Brazii se frâng dar nu se îndoiesc. Dr. Teofil Mija despre eroul rezistenţei armate anticomuniste Ion Gavrilă Ogoranu

“Calculele “ocultei” s-au împlinit, dar numai în parte. Ei au contat pe dispariţia noastră biologică, şi au reuşit prin torturi ce au mers până la crime odioase. Dar le-a scăpat din vedere faptul că moartea noastră spirituală nu o pot stăpâni şi niciodată nu o vor putea nici învinge, căci chiar dacă noi, foştii luptători anticomunişti, vom muri toţi, şi momentul acesta nu e prea departe, vor rămâne principiile noastre de viaţă cât vor fi state naţionale şi creştine în lumea asta”.

Teofil Mija, Generatia Neinfranta

 

Suflete de eroi

Prefata domnului doctor Teofil Mija (foto) la ultima editiei a lucrarii lui Ion Gavrila Ogoranu – “Brazii se frang dar nu se indoiesc”

“Pe zi ce trece, rămânem tot mai puţini dintre aceia care, ca şi el şi ceilalţi luptători din Munţii Făgăraşului, am cunoscut şi am participat în centre de rezistenţă armată, la adăpostul munţilor şi codrilor ţării noastre.”

Cuvântul de faţă l-am rostit la Întrunirea Rezistenţei Anticomuniste, ţinută la Braşov, în 8 mai 2006, cu participare internaţională, în frunte cu binecunoscutul luptător anticomunist rus Vladimir Bukovski, invitat special. La această Întrunire s-a păstrat un moment de reculegere şi s-a exprimat regretul participanţilor pentru trecerea în “lumea celor drepţi ai păcii eterne” a lui Ion Gavrilă Ogoranu.

Cu ocazia acestei şedinţe pregătite şi planificată organizatoric cu o lună în urmă, Ion Gavrilă Ogoranu trebuia să fie decorat pentru întreaga sa activitate anticomunistă. Decoraţia şi premiile care i se cuveneau au fost predate prietenului său bun, Nae Purcărea, ambii începând lupta anticomunistă şi detenţia politică încă din timpul dictaturii Antonescu, pe atunci fiind doar elevi de liceu.

Asociaţia “15 Noiembrie 1987” va promova ideea organizării la Braşov a unui Memorial Ion Gavrilă Ogoranu, iar Centrul Rezistenţei Anticomuniste va purta numele lui.

În 4 mai 2006 a avut loc înmormântarea luptătorului anticomunist, eroul nepereche Ion Gavrilă Ogoranu, în cimitirul comunei Sântimbru, satul Galţiu, judeţul Alba. Au asistat sute de credincioşi localnici şi din comunele învecinate, precum şi colegi, prieteni, camarazi de luptă anticomunistă, supravieţuitori, veniţi din aproape toată ţara, din Bucureşti, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Suceava, Maramureş, Oradea, Alba-Iulia, Arad, Sibiu, Făgăraş, Timişoara, Craiova, Târgovişte, Ploieşti etc.

Regretabil a fost faptul că şi de această dată au lipsit reprezentanţii autorităţilor statului, la fel ca la înmormântarea, cu doi ani în urmă, a luptătoarei anticomuniste Elisabeta Rizea, din comuna Nucşoara-Muscel, de asemenea o eroină legendară a neamului românesc.
Presa din câteva oraşe transilvănene, şi mai puţin cea centrală, a anunţat totuşi acest trist eveniment naţional.

Biserica satului, hărăzită să adăpostească această dureroasă despărţire, s-a dovedit prea mică pentru toţi cei care veniseră să-l însoţească pe ultimul drum pe eroul Ion Gavrilă Ogoranu.

Mulţimea de credincioşi a aşteptat pe uliţa din faţa bisericii terminarea slujbei de înmormântare, iar organizatorii au hotărât să fie rostite la cimitir cuvintele de adio ale acelor foarte mulţi doritori să-şi îndeplinească o astfel de îndatorire. Dar şi micul cimitir sătesc s-a dovedit a fi neîncăpător pentru întregul cortegiu funerar.

Şi astfel s-a pogorât în mormânt Ion Gavrilă Ogoranu, în sunetele triste ale unui marş funebru cântat de fanfara comunală şi ale Imnului Eroilor căzuţi, cântat de toţi camarazii săi de luptă. Acum şi aici şi-a găsit cu adevărat liniştea falnicul şi rezistentul trup al camaradului nostru Ion Gavrilă Ogoranu, trup istovit şi doborât în sfârşit de o boală neîndurătoare, dar niciodată învins de diabolicii securişti ateo-comunişti, în timp de aproape de 30 de ani de urmărire fără a-i da de urmă, iar după ce s-au întâlnit faţă-n faţă, arestat pentru scurt timp, a fost salvat din ghearele securiştilor la intervenţia însăşi a preşedintelui Nixon al Americii, primul pământean la acea oră. Securiştii n-au mai îndrăznit să-l execute – el fiind condamnat la moarte în contumacie – dar în următorii mai bine de 20 de ani până la evenimentele din 1989 l-au supravegheat pas cu pas, zi şi noapte, aceeaşi diavoli cu chip de om.

A crezut şi a sperat că întreaga suflare românească, cu excepţia securiştilor, a nomenclaturiştilor, trădători înstrăinaţi de neamul românesc, că odată cu dispariţia cuplului de împuşcaţi în ziua de Crăciun a anului 1989 va fi eliberată ţara de comunişti şi de comunism. Dar cruntă dezamăgire a fost pentru el şi pentru noi, toţi camarazii săi. El a simţit-o înaintea noastră căci, aşa viteaz cum îl ştiam, a alergat într-un suflet la Bucureşti, răzbătând până la balconul sediului central al PCR, ocupat deja de cei instruiţi de către “ocultă” ca să preia puterea politică, majoritatea neocomunişti. Aceştia nu i-au permis lui Ion Gavrilă Ogoranu să se adreseze ţării şi să arate direcţia şi coordonatele pe care în mod firesc ar fi trebuit să evoluăm în perioada de tranziţie, de la comunism la capitalism.

Şi a trăit o nouă decepţie, o nouă bătălie pierdută, dar care totuşi nu l-a înfrânt, căci era convins că înfrânţi sunt numai cei care renunţă la luptă. El a continuat să lupte, deşi vedea bine că momentul decembrie 1989 a venit prea târziu pentru generaţia noastră de studenţi din anii 1940-1948, şi cum neocomuniştii, autoinstalaţi la putere, erau aceeaşi securişti care l-au aclamat, iar mai apoi l-au executat pe patronul lor, Ceauşescu (metodă preluată de la Lenin şi Stalin), era normal ca aceştia să nu se teamă decât de foştii deţinuţi politic şi, mai ales, de acei supravieţuitori anticomunişti, în frunte cu Ion Gavrilă Ogoranu.

Zadarnic s-a mai zbătut în continuare Ion Gavrilă Ogoranu pentru înfiinţarea unui partid al tuturor deţinuţilor politic, căci între timp apăruse Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politic din România, formaţie eterogenă şi incapabilă de a se opune metodelor de perpetuare a comunismului sub formă de neocomunism. În van a prezentat Ion Gavrilă Ogoranu şi un proiect de întemeiere a Fundaţiei Luptătorilor din Rezistenţa Armată Anticomunistă. Acest proiect avea să se piardă în hăţişurile birocraţiei. În realitate, au fost obstacole premeditate ca să se zădărnicească pentru totdeauna coagularea forţelor anticomuniste autentice, care să lupte hotărât şi consecvent împotriva tuturor vinovaţilor de dezastrul ţării, de distrugerea elitei neamului românesc.

Dar Ion Gavrilă Ogoranu a rămas convins până la moarte că, chiar dacă rămân tot mai puţini cei ce nu acceptă neocomunismul, totuşi istoria ne-a dovedit că ”cei puţini”, elita, au fost purtătorii, salvatorii şi înfăptuitorii idealurilor înalte de biruinţă. Şi pentru împlinirea acestui ideal, a acestui crez, a acestui vis, pe care Ion Gavrilă Ogoranu l-a trăit clipă de clipă în toată fiinţa sa, nu şi-a permis odihnă, rabat, compromis sau dezertare. A rămas egal cu sine însuşi până în ceasul morţii.

Pentru a-l înţelege şi a-l defini mai bine pe Ion Gavrilă Ogoranu voi aminti câteva din cuvintele rostite de el în iulie 2005, la monumentul de la Mânăstirea Sâmbăta, cu ocazia comemorării anuale a eroilor luptători anticomunişti din munţii Făgăraşului. Iată ce a spus printre altele:
“Deşi suntem la vârste înaintate, noi nu ne-am terminat încă datoria faţă de ţară. Noi nu ieşim la pensie decât atunci când ne vor bate cuiele în cele patru scânduri. Şi avem datoria ca idealurile noastre să le trecem în mâna celor tineri, ca să le ducă mai departe. Pentru că vrem ca ţara noastră să rămână aproape de Dumnezeu, în aşa fel încât spiritul creştin să se reverse în tot ce are ţara mai bun, în cultură, în justiţie, în legi şi obiceiuri, în viaţa de zi cu zi. Noi nu ne-am terminat misiunea odată cu căderea comunismului. Iar idealurile sunt aceleaşi pentru toate timpurile.”

Testamentul alcătuit de Grupul Carpatin Fagărăşean, pe muntele Buzdugan, în Săptămâna Mare a anului 1954, i-am cerut voie lui Ion Gavrilă Ogoranu, cât era încă în viaţă, ca să ne permită să ni-l însuşim şi noi, luptătorii din alte grupuri de rezistenţă armată anticomunistă. Acest testament am reuşit să-l public în cartea pe care am dedicat-o colegului meu Ioan Golea. Redau din acest testament următorul text:
„Pe potecile munţilor acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi crezul nostru am purtat ca o povară scumpă visuri, doruri şi gânduri izvorâte şi călite în dragostea pentru neamul nostru, pentru vremurile ce vor să vie.”

Prin teroare şi frică, regimul comunist a reuşit să reducă la tăcere o ţară întreagă, cu excepţia zonelor deţinute de centre de rezistenţă armată din munţi, printre care primul a fost cel condus de Ion Gavrilă Ogoranu din munţii Făgăraşului. Aceste centre s-au înscris şi vor rămâne în adevărata istorie a neamului şi a celorlalte ţări înrobite de comunişti drept acte de eroism şi vitejie, ce vor spăla ruşinea laşilor, trădătorilor şi colaboratorilor intraţi în solda duşmanului cotropitor şi asupritor.

Ion Gavrilă Ogoranu va rămâne în istoria neamului românesc ca un simbol al rezistenţei luptei armate împotriva comunizării şi slavizării ţării noastre, al acelor eroi dispuşi să meargă până la jertfa supremă, care n-au vrut să accepte condiţia impusă de ”cei trei mari” care au câştigat războiul, adică intrarea României în infernul comunist rusesc pe timp de 50 de ani.

În perioada 1945-1948 Ion Gavrilă Ogoranu a fost student la Facultatea de Agronomie din Cluj – Mănăştur (după 1945 mănăşturenii au scris pe un zid înalt la intrarea în comună: “Până aci democraţia, de aici înainte Mănăşturul”). Aici şi acum ne-am cunoscut mai bine şi am rămas prieteni nedespărţiţi până la moarte.

Ca student la Cluj, Ion Gavrilă Ogoranu a activat şi în grupele studenţilor agronomi care făceau parte din Centrul Studenţesc Ion Moţa. În acel Centru activau cei mai buni studenţi la carte, “elita studenţimii române”, purtătorii luptei şi conştiinţei naţional-creştine, stegarii anticomunismului.

Ion Gavrilă Ogoranu era ajutorul şefului Grupului de studenţi legionari de la Agronomie, eminentul student Vlad Manole, din Banat, condamnat după 1948 la 15 ani de închisoare pentru activitate anticomunistă, ani pe care i-a executat în diabolica închisoare din Aiud, decedând la scurt timp după eliberare.

Calităţile de bun organizator şi bun gospodar şi le-a dovedit Ion Gavrilă Ogoranu din plin în această perioadă postbelică, de grea încercare şi suferinţă pentru întreg neamul românesc. Ruşii ne luau cu japca în contul armistiţiului tot ce le cădea în cale. Peste ţară s-a aşternut o sărăcie cumplită cu tot felul de lipsuri, mai ales alimentare. O secetă abătută asupra Moldovei în 1946, după ce locuitorii acestei provincii fuseseră jefuiţi după ocuparea de către ruşi, i-a adus pe aceşti fraţi ai noştri, muritori de foame, în culmea disperării.

În acea vreme, mulţi români din Basarabia, din Bucovina şi chiar din Moldova de dincoace de Prut se refugiaseră în Transilvania, fugind din calea hoardelor bolşevice. Printre refugiaţi s-au aflat şi studenţi de la universităţile din Chişinău, Cernăuţi şi Iaşi, la Universitatea din Cluj. Împreună cu Ion Gavrilă Ogoranu am organizat în cadrul Centrului Studenţesc Ion Moţa din Cluj un grup de studenţi voluntari care să asigure repartizarea de ajutoare, în primul rând alimentare, pentru aceşti studenţi refugiaţi. Noi, cei din Ardeal, împărţeam alimentele noastre primite de acasă, cu studenţii refugiaţi, iar din sumele de bani de care dispuneam pentru întreţinerea noastră am reuşit să procurăm alimente mai ieftine din satele din Transilvania, pe care le comercializam la preţul pieţei la Cluj, reuşind astfel să repartizăm frăţeşte bunurile alimentare astfel procurate.

Dar cel mai mare ajutor pe care l-am putut oferi colegilor noştri refugiaţi a venit tot din partea lui Ion Gavrilă Ogoranu.

El făcea parte dintre studenţii care conduceau cantina Facultăţii de Agronomie. În această calitate el reuşea să obţină gratis zilnic câte cinci bonuri pentru masa de amiază, pe care noi le repartizam prin rotaţie acestor colegi refugiaţi, ca să aibă şi ei astfel o masă caldă cel puţin de două ori pe săptămână, la cantina agronomiştilor din Mănăştur. După eşecul grevei generale a studenţilor clujeni din luna iulie 1946, noi, studenţii cunoscuţi ca iniţiatori şi organizatori ai grevei, a trebuit să ne ascundem ca să nu fim arestaţi de poliţie, condusă de chestorul Crăciun, cel ce va deveni mai târziu comandantul închisorii Aiud, reeducatorul şi asasinul elitei neamului românesc. Salvatorul nostru şi de această dată s-a dovedit a fi tot Ion Gavrilă Ogoranu, care ne-a repartizat pe la familii de români mănăştureni, binecunoscuţi de el, unde am rămas până a trecut pericolul, iar apoi am plecat fiecare pe la casele noastre, scăpând deocamdată de urmărirea Poliţiei din Cluj.

O altă activitate a lui Ion Gavrilă Ogoranu în acea perioadă, cunoscută numai de noi, a fost aceea în care l-a cunoscut pe Costache Oprişan, şeful Fraţilor de Cruce pe ţară în perioada 1945-1948. Acesta se înscrisese şi frecventa Facultatea de Filozofie a Universităţii din Cluj, după ce a revenit în patrie, eliberat din lagărele de muncă din Germania, în care au fost deţinuţi legionarii după lovitura de stat dată de generalul Antonescu în ianuarie 1941. Costache Oprişan a fost studentul despre care atât Lucian Blaga cât şi D.D. Roşca, cei mai renumiţi profesori din universitatea clujeană, au afirmat că în întreaga lor carieră universitară nu au mai întâlnit un student mai bun decât acesta.

În această perioadă şi în timpul acestei colaborări, lui Ion Gavrilă Ogoranu i-a fost încredinţată reorganizarea Frăţiilor de Cruce de la liceele din Transilvania, investind în această acţiune prioritară mult suflet şi multă energie.

În Cluj, Ion Gavrilă Ogoranu a rămas până au început arestările de studenţi din 15 mai 1948. A reuşit să scape din încercuire şi să ajungă în munţii Făgăraş. Se retrage în aceşti munţi cu un grup de elevi, studenţi şi alţi luptători anticomunişti făgărăşeni, reuşind să organizeze cel mai numeros şi mai viteaz grup de rezistenţă armată anticomunistă timp de opt ani. Cele şase volume pe care le-a scris, intitulate “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, sunt mărturii şi documente despre rescrierea adevăratei istorii a neamului românesc căzut după 23 august 1944 sub cizma muscalo-comunistă.

Ion Gavrilă Ogoranu descrie în această carte şi situaţia din căminul studenţilor de la Agronomie din Cluj, unde a locuit şi el în perioada studenţiei sale, din 1945 până în luna mai 1948, când a început arestarea studenţilor “reacţionari”. Viorel Gheorghiţă, student pe atunci la Facultatea de Litere şi Filosofie-Cluj, arestat şi el în acea perioadă, scrie în lucrările sale cum colonelul Rafila (străin de neam), şeful Securităţii din Arad, se lăuda că ei, securiştii, în acea blestemată noapte de 15 mai, au reuşit să aresteze un număr de 15.000 de legionari, în majoritate intelectuali, studenţi şi ţărani. Arestările au continuat în toate universităţiile din ţară, reuşind ca din totalul de 14.000 de studenţi câţi eram pe atunci la cele patru universităţi (Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara), să aresteze în jur de 3.000, dintre care 2.000 su fost condamnaţi, iar dintre aceştia, 1.000 au ajuns la închisoarea Piteşti, unde au fost supuşi reeducării, masacrării.

Ion Gavrilă Ogoranu consemnează în cartea sa cum unii dintre studenţii din cămin, trădători şi colaboratori ai Securităţii, îi însoţeau noaptea pe aceşti călăi prin dormitoarele studenţilor, arătându-le paturile în care dormeau studenţii reacţionari pentru a fi arestaţi. Unul dintre aceste iude, care şi-a predat colegii pe mâna securităţii, a fost colegul de an de facultate al lui Ion Gavrilă Ogoranu, anume Nicolae Giosan, care a fost răsplătit nu cu 30 de arginţi, ci cu postul de ministru al agriculturii.

Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene 1945-1948, am rămas şi unul dintre medicii care l-am tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:

-Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt!

Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratis cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, la toate bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc.

Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor.

Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă, îndeosebi cei 57 de ani de exil. Îmi amintesc şi nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004, de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, unde o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:

– Ce vă doare?

El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:

– Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mi-l poţi vindeca!

Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubiei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea, soţia, ar fi avut parte.

Este un record, un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şi Ana Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.

Despre eroi ca familia Ion şi Ana Gavrilă sunt convins că atât adevăraţii istorici români, cât şi cei străini, vor prezenta rezistenţa armată anticomunistă românească şi o vor aşeza la loc de cinstire şi de recunoştinţă binemeritată, ceea ce istoricii din ultimii ani nu au făcut.
În încheiere, la despărţirea pentru totdeauna de pe pământ de Ion Gavrilă Ogoranu, noi, studenţii şi camarazii supravieţuitori, cărora bunul Dumnezeu ne-a întins o mână salvatoare, ca să putem spune urmaşilor noştri ce fel de genocid au aplicat comuniştii prin securişti, magistraţi şi nomenclaturişti asupra neamului românesc, recunoaştem că, pe zi ce trece, rămânem tot mai puţini dintre aceia care, ca şi el şi ceilalţi luptători din Munţii Făgăraşului, am cunoscut şi am participat în centre de rezistenţă armată, la adăpostul munţilor şi codrilor ţării noastre.
Profit de această ocazie, ca noi, supravieţuitorii, să cerem iertare pentru toate suferinţele provocate familiilor noastre şi familiilor celor care ne-au înţeles şi ne-au ajutat în lupta pe care am dus-o nu pentru un interes meschin, ci pentru salvarea neamului din robia comunistă.
Şi acum, dragă Ioane, acum când nici sufletul tău nu a mai rămas printre noi, căci a plecat în ceruri în cohortele eroilor şi martirilor neamului românesc, alături de sufletele celor care au pus totul pentru ţară mai presus de propria viaţă, noi ne rugăm bunului Dumnezeu ca sufletul tău să-şi găsească acolo liniştea şi pacea de care tu, pe pământ, nu ai avut parte. Fii liniştit şi împăcat că sămânţa cea bună moştenită de la generaţia interbelică, pe care ai semănat-o adânc în brazdele ţării noastre în întreaga ta viaţă, va rodi şi nu va pieri niciodată din conştiinţa naţional-creştină a neamului românesc.

Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească în pace!

Dr. Teofil MIJA

sursa: Mărturisitorii