat în Poiana de Vaşcău, la o familie care avea casa la marginea satului. Erau tare săraci, dar oameni de omenie. Ei ne-au făcut o cameră zidită în pivniţă. Coboram în adăpost de sus, din casă, printr-o uşă tăiată în podea, care se acoperea apoi cu un preş. Mihai trimitea prin gazda noastră bilet la prietenii din Beiuş şi Sudriș şi ei ne trimiteau mâncare. Primăvara, după ce s-a dus zăpada, am plecat înapoi în pădure, unde ne-am întâlnit cu ceilalţi. Am hotărât să ne mutăm adăpostul mai către Valea Drăganului şi Vlădeasa. Stau acum şi mă gândesc cum am putut să umblu atunci atâta, fără să-mi pese de oboseală, de ploaie şi frig… Eram tineri, dar, vorba lui Şuşman, vai de tinereţile noastre hăituite! Iarna a doua, ’51-’52, a fost cea mai grea. La începutul iernii, cumnatul meu, Roman Oneț, fratele lui Mihai, ne-a găsit un adăpost în cătunul Dealu’ Boţii, la familia lui Todor Neag. Ne-am adăpostit în podul șurii, în fân. De-acolo puteam să coborâm în grajd ca să ne mai mişcăm. După ce se lăsa întunericul, ieşeam din ascunzătoare şi mai stăteam de vorbă şi cu gazda. Într-o noapte, ne-am trezit că Roman, cumnatul, intră repede la noi, ne cere o puşcă şi ne spune că suntem înconjuraţi de securişti înarmaţi. Am apucat să vedem că Roman are cătuşe. Ne-a spus că a fost prins şi bătut ca să spună unde ne ascundem, că n-a mai putut suporta bătăile şi că a fost obligat să-i aducă la noi pe securişti. Fiind noapte şi cunoscând mai bine locul, am reuşit să scăpăm din încercuire, am fugit, dar am pierdut multe din lucruri şi cel mai rău a fost că am pierdut un radio la care ascultam ştirile. Era singura noastră legătură cu lumea. Ascultam Europa Liberă în fiecare seară. Roman a tras cu puşca către ei, ca să ne acopere, să putem fugi. Pentru asta l-au şi condamnat mai târziu la moarte, după ce ne-au prins. Am scăpat de ei, şi din acel moment Roman a rămas cu noi în munte. Nu mai avea cum să se întoarcă, fiindcă de-acuma era şi el pe lista de „bandiţi”, cum ne ziceau securiştii. Noaptea aceea o mai ţin minte şi din alt motiv: securiştii l-au împuşcat pe Todor Neag, care ne-a găzduit. Nevasta lui era gravidă, săraca. Era clar că nu mai puteam să ne adăpostim pe la oameni, ca să nu-i punem în pericol, şi atunci ne-am căutat un adăpost într-o pădure deasă de brad, „pahuiet” cum se spune pe acolo, pădure care era aproape de casa unchiului Han, unchi de-al bărbatului meu. El ne-a dat mâncare să avem pe trei luni. Ne-a dat făină, mălai, slănină, cartofi, nişte fasole şi brânză. Ne-am dus în pădure şi ne-am făcut o colibă din crengi, peste care am pus pământ şi frunze, ca s-o mascăm. Acolo am stat toată iarna. După ce-a căzut zăpadă, n-am mai putut să ne îndepărtăm de colibă ca să nu lăsăm urme. Zăpada era de peste doi metri, nu puteam să facem foc prea des să nu se vadă fumul, îl aprindeam la gura colibei mai mult noaptea, ca să facem mâncare şi să ne mai încălzim puţin. Cred că aceea a fost una din cele mai grele ierni pe care le-am trăit eu. Unchiul Han ne-a dat şi o bundă mare, ciobăneasca, să ne ţină de cald. Din păcate, rezervele de mâncare s-au terminat mai repede decât ne-am aşteptat. Am ajuns să ne facem porţii şi să mâncăm numai de două ori pe zi. A fost tare grea iarna aceea. Era zăpadă de un metru şi în luna lui mai. Când era soare, puneam crengi de brad pe zăpadă şi stăteam pe ele ca să ne încălzim. Era atât de frumoasă pădurea în anumite zile, încât credeam că-i închipuire ce vedeam, mai ales atunci când era chiciură şi când crengile erau îngheţate. Trecea greu vremea. Ne rugam, citeam rugăciuni, povesteam, cântam şi ne gândeam la ziua din primăvara în care urma să ne întâlnim cu ceilalţi. Aveam un copac mai mare, scorburos, în care puneam bilet ca să afle ceilalţi veşti despre noi, adică fixăm un loc de întâlnire şi o zi în care să fim în acel loc. Îi ziceam ”copacul credincios”. În iarna aceea grea, gândul că va veni ziua în care să putem ajunge la ”copacul credincios” ne-a ţinut de multe ori şi de foame, şi de sete, şi de cald. Animalele mari, lupii şi urşii, nu ne-au atacat niciodată, cred că vedeau şi ei că suntem de-ai pădurii, s-au obişnuit cu mirosul nostru.”
Umbra lui Dumnezeu
Primăvara lui ’52 a venit târziu, s-a dus omătul greu. Reîntâlnirea partizanilor a fost tristă, pentru că Şuşman Bătrânul se împuşcase. N-a mai putut suporta gândul că a făcut atâta lume să sufere. Soţia îi murise de supărare şi el n-a putut nici măcar la înmormântare să meargă, pentru că era plin satul de securişti care-l aşteptau. Copiii mai mici i-au fost trimişi cu domiciliul forţat în Bărăgan, mulţi săteni erau închişi pentru că i-au dat de mâncare, toată averea lui se prăpădise, împrăştiată ca şi cum nici n-ar fi fost. Nu mai rămăsese nimic din „Raiul lui Şuşman”. Nu se zărea de nicăieri nici un ajutor, era din ce în ce mai greu să suporte hăituiala, căci era trecut de şaizeci de ani, n-avea nici o speranţă şi atunci şi-o fi zis că mai bine se omoară decât să cadă viu în mâinile securiştilor. Şi toate astea pentru ce? Pentru că nu putea pricepe şi accepta comunismul, pentru că lupta ca moţii să fie liberi.
„Moartea lui Şuşman ne-a demoralizat pe toţi. Băieţii lui plângeau toată ziua, Mihai era şi el necăjit. Ne-am încurajat unii pe alţii, ne rugam împreună. Ştiam că n-am făcut nici un rău la nimeni şi ne amăgeam că „nu mai e mult” şi vom scăpa. Îi aşteptam pe americani ca să ne salveze de comunişti. De unde era să ştim că fuseserăm vânduţi? Am rămas mai departe în pădure, dar toate păreau schimbate. Într-o zi, am vrut să trecem Someșul la Poiana Horii, să ne mutăm mai departe de locurile acelea. Nu ne-am dat seama că suntem urmăriţi, până când soldaţii au început să tragă în noi. Am fugit care cum am putut înspre pădure, ca să ne ascundem, dar am văzut că eram încercuiţi. Au împuşcat pe doi dintre noi. Timp de o săptămână, am stat fără să avem mâncare. Ne-am urcat pe nişte stânci şi de acolo îi vedeam pe soldaţi cum îşi frigeau slănină şi cum desfăceau conserve de carne. În timpul ăsta, noi mâncam măcriş şi coajă de molid. Eram ameţiţi cu totul. După şapte zile, au început să strângă cercul, au mai primit ajutoare, erau aşa de mulţi, de parcă erau aşezaţi la horă, aşa-i vedeam noi de unde eram. Ne-am tot retras, până când am nimerit intrarea într-o peşteră. Ca să putem intra acolo, am coborât pe crengile unui copac răsturnat. Era foarte mică gaura aceea în pământ, trei dintre noi s-au aşezat pe burtă şi eu şi Mihai am stat lipiţi de un perete, în genunchi. N-a durat mult şi am auzit vorbele celor care ne-au urmărit. Au trimis un soldat în ascunzătoarea noastră. El a coborât unde eram noi, ne-a privit drept în ochi, dar le-a strigat celor de afară că nu vede nimic. Îi ţin minte şi acuma figura, mă uitam la el dintr-o parte, dinspre intrarea în care se vedea strălucind lumina de afară. Era blond şi avea ochi albaştri. Eu ştiu că el ne-a văzut, numai că nu ne-a trădat, pentru că a priceput că, dacă spune ceva, îl împuşcăm. Ofiţerul de-afară i-a ordonat să tragă o rafală în peşteră, el a tras, dar nu ştiu cum a ţinut puşca că n-a fost nimeni dintre noi rănit. Pot zice că atunci, în minutul acela, ne-a învăluit umbra lui Dumnezeu. Nu-mi pot explica altfel, căci atunci când am intrat în gaura aceea, parcă am intrat de vii în mormânt, aşa eram de supăraţi. A ieşit soldatul din peşteră, au plecat toţi şi după o vreme am ieşit şi noi. Ştiam de-acuma că va fi din ce în ce mai greu să mai umblăm şi să ne ascundem toţi împreună şi am hotărât să ne despărţim. Eu, Mihai şi Roman am luat-o spre pădurile din Bihor, Șușmanii nu mai ştiu pe unde s-au stabilit, că nu i-am mai văzut de atunci. Până în ’54 am umblat de colo-colo, fără să ne apropiem de casa socrilor, ca să nu le facem greutăţi. Primeam ajutor de la oamenii pe care-i cunoştea Mihai, dar era tot mai greu, pentru că şi oamenii se temeau de arestare. Mulţi săteni au fost bătuţi ca să spună unde ne ascunsesem şi n-au spus. Niciodată n-o să le pot mulţumi aşa cum ar trebui. Au fost oameni care şi-au pus în pericol viaţa şi familia pentru a ne ajuta. Şi ne-au ajutat pentru că au crezut în noi şi pentru că nu puteau accepta decât forţaţi comunismul.
Bluziţa cu floricele
În vara lui ’54, ne-am trezit într-o zi că vine la noi sora lui Mihai. Ne-a spus că a fost arestată ca să dea lămuriri despre noi şi că au lăsat-o liberă ca să ne transmită că ar fi bine să ne întoarcem în sat, pentru că anchetatorii o să fie blânzi cu noi şi o să ţină cont de faptul că n-am făcut rău. Când am auzit ce ne învaţă, parcă s-a prăvălit o negură peste mintea mea. Era clar că securiştii erau pe urmele noastre şi că sora lui Mihai spusese despre noi tot ce ştia. N-o putem acuza acum. Bătăile pe care le primeau cei anchetaţi erau cumplite, era de înţeles că unii dintre ei cedau. Am ştiut că zilele de libertate ne sunt numărate şi ne gândeam să plecăm de tot din părţile acelea, cel puţin pentru o perioadă.
Ne-am dus să ne luăm nişte lucruri pe care le lăsasem în șură, la un om care ne-a adăpostit. Era o seară frumoasă de vară şi noi eram tăcuţi, mergeam pe cărare unul după altul fără să vorbim, parcă era aşa, o presimţire, o părere de rău în felul în care tăceam. Am ajuns la gazda la care lăsasem lucrurile, omul a ieşit puţin afară şi apoi ne-a chemat în șură ca să le luăm. Când am intrat acolo, am fost orbiţi de lumina unor lanterne şi asupra noastră s-au repezit soldaţii care ne-au lovit în cap. Am leşinat. Când m-am trezit, aveam deja cătuşe la mâini şi eram toţi trei întinşi pe jos, în șură. Mihai era tare rănit la cap, îl lovise un glonţ, căci s-a luptat cu ei. Roman, la fel. L-am întrebat pe Mihai ce să mă fac şi el a mai putut să-mi spună să fac ce-oi putea. Eram îmbrăcată cu o bluză cu floricele, pe care o aveam de la el. Îi era tare drag să mă vadă îmbrăcată cu ea. Se uita la mine şi vedeam cum îi curg lacrimile, nu mai putea să vorbească. Aşa s-a întâmplat să port ultima dată când ne-am mai văzut bluza aceea de la el. Aşa a vrut Dumnezeu. Ne-au dus cu maşina la Beiuş şi acolo ne-au despărţit. Nu l-am mai văzut niciodată. Nu ştiu când a murit, unde l-au îngropat. Am făcut greva foamei zece zile ca să-mi spună ceva despre el şi nu mi-au spus. În a unsprezecea zi, au vrut să mă hrănească forțat, cu furtunul. Am renunţat apoi la grevă. Nu mai avea rost. Simţeam că Mihai nu mai e viu.”
Lucreţia Jurj este tot cu spatele la fereastră, vocea îi este din ce în ce mai înecată, abia şoptită din când în când. Ţine în mână un şervet brodat pe care-l răsuceşte pe toate părţile, căutându-i parcă vreo hibă. Ce amintiri se ascund oare în cutele lui?
„După anchetă, m-au condamnat la închisoare pe viaţă. Eram ”bandită” şi ”viețașă” de-acum. Roman a fost condamnat la moarte şi executat. Pe Mihai l-am căutat prin toate închisorile pe unde am fost. Nimeni nu l-a văzut, semn că a murit din cauza rănii de la cap, poate la puţină vreme după ce ne-au despărţit. Oricâte am îndurat – foame, boală, batjocură, umilinţe, frig, spaima -, acolo, în închisoare, nu s-a şters din mintea mea bucuria zilelor trăite lângă Mihai. Nu-mi pare rău de viaţa mea, Dumnezeu mi-a dat suferinţe şi dureri, dar mi-a dat şi putere să trec peste ele. Şi mi-a dat şi semne ca să înţeleg că umbra Lui mă apăra. De câte ori mă duc la biserică, aprind câte o lumânare pentru cei morţi, una pentru cei vii, pe care-i cunosc, şi încă una pentru tinereţea mea hăituită.”
(Otilia Țeposu – Revista Formula AS, anul 2002, nr. 540)
„Trebuie să ai curaj, trebuie să spui nu”
A murit Lucreţia Jurj, ultima femeie-partizan. Lucreţia Jurj a fost printre puţinele femei ce au luat parte activ la mişcarea de rezistenţă din munţi, timp de patru ani. A petrecut perioada dintre 1950 şi 1954 luptând alături de cei din grupul Şuşman din Răchiţele împotriva instaurării regimului comunist în România. După lungii ani de hăituială din partea autorităţilor este arestată. În ambuscada de dinaintea capturării, soţul ei, Mihai Jurj, este grav rănit. Nu-l va mai revedea niciodată. Urmează periplul prin închisorile Jilava, Mislea, Miercurea-Ciuc, Cluj şi Văcăreşti, în 1964 fiind eliberată bolnavă de tuberculoză. Trăieşte cu efervescenţă clipele Revoluţiei şi prin mărturiile depuse joacă un rol fundamental în reconstituirea firului existenţei grupului Şuşman.
Anul trecut am avut şansa de a-i lua un interviu. Cred că a fost ultimul acordat de Lucreţia Jurj. Tot atunci, am mai descoperit ceva: cum arată zâmbetul libertăţii. Lucreţia Jurj avea un surâs de om pe care răul nu l-a putut doborî.
– După ce v-am citit mărturia publicată de istoricii Cornel Jurju şi Cosmin Budeancă, am avut impresia că aţi plecat pe munte mai mult din dragoste pentru Mihai Jurj, soţul dumneavoastră, decât din convingeri anticomuniste…
Dacă nu plecam, mă arestau. Am ales din două variante una. Securiştii ştiau că eu îi pot duce la locul unde se afla ascuns Mihai. Ei m-au lăsat pe mine două luni după ce el a fugit, o crezut că poate-poate îl prind cumva vinind acasă sau mă duc io. Mihai era foarte abătut… El nu rezista dacă eu nu eram cu el. Mihai era mai supărat, mai slab… Avea el curaj, dar eu tot timpul l-am îmbărbătat. Altfel, cred că şi el făcea ce o făcut Şuşman bătrânu’.
– Vă mai amintiţi ziua în care v-aţi decis să rămâneţi definitiv pe munte alături de Mihai?
Bătrânul Şuşman o făcut gălăgie, că-s prea tânără şi n-oi rezista… Nu le-am creat probleme niciodată, mai degrabă am fost sprijin pentru bărbată-meu, Doamne iartă-l, că… s-o dus la 26 de ani…
– Cum vă petreceaţi timpul dintre desele schimbări ale ascunzătorilor?
Mai jucam cărţi, mai citeam ziare, mai povesteam… Eu citeam pe Biblie mai mult sau dacă aveam o carte, la fel, o citeam.
– Ce nu vă plăcea acolo pe munte?
Când începea să cadă frunza, atuncea plângeam, că rămâneam dezbrăcaţi… Atuncea ne vedea lumea de departe. Rămâneau copacii goi şi era o atmosferă tristă, mohorâtă. Cădeau lapoviţă, ploaie. Dacă făceai o colibă sau stăteai sub umbrar, îngheţa frunza aia şi atunci când mergeai pe ea făceai gălăgie.
– Atât timp cât v-aţi aflat pe munte aţi fost nevoiţi să vă construiţi unele adăposturi ascunse. Cum arăta un astfel de sălaş?
Ne-am făcut adăposturi şi în pământ, ”catacombe”, aşa le spuneam. Săpam în pământ o groapă adâncă de vreun metru şi ceva, cât să poţi sta în genunchi. Am băgat frunze acolo şi, pe deasupra, puse lemne groase şi pământ. Dar o făceam în aşa loc, unde nu putea să intre omul acolo, că era pe huiet şi mai plantam şi noi mărăcini şi crengi. Am făcut o uşiţă din crengi de brad şi, dacă auzeam pe cineva, intram acolo şi lăsam uşiţa şi gata! Şi dormeam câteodată aici.
– Iar în restul nopţilor?
Dormeam sub câte un brad cu crengile până jos, mai ales vara, că era cald. Aveam şi câte o pătură… Însă dormeam îmbrăcaţi! Nu te puteai dezbrăca. Ce te făceai dacă auzeai pe cineva… fugeai dezbrăcat?!
A fost o viaţă care nu se poate imagina. Să nu dea Dumnezeu omului cât poate… Că omul foarte multe poate… Foarte multe poate… Şi numai acela nu face faţă care-i slab de înger. Ăla nu rezistă şi-şi pune capăt zilelor la o aşa încercare. Trebuie să fii tare şi să ai credinţă foarte adâncă în suflet ca să duci crucea pe care am dus-o noi acolo. Omul trebuie să se bucure şi de rău ca şi de bine, fiindcă Dumnezeu îţi dă suferinţă, dar îţi dă şi putere.
Până când ne-o fost ceasu’, nu ne-o prins.
– Odată porniţi pe această cale a rezistenţei împotriva unui întreg sistem, implicit v-aţi asumat şi moartea ce putea surveni la tot pasul. Totuşi, v-a ispitit vreodată gândul de a vă preda?
De predat nu ne predam. Soţul s-ar fi împuşcat, dar el nu mă puşca pe mine. Mihai nu s-ar fi dat viu niciodată. Nu ne-am gândit să ne predăm, pentru că soarta noastră o ştiam care este. Ei nu se mulţumeau cu ce spui şi scoteau de la tine ce doreau ei şi apoi te condamnau la moarte.
Acum, pe mine nu mă condamnau la moarte, că n-am tras. Dacă aş fi zis că am tras… De altfel, la proces m-o întrebat: „Ai purtat armă”? „Am purtat, sigur că am purtat.” „De ce ai purtat armă, dacă nu ai tras”? „Păi, să nu ducă soţul două!” Avea soţul o carabină, un ZB şi o armă de vânătoare. Cum să ducă el trei… Carabina îmi plăcea, că era mai mică. Aia o desfăceam, o curăţam.
– Aflată într-o situaţie primejdioasă, aţi fi tras?
Da, cum să nu.
– Care era starea de spirit în grup?
Era o bucurie pentru noi când ne reîntâlneam primăvara. Noi ne-am împăcat foarte bine toţi. Numai vara stăteam împreună şi, de obicei, şi acum stăteam puţin împreună. Băieţii lui Şuşman erau tineri, necăsătoriţi şi se duceau sara, până în sat, la Răchiţele. Întorşi de acolo, ziua dormeau. Teodor Şuşman jr. avea destule fete prin Răchiţele… Am stat şi la închisoare cu multe care o fost drăguţe de ale lui.
Eram şi supăraţi de multe ori… Mai plângeam… Mai ales Şuşman bătrânu’. A avut o familie aşa de frumoasă, gospodărie şi s-a ras de pe faţa pământului: soţia i-a murit, pă copii i-o trimis cu domiciliu obligatoriu, când i-o murit soţia nu s-a putut duce la înmormântare.
Până când ne-o fost ceasu’, nu ne-o prins.
– Optimismul luptătorilor din munţii României a fost puternic susţinut şi de credinţa unei apropiate sosiri a americanilor. Şi în interiorul grupului Şuşman a fost la fel?
Sigur că toată lumea a aşteptat venirea americanilor. Nimeni n-o ştiut c-am fost vânduţi. Ascultam Vocea Americii şi Europa Liberă şi tot spuneau să avem răbdare. Noi speram că poate se întâmplă ceva. La fel în 1956, când o fost cu ungurii, am crezut că poate se întâmplă şi la noi ceva. Atunci dacă se întâmpla, atunci era bine… Când o fost în Ungaria, să fi fost şi aicea, atunci scăpam de ei.
– În sate, Securitatea a pornit o puternică represiune împotriva familiilor şi a tuturor celor care v-au ajutat. Nu vă apăsau suferinţele acestora?
Sigur că da! Acum, erau şi care se pârau unul pe altul, chiar dacă nu mergeam noi pe acolo. Atunci aşa era. Dacă spunea un om celor din partid că a văzut un suspect la vecin, deîndată venea maşina şi-l lua şi-l ducea. Nu le trebuiau martori. Aşa a fost comunismul…
Nici un frate n-ar fi putut să suporte ce am suportat eu
– Din perspectiva dumneavoastră, şi-au dat românii suferinţa la fraţi?
Da. Uite, fratele lui bărbate-meu (Roman Oneţ ? n.red.), el a fost un om adevărat. Oneţ a fost arestat, bătut săracu şi a fost obligat să spuie unde suntem. Şi când o vinit la noi şi-a rupt cătuşele şi-a zis: „Frate, dă-mi o armă că suntem înconjuraţi, că a trebuit să spun unde sunteţi.” Şi tot el ne-a salvat! Oneţ a fost un frate adevărat!
O fost şi mulţi care şi-o trădat fraţii… Eu am mulţumit lui Dumnezeu că am fost eu dintre toţi fraţii care am suferit. Nici un frate n-ar fi putut să suporte ce am suportat eu…
– În presa clujeană a apărut un articol în care autorul afirmă că Şuşmanii erau sprijiniţi de localnici doar de frica răzbunării luptătorilor. Aceasta era situaţia?
Dar cum să le fie frică? Şuşmanii mergeau la oamenii care-i cunoşteau. Noi ne-am întâlnit cu ţărani, pe care nu i-am văzut niciodată în viaţă, şi ne-o dus la ei acasă. Şi am stat toată iarna. Ei îl cunoşteau pe bărbată-meu după nume, că socru-meu era renumit în părţile acelea. În timpul iernii, Mihai trimitea gazda cu un bilet la oameni de încredere. Şi mergea gazda asta a noastră şi venea încărcată: slănină, cârnaţi, carne, de toate aducea. Noi n-am obligat pe nimeni… Şi mulţi ne chemau, dar nu mergeam. Nu vroiam să le creăm necazuri.
– Traiul aspru din munte v-a întărit pentru suferinţele de după arestare?
Eu am avut întotdeauna putere. Trebuie să ai curaj, trebuie să spui nu. Degeaba te laşi doborât de greutăţi. Şi la tribunal, când m-o întrebat ce am de spus la ultimul cuvânt, le-am răspuns: „N-am nimic. Dacă l-aţi omorât pe bărbată-meu puteţi să mă condamnaţi şi pe mine la moarte.” N-am cerut milă. Şi în anchetă am luat mult asupra mea ca să-l uşurez pe bărbată-meu… Nu ştiam că o murit.
– A fost aci un consătean de-al meu şi mi-o spus că el era în 1954 în armată. Şi a aflat de la un alt soldat că Mihai a sărit într-o groapă cu var…
Da! O sărit într-o groapă cu var… O pus ei var pe el! Ce să sară într-o groapă cu var, când el nu se putea ţine pe picioare.
– Durerea, probabil, vă este alinată de câteva imagini plăcute, ce v-au rămas după atâţia ani pe munte.
Natura, frunza, păsările? Când ne sculam dimineaţa cântau păsărelele. Ne bucuram când începea frunza să se deschidă. Astăzi era mai mică, dimineaţa următoare era mai multă frunză. Asta era o distracţie şi o plăcere. Am întâlnit şi lupi şi urşi. Eu, când am văzut prima dată lupul, am zâs că-i câine. N-am ştiut. Tot aşa, când am văzut ursu. Am zis către bărbată-meu: „Uite un măgar!” Era ursu care dădea jos lâna aia de pă el.
Când eram cu Mihai nu mi-era frică…
Am crezut că se va întâmpla altfel după căderea comunismului
– După eliberarea din închisoare n-aţi vorbit despre trecutul dumneavoastră. De ce?
Nu vroiam. M-am recăsătorit şi mi-am schimbat numele. După ce m-am internat, surorile de la spital au ştiut pentru ce fusesem condamnată. Şi doctorilor a trebuit să le spun în ce împrejurări m-am îmbolnăvit de tuberculoză. Doctorii o avut foarte mare grijă de mine. Mare noroc am avut cu doctorii de la TBC… Şi tot ei mi-o dat şi serviciu.
– Aţi avut noroc şi de oameni buni.
Dumnezeu mi-a dat suferinţă, da? mi-a dat şi oameni buni în calea mea. M-a trimis tot acolo unde am primit ajutor. În Turda, la spital, toţi trei doctorii erau foşti deţinuţi politici. Dumnezeu mi-o dat suferinţă, dar şi medic să mă vindece.
– Cum a trăit Revoluţia un om care a luptat atâţia ani pentru libertate?
Când am văzut pe Dinescu la televizor spunând Am învins!”, m-a apucat un plâns… Nu m-am mai putut opri. Mă tot gândeam: „De ce n-a venit mai devreme?” Prea târziu a venit pentru mulţi. Mult prea târziu…
Am crezut că se va întâmpla altfel după căderea comunismului. Un fost deţinut politic din Cluj îl ştie pe cel care l-a bătut… şi-l vede pe stradă. Şi nu-i face nimeni dreptate.
– Regretaţi ceva din acei ani?
Am fost cu soţu’ şi nu regret că nu l-am părăsit. Dacă l-aş fi părăsit, nu mi-aş fi iertat-o niciodată. Nu l-am părăsit şi am stat până în ultimul ceas cu el. Moartea ne-a despărţit.
Aşa mi-a fost viaţa, chiar ca un roman. Eu n-am cunoscut fericirea…
– De ce v-aţi decis, după Revoluţie, să vă destăinuiţi?
Pentru cei morţi. Nu m-ar fi iertat Dumnezeu niciodată. Numai eu am rămas, trebuie să vorbească cineva despre ei. Ar fi fost păcat să nu ştie nimeni cum au dispărut, cum a fost viaţa lor. Pentru ei am vorbit… nu pentru mine. Pe ei am vrut să-i scot din morţi şi să-i aduc între cei vii.
Deja a fost publicată mărturia dumneavoastră referitoare la grupul Şuşman, iar oamenii încep să ştie câte ceva despre ei… Ceea ce vă doreaţi începe să se împlinească.
Da. Sunt foarte mulţumită şi mor liniştită… Şi ei cred că sunt mulţumiţi acolo unde sunt. Eu eram obligată să vorbesc. De abia aşteptam să mă întrebe cineva… Parcă îmi venea să strig pe stradă! Îmi face plăcere să vorbesc, măcar că a fost greu la început. O fost lucruri dureroase şi o suferit şi ei. Dintr-o familie aşa de mare şi bine închegată… s-o ales prafu’.
Istoria trebuie să meargă înainte şi istoria tot cu oameni care au vorbit s-a făcut, nu?
(Interviu realizat de Octavian Coman – Revista Memoria)
