O CORESPONDENŢĂ LEGIONARĂ INEDITĂ. Întrunirea de la Budapesta. Cum s-au reorganizat legionarii sub nasul SRI.

• O corespondenţă inedită.

Considerăm că trecerea la cele veşnice a celor mai mulţi dintre cei implicaţi în acest episod al istoriei nostre recente, precum şi reformarea serviciilor secrete româneşti, fac posibilă publicitarea, pentru prima oară după 24 de ani, a unei inedite corespondenţe purtate între conducerea Mişcării Legionare din occident şi respectiv unul dintre liderii comunităţii legionare din ţară, care se recoagula, timorată de lungile decenii de persecuţii, în forme organizatorice mai mult sau mai puţin adecvate momentului.

Este vorba despre o serie de scrisori care au făcut posibilă, în condiţiile cele mai clasice ale conspirativităţii, comunicarea dintre Horia Sima – liderul legionarilor din emigraţie – şi Virgil Mateiaş – vechi prieten al lui Sima, fost coleg al acestuia la Liceul Radu Negru din Făgăraş, considerat de liderul legionar drept unul dintre cei mai de încredere oameni ai săi rămaşi în ţară.

Pentru a putea înţelege însă mai bine acest episod din istoria recentă a României, considerăm necesară plasarea sa în contextul frământărilor ce caracterizau comunitatea veteranilor legionari în perioada imediat următoare schimbărilor din decembrie 1989. În acest sens, vom face un succint excurs istoric.

• Reorganizarea legionarilor, timorată de deceniile de persecuţii şi de o prudenţă aparte.

Imediat după Revoluţia din Decembrie 1989, dată fiind situaţia politică deosebit de confuză, incertitudinea înscrierii României pe drumul democraţiei de tip occidental, dar şi atitudinea contondentă a noilor autorităţi, puternic ancorate în trecutul comunist, faţă de ideea de legionarism, Horia Sima a evitat să adreseze legionarilor din România dispoziţii concrete, din prudenţă: „Ezit, pentru a nu le face lor rău. Nu am încă informaţii complete. Mai aştept. O ieşire prematură poate să dăuneze. (…) Oamenii se plâng de o anumită confuzie. Este drept, dar este preferabil unei represiuni”, spunea Comandantul într-o scrisoare din 9.03.1990 către Traian Golea, unul dintre cei mai activi exilaţi din SUA.

Să nu uităm că primele luni ale lui 1990 fuseseră marcate de frecvente reţineri şi expulzări ale unor exilaţi reîntorşi în patrie cu ajutoare sau din dorinţa de a se implica în viaţa publică. Reţinerea Regelui Mihai pe aeroportul din Bucureşti, ori cazuri precum cel al preotului Gheorghe Calciu din SUA, expulzat sub acuzaţii printre care cea de legionarism, ori utilizarea marotei “legionarilor” ca

argument suprem al înăbuşirii în sânge a Pieţei Universităţii, arătau intenţia noilor guvernanţi de a menţine atitudinea ostilă faţă de legionari.

Iniţial, contactele exilului legionar cu camarazii din ţară s-au limitat la trimiterea unor emisari, pentru a sonda situaţia politică şi starea supravieţuitorilor. Primul a fost Victor Corbuţ, comandant legionar din SUA, care – sosit la Bucureşti în primele luni ale lui 1990 – a căutat câţiva camarazi la care a şi locuit în acest răstimp. Una din aceste gazde, Romeo Puşcaşu, ne-a oferit relatări despre acele zile. Corbuţ a fost nevoit să-şi desfăşoare investigaţiile într-un climat ostil, el declarând ulterior că fusese permanent monitorizat cu ostentaţie. Aşa se explică poate şi rezultatele sale modeste. Întors în vest, el a raportat lui Horia Sima existenţa în Bucureşti a unui nucleu organizat în jurul lui Mircea Nicolau – legionar din 1935,  cu răspunderi în organizarea clandestină a ML după 1945, pentru care executase 17 de ani de temniţă.

• Motivele convocării întâlnirii de la Budapesta. Revirimentul legionar din ţară periclitat de rivalităţi.

Dacă investigaţia lui Corbuţ ar fi fost mai extinsă, el ar fi putut afla şi de alte astfel de nuclee, cel mai important fiind cel din jurul lui Nistor Chioreanu, comandant legionar, doctor în drept, cu 17 ani detenţie, fost locotenent al lui Nicolae Petraşcu la conducerea legionarilor din ţară (1944-1948). Acesta beneficia de colaborarea mai multor grade legionare cu domiciliul în acea zonă a ţării sau care veneau cu regularitate aici: avocatul Virgil Mateiaş – cdt. leg., av. Puiu Athanasiu – comandant ajutor, preot Nicu Crăcea – cdt. leg., av. Nicu Păun – cdt. leg., av. Nelu Rusu – cdt. leg.. La aceştia se adăugau foşti şefi ai Frăţiilor de Cruce (FDC) sau organizaţiilor studenţeşti: Aurel Dragodan, Neculae Purcărea, Gheorghe Brahonschi, Sebastian Mocanu, Ion Gavrilă Ogoranu, Teofil Mija, Ion Agapie, Tache Funda, Petre Baicu ş.a..

După câteva chemări în occident, respectând principiul selecţiei în conducerea Legiunii, Horia Sima i-a confirmat lui Mircea Nicolau autoritatea de conducător al legionarilor din ţară. Sima preciza ulterior, într-o scrisoare trimisă lui Traian Golea  că el nu l-a numit pe Nicolau şef, ci l-a confirmat, fiind singurul despre care avea cunoştinţă că „se mişca” la acel moment.

Curând însă, la adresa lui Mircea Nicolau au început să apară tot mai numeroase contestări din partea unor camarazi care îi reproşau pe de o parte abateri morale grave atât în perioada de detenţie, cât şi după eliberarea din 1964. Pe măsură ce detaliile scandaloase din trecutul lui Nicolau continuau să apară, Horia Sima avea să ia cunoştinţă de neînţelegerile care deja apăruseră aici. Invitat oficial de Fundaţia Culturală Română, condusă de Augustin Buzura, Golea luase contact cu Gheorghe Brahonschi  şi Nae Cojocaru care i se plânseseră de problemele întâmpinate în colaborarea cu Nicolau.

Informat de fricţiunile care luau amploare, Sima a instituit de la început câteva reguli stricte în raporturile dintre legionarii din occident şi cei din ţară. Conştient că acei ce trăiseră în exil, într-un regim de libertate, nu puteau cunoaşte realitatea din interiorul comunităţii legionare din ţară, şi invers, a considerat normal să lase pe camarazii din România să se organizeze fără intervenţii. „Am stabilit cu cei din Ţară o convenţie: noi, din exil, nu ne amestecăm în treburile lor interne (organizaţie), şi nici ei să nu se amestece în treburile exilului, pentru că nu le cunosc. Asta pentru a nu se produce turburări deoparte şi de alta. (…) Asta m-a făcut să stabilesc aceste reguli de competenţe. Eu nu am cerut celor din Ţară să îmi dea referinţe asupra organizaţiei de acolo şi nici nu am intervenit în structura ei.” – îi scria Horia Sima lui Golea la 1.11.1991.

Disensiunile din ţară aveau să se adâncească însă. Grade legionare precum Mateiaş şi Chioreanu, dar şi unii legionari precum Brahonschi, îi reproşau lui Nicolau participarea la reeducarea din penitenciarul Aiud, în 1962-1964, unde acesta s-ar fi implicat în activitatea cluburilor politice. Culpa lui Mircea Nicolau nu era atât de gravă, în condiţiile în care însuşi Nicolae Petraşcu dăduse atunci fiecăruia libertatea de a alege, iar un mare număr de deţinuţi acceptaseră formal colaborarea cu regimul, în speranţa că salvându-se, vor putea cândva să servească din nou ML. Dar aceste fapte se considerau de neiertat în intransigenţa morală a unor legionari care în acei ani refuzaseră reeducarea, rezistând în condiţii de exterminare, în Zarka Aiudului. Alte reproşuri care îl vizau pe Mircea Nicolau ţineau de abateri morale, fie în timpul detenţiei (aşa cum îi reproşa, printre alţii, dr. Teofil Mija), fie după eliberarea din 1964, când fusese implicat într-un adulter cu soţia unui camarad, în urma acestui scandal alegându-se cu o condamnare de drept comun.

Tot mai mulţi camarazi îi cereau lui Nicolau, conform unui principiu legionar, să rămână în linia a doua, fără a se mai implica în conducere, pentru a evita eventuale atacuri ale adversarilor care puteau specula problemele din trecutul său. Dar Nicolau nici nu voia să audă de aşa ceva.

În contrapartidă, Nicolau şi grupul său, beneficiind de simpatia secretarului general al Mişcării Legionare din exil, Mircea Dimitriu, au început o campanie susţinută de transmitere în vest a unor informaţii neadevărate, menite să discrediteze grupul din jurul lui Chioreanu. Notoriu este cazul fabricării unui adevărat dosar de “dizident” lui Gh. Brahonschi, acuzat pe nedrept de subminarea autorităţii lui Horia Sima. Manipulat de colaboratorii săi din vest, acesta a şi emis în 1992 o circulară prin care îl excludea pe Brahonschi din Mişcarea Legionară, lăsându-i totuşi competenţa de a coordona, în continuare, lucrările de ridicare a mausoleului de la Aiud. Acest incident a escaladat alarmant tensiunile din ţară, iar unii dintre discipolii lui Horia Sima, revoltaţi de această hotărâre luată pe motive incorecte, au mers până la a manifesta serioase îndoieli cu privire la Comandantul mişcării (de exemplu, cazul lui Nicolae Purcărea, care îmi împărtăşea puternica decepţie şi zdruncinarea încrederii în Sima, după cazul Brahonschi…)

• Horia Sima îl cheamă insistent pe Mateiaş. Corespondenţa dintre Spania şi România se face via America.

Organizarea întâlnirii de la Budapesta s-a realizat după toate regulile conspirativităţii, foştii militanţi legionari fiind în continuare excesiv de prudenţi, mai ales că noua putere de după 1990, dominată de exponenţi ai aparatului represiv comunist, se dovedise în continuare deosebit de ostilă Mişcării Legionare.

Legionarii din ţară, care cunoscuseră pe pielea lor duritatea represiunii şi supravegherii deseori ostentative din partea fostei Securităţi, se manifestau în continuare cu maximă prudenţă. De altfel, campania publică îndreptată împotriva legionarismului, promovată de lideri politici precum Ion Iliescu, Legea 51/1991 care menţiona manifestările legionare printre potenţialele pericole la adresa siguranţei naţionale, dar şi menţionarea în rapoartele SRI din anii următori a recrudescenţei legionarismului, justifică circumspecţia adoptată de bătrânii legionari. Nimic nu garanta ireversibilitatea înscrierii României pe făgaşul reformelor democratice, în contextul în care, după decembrie 1989, ţara noastră nu urmase aceeaşi foaie de parcurs cu a celorlalte state est-europene, în direcţia integrării occidentale, rămânând undeva într-o poziţie incertă şi periculoasă între modelul vest-european şi dependenţa politico-economică faţă de spaţiul fostei URSS.

Pe vremea aceea, SRI nu era nici pe departe instituţia reformată pe baze occidentale de astăzi, fiind aproape integral alcătuită din foste cadre ale Securităţii, fiind utilizat frecvent de noua putere neocomunistă în scopuri de poliţie politică.

În aceste condiţii, pentru a-l convoca pe Virgil Mateiaş, Horia Sima a apelat la unul din oamenii săi de încredere din SUA, dr. Nick Lungociu, la rândul lui făgărăşean, influent lider al emigraţiei româneşti de peste ocean. Prin intermediul altor exilaţi, acesta a transmis lui Mateiaş o serie de mesaje cifrate, pe baza unui cod anterior transmis.

Redăm mai jos, pentru prima oară, o parte din corespondenţa cifrată dintre oamenii lui Nick Lungociu şi Virgil Mateiaş. Vom vedea că epistolele din SUA  sunt scrise pe coli purtând antetul Bisericii româneşti din statul Virginia – „Holly Cross Romanian Ortodox Church”. În ele se regăsesc cuvinte şi nume care, la prima vedere par desprinse dintr-o corespondenţă comună. Citite însă pe baza cifrului, ele pot reconstitui conţinutul real al mesajelor. Astfel, „Atlanta” însemna Spania, „Liţă” însemna Horia Sima, „Luca” însemna Virgil Mateiaş, „Vacanţa” sau „Nunta” – festivalul românilor de pretutindeni Romfest, „Unchiu’” – Chirilă Ciuntu, “Doctorul” sau “Tutu” – preotul Gh. Calciu etc..

Să vedem acum povestea cifrului şi modul în care acesta a ajuns la Virgil Mateiaş, în cursul anevoioasei corespondenţe prin care Horia Sima a comunicat din Spania cu liderul legionar din ţară, via Statele Unite ale Americii. Un document în acest sens este o scrisoare a făgărăşeanului Tavi Popa (legionar, victimă a experimentului reeducării prin tortură de la Piteşti), către dr. Ion Grecu din Cluj, transmisă nu prin poştă, ci printr-un camarad, desigur pentru a evita interceptarea ei de către serviciile secrete. În această epistolă, Tavi Popa îi cere dr. Grecu să ducă şi lui Virgil Mateiaş (Gilu – cum îi spuneau apropiaţii) cifrul pe baza căruia se va purta această bizară corespondenţă. Din scrisoare reiese că Ion Gavrilă Ogoranu era şi el la curent cu toate aceste comunicări cifrate. “I-a scris Horia Sima lui Nick că vrea să vorbească cu Gilu în Spania, aşa că se încearcă o nouă chemare a lui Gilu în U.S.A.” (pentru a nu se atrage atenţia autorităţilor din România că avea să plece pentru întâlnirea cu conducerea legionară de la Madrid, Mateiaş ar fi urmat să fie invitat într-o vizită în SUA, de unde să plece inopinant către Spania…)

De exemplu, în scrisoarea datată 16 mai 1992, printre informaţii legate de editarea cărţilor lui Mateiaş ori despre “nunta din Canada” (festivalul Romfest, conform cifrului), o anume Jessy îi transmite lui Virgil Mateiaş, insistând chiar, că este mai important să se ducă în “Atlanta”, la “Liţă” (adică să meargă în Spania, la Horia Sima). Totodată, se lasă şi posibilitatea unei locaţii mai apropiate. „În ceea ce priveşte nunta din Canada cum am scris mai sus, este mai importantă să se facă vizita în Atlanta la Liţă sau în Franţa sau Germania. Acolo unde este mai convenabil.”

Cu doar o săptămână înainte, pe 9 mai 1992, lui Mateiaş îi fusese adusă încă o data la cunoştinţă stringenţa unei întâlniri cu Horia Sima: “Dacă Luca nu poate să meargă la nuntă ar fi bine cel puţin să meargă în Atlanta sau în altă parte, ca să stea de vorbă cu Liţă” (adică, dacă nu va ajunge la Romfest, în Canada, atunci să meargă în Spania pentru a-l întâlni pe Sima).

În arhiva lui Virgil Mateiaş, mai există o scrisoare purtând, de asemenea cifrul corespondenţei, scris de această data de interlocutoarea “Jessy”, care plasează din nou, printre comunicări banale, mesajul: “Luca să caute să-l întâlnească pe Liţă în Atlanta sau în altă parte, cum vor aranja ei.”

• Locaţia ideală: Budapesta.

Conştient de situaţia gravă din ţară, Horia Sima a luat hotărârea convocării reprezentanţilor celor două grupuri la o întâlnire cu caracter de arbitraj. El nu a venit în România pentru a media conflictul dintre grupările Chioreanu-Mateiaş şi Nicolau-Marineasa, deoarece pe numele său exista o condamnare la moarte neamnistiată.

În cele din urmă, s-a decis ca întâlnirea să aibă loc într-un punct mai apropiat de ţară, printre altele şi pentru a nu atrage atenţia autorităţilor de la Bucureşti. Budapesta constituia o locaţie ideală, tocmai pentru că, în acei ani, statul maghiar nu pretindea vize cetăţenilor români care îl vizitau. Aceasta dădea posibilitatea reprezentanţilor din ţară să iasă fără a atrage atenţia autorităţilor, aşa cum s-ar fi întâmplat în cazul solicitării unor vize necesare vizitării statelor mai îndepărtate.

La întâlnire au participat, pe lângă Horia Sima, Dumitru Creţu de la Paris (membru în Consiliul Politic din exterior al Mişcării Legionare), iar din ţară Virgil Mateiaş – reprezentantul grupării din jurul lui Chioreanu – şi respectiv Gabriel Bălănescu – reprezentantul grupării lui Nicolau. Horia Sima înţelegea că Nicolau nu mai putea exercita comanda în ţară, în condiţiile în care nu mai întrunea adeziunea majorităţii camarazilor săi, care-i aduceau obiecţii de natură morală. Constatând că reprezentanţii celor două grupări se aflau pe poziţii ireductibile, Horia Sima a înţeles să tranşeze conflictul uzând de regulile de bază ale Mişcării Legionare.

În primul rând, el a stabilit ca legionarii din ţară să fie conduşi de un grup de comandă, asupra activităţii căruia legionarii din exil să nu facă imixtiuni, regula fiind valabilă şi în sens invers.

Sima a ţinut cont de faptul că Nistor Chioreanu era ultimul locţiilor în viaţă al fostului Comandant General al Legiunii investit de el în 1944, Nicolae Petraşcu (asasinat de Securitate prin înscenarea unei sinucideri, în 1968, la 4 ani de la eliberarea deţinuţilor politici). În aceste condiţii, Chioreanu reprezenta poziţia legionară cea mai înaltă din ţară, conform vechii ierarhii. Iar comportamentul acestuia demn şi statornic din timpul celor 16 ani de detenţie grea din perioada comunistă, îi conferise în faţa majorităţii legionarilor statura unui lider de necontestat. Nici măcar adepţii lui Mircea Nicolau nu îndrăzneau să formulize obiecţii vizavi de autoritatea lui Chioreanu.

Singura problemă era sănătatea precară a acestuia, Chioreanu suferind încă din perioada lagărelor germane de o afecţiune acută a picioarelor, care – laolaltă cu bătrâneţea şi racilele regimului de detenţie – ridicau acum serioase probleme de deplasare. De asemenea, o anumită conjunctură familială îl putea sustrage uneori de la obligaţiile presupuse de o asemenea investitură. Tocmai din aceste considerente, s-a stabilit ca Nistor

Chioreanu să fie secondat în toată activitatea sa de Virgil Mateiaş, care să-l reprezinte pretutindeni în ţară. De asemenea, Horia Sima spera că această formula a grupului de comandă va contribui la atenuarea animozităţilor dintre cele două grupări şi la găsirea unei căi de colaborare între acestea.

O scrisoare transmisă de fostul secretar general al legionarilor din exil, Mircea Dimitriu, la câteva zile după moartea lui Horia Sima, în 1.06.1993, ne ajută să reconstituim mai bine cele convenite în cadrul întâlnirii din Budapesta, în 1992: “Horia Sima a făcut eforturi fizice considerabile, chiar până în ultimile clipe, pentru a se informa cât mai direct şi a prelucra o formulă, care să facă posibil tuturor forţelor legionare sănătoase din ţară să acţioneze unite şi coordonat pentru a atinge obiectivul esenţial, pe care puterile noastre destul de slabe îl mai pot realiza: de a salva continuitatea crezului legionar în generaţiile viitoare. (…) pentru planul legionar el a prevăzut un “Grup de Comandă” sub preşidenţia lui Chioreanu, ajutat de Mateiaş. Membrii grupului sunt egali între ei şi conduc unităţi geografice bine delimitate. Pentru Capitală este prevăzut Nicolau. Pentru planul Politic, H.S. (…) l-a prevăzut pe Nicolau în colaborare strânsă, sinceră şi loială cu Athanasiu. El cunoştea bine relaţiile încordate dintre ei, dar era convins că amândoi, în virtutea trecutului lor legionar, vor fi în stare să îngroape tot ce-i desparte şi să tragă împreună la carul greu al misiunii ce li s’a încredinţat.” (subl. n.)

La acel moment, lucrurile păreau a se fi limpezit în Mişcarea Legionară, a cărei activitate putea intra pe un făgaş normal. Întors de la întâlnirea de la Budapesta, Virgil Mateiaş avea să transmită mesaje legionarilor din ţară şi din exil, informându-i cu privire la înţelegerea de la Budapesta . În arhiva sa există o astfel de epistolă, redactată la maşina de scris şi purtând o data de 17.06.1992. În mesaj se spune: “Acum să vă dau vestea cea bună: fraţii voştri Liţă şi Luca s-au întâlnit şi s-au îmbrăţişat, gândindu-se la voi. Spuneţi asta şi vărului Chiril.” (mesajul însemna înţelegerea care a avut loc între Sima şi Mateiaş, cerându-se transmiterea şi către Chirilă Ciuntu…)

În urma investirii ca şef al Grupului de Comandă interior, Nistor Chioreanu avea să transmită, printr-o circular din toamna lui 1992, tuturor legionarilor din România, hotărârea reînscrierii Partidului “Totul pentru Ţară” şi solicitarea participării tuturor cu semnături pentru îndeplinirea formalităţilor legale în acest sens. Prin acest partid, membrii grupului de comandă considerau că vor înscrie activitatea lor în paradigma pluripartită, a noilor realităţi româneşti, punându-se în acord cu regulile democratice şi constituţionale.

Din nefericire, după moartea lui Horia Sima, principiile stabilite de acesta pentru realizarea unităţii din ţară au fost încălcate de unii reprezentanţi ai grupării din jurul lui Mircea Nicolau. Dacă acesta din urmă a înţeles, într-un tîrziu, necesitatea dezideratului unităţii, contribuind practic la apropierea până la identificare a Partidului “Pentru Patrie” şi Fundaţiei “George Manu” (formulele juridice ale celor două grupări), unii reprezentanţi ai acesteia din urmă au continuat să menţină starea de suspiciune şi resentimentele, sabotând în permanenţă funcţionarea unui grup de comandă care să aducă Unitatea în rândul vechilor militanţi, şi contribuind, după moartea lui Mircea Nicolau, la ruperea din nou a relaţiilor dintre cele două grupuri.

Eternul blestem al istoriei româneşti, dezbinarea, se pare că a fost mai puternic şi decât principiile legionare.

_______________________________

NOTĂ: În realizarea acestui studiu s-au utilizat preţioasele explicaţii orale acordate de Virgil Mateiaş, Neculae Purcărea, Romeo Puşcaşu, Teofil Mija, Maria Brahonschi, dr. Ion Grecu.

(Fragment din lucrarea “MLAŞTINA DEZNĂDEJDII. Mişcarea Legionară după 1989”, în manuscris…)