„Iudeii, chinuiţi de răutate, voind să-L învinuiască, au făcut, chiar fără voia lor, să strălucească minunea. Iar Domnul, iscusit fiind, S-a folosit de invidia lor spre a face vădită minunea.” „Trupul lui Hristos împiedica pe oameni să-L socotească Dumnezeu. Dar Domnul nu-i ceartă, ci, prin minunile Sale, caută să-i ridice şi să le înalţe gândul.” „Nu trebuie să te mânii dacă e hulit Dumnezeu. Hula nu-I pricinuieşte nici o vătămare lui Dumnezeu; ci, dimpotrivă, cel ce-L huleşte, acela se răneşte.” „Omul care se îndreaptă datorită fricii se întoarce iute iarăşi la răutatea lui”.
Evanghelistul Matei numește aici Capernaumul orașul Său. Betleemul a fost orașul în care S-a născut; Nazaretul, orașul în care a crescut; iar Capernaumul, orașul în care a locuit în permanență.
Slăbănogul de la Matei este altul decât cel de la Ioan (Ioan 5, 1-15). Unul se află la scăldătoarea Vitezda, celălalt în Capernaum; unul era bolnav de treizeci și opt de ani; celuilalt nu i se spune vârsta; unul era lipsit de ajutoare; celălalt avea oameni care-l îngrijeau, care-l purtau, care l-au adus la Iisus. Unuia Domnul îi spune: „Fiule, iertate îți sunt păcatele” (Matei 9, 2); celuilaltîi zice: „ Vrei să fii sănătos?(Ioan 5, 6). Pe slăbănogul de la loan l-a vindecat Domnul într-o sâmbăta (Ioan 5, 10); pe cel de la Matei, în altă zi, nu sâmbăta; că dacă ar fi fost sâmbăta, iudeii L-ar fi învinuit; dar așa, au tăcut; la vindecarea celui de la Ioan s-au pornit cu prigoană împotriva Lui (Ioan 5, 16).
N-am spus fără rost acestea, ci ca să nu socotești că este nepotrivire între Evanghelii, bănuind că e vorba de unul și același slăbănog.
Uită-mi-te la smerenia și blândețea Stăpânului! Mai înainte depărtase de El mulțimile; când a fost alungat de gadareni, nu S-a împotrivit, ci a plecat, dar nu departe; și iarăși S-a suit în corabie, deși putea să treacă marea cu piciorul; că nu voia să facă totdeauna minuni, ca să nu se creadă că e numai Dumnezeu, și nu și om deplin.
Evanghelistul Matei spune că slăbănogul a fost adus la El; ceilalți evangheliști spun că l-au adus înaintea Lui, spărgând acoperișul casei (Marcu 2, 4; Luca 5, 10). L-au pus pe slăbănog înaintea Lui, fără să spună ceva; I-au îngăduit totul lui Hristos. La începutul activității Sale, Hristos mergea din loc în loc și nu cerea atât de mare credinţă celor care se apropiau de El; acum însă cei bolnavi vin la El, iar El le cere credinţă. „Văzând credinţa lor”, spune Matei, adică a acelora ce l-au adus. Hristos nu cere totdeauna credinţă de la cei bolnavi; de pildă nu cere credinţă de la cei nebuni sau de la cei care şi-au pierdut conştiinţa din pricina vreunei boli. Acum însă credea şi bolnavul; că dacă nu credea, n-ar fi lăsat să fie coborât. Aşadar pentru că bolnavul a arătat atâta credinţă, Şi-a arătat şi Hristos puterea Lui, iertând cu toată autoritatea păcatele şi arătând prin aceasta că este de aceeaşi cinste cu Părintele Său. Uită-te că chiar de la început Domnul a arătat că are putere; a arătat-o: prin învăţătura Sa, când îi învăţa pe oameni; prin lepros, când i-a spus: „Vreau, curăţeşte-te!”(Matei 8, 3); prin sutaş, când la spusele acestuia: „Zi numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea!”(Matei 8, 8), S-a minunat de el şi l-a lăudat înaintea tuturor; prin mare, când a potolit-o numai cu cuvântul (Matei 8, 26); prin demoni, când demonii L-au recunoscut Judecător (Matei 8, 29) şi când i-a scos cu multă putere din cei doi îndrăciţi. Acum iarăşi, într-un chip şi mai deosebit, sileşte pe duşmanii Lui să mărturisească că este de aceeaşi cinste cu Tatăl şi să o spună chiar cu gura lor. Iisus cu smerenia Lui obişnuită – că erau adunaţi mulţi oameni, că astupaseră intrarea; de aceea l-au coborât pe slăbănog prin acoperiş – n-a alergat îndată la vindecarea trupului, care se vedea, ci ia de la cei de faţă prilejul vindecării; şi a vindecat mai întâi ceea ce nu se vedea, sufletul, iertându-i păcatele. Prin iertarea păcatelor a mântuit sufletul slăbănogului, dar Luişi nu Şi-a adus multă slavă.
Iudeii, chinuiţi de răutate, voind să-L învinuiască, au făcut, chiar fără voia lor, să strălucească minunea. Iar Domnul, iscusit fiind, S-a folosit de invidia lor spre a face vădită minunea.
Iudeii făceau gălăgie şi spuneau: „Acesta huleşte! Cine poate ierta păcatele decât numai Dumnezeu?” (Marcu 2, 7). Ce le-a răspuns Iisus? A respins, oare, bănuiala lor? Nu, deşi, dacă n-ar fi fost de aceeaşi cinste cu Tatăl, ar fi trebuit să spună: „Pentru ce aveţi despre Mine o părere care nu Mi se potriveşte? Departe de Mine această putere!”. Dar Hristos n-a grăit aşa! Dimpotrivă, a întărit şi confirmat totul, şi cu cuvântul şi cu minunea. Şi pentru că ar fi supărat pe iudei, dacă ar fi spus despre El că este Dumnezeu, întăreşte aceasta prin alţii; şi lucru minunat, nu numai prin prieteni, ci şi prin duşmani. Aceasta-i bogăţia înţelepciunii Lui! Prin prieteni, când a spus; „Vreau, curăţeşte-te!”(Matei 8, 3)şi când a spus: „Nici în Israel n-amaflat atâta credinţă” (Matei 8, 10); iar prin duşmani acum; după ce duşmanii Lui au spus că nimeni nu poate ierta păcatele decât numai Dumnezeu, Hristos a adăugat: „Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele”, atunci a zis slăbănogului: „Scoală-te, ia-ţi patul și te du la casa ta!” (Matei 9, 6). Nu numai acum, ci şi altă dată, când duşmanii Lui I-au spus: „Pentru lucru bun nu aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru hulă, că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 33).Domnul n-a respins această părere, ci iarăşi a confirmat-o zicând: „Dacă nu fac lucrurile Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine; dar dacă le fac, de nu credeţi în Mine, credeţi în faptele Mele” (Ioan 10, 37-38).
„Am venit la Tine să mă vindeci şi Tu îmi ierţi păcatele. De unde poţi şti că-mi pot fi iertate păcatele?”
Acum Domnul mai dă o altă dovadă, nu mică, că este Dumnezeu şi de aceeaşi cinste cu Tatăl. Iudeii spuneau că numai Dumnezeu are puterea de a dezlega păcatele; Hristos însă nu numai că dezleagă păcatele, dar chiar, înainte de aceasta, arată că are şi o altă putere, pe care numai Dumnezeu o are, aceea de a da la lumină gândurile ascunse ale oamenilor. Iudeii nu spuseseră ce gândeau în ei înşişi; că zice evanghelistul: „Iată unii cărturari au zis în sine: „Acesta huleşte”. Iar Iisus, cunoscând gândurile lor, a zis: pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?” (Matei 9, 4-5).
Numai Dumnezeu poate cunoaşte gândurile ascunse ale oamenilor. Ascultă ce spune profetul: „Tu singur cunoşti inimile” (II Cron. 6, 30); şi iarăşi: „Cel ce cerci inimile şi rărunchii, Dumnezeule”(Ps. 7, 10); iar profetul Ieremia spune: inima este mai adâncă decât toate; şi este om şi cine-l va cunoaşte” (Ieremia 17, 9); şi „Omul se va uita la faţă, dar Dumnezeu, la inimă” (I Regi 16, 7). Sunt încă şi alte multe locuri în Scriptură din care se vede că numai Dumnezeu poate să cunoască gândurile oamenilor.
Aşadar Hristos, pentru a arăta că este Dumnezeu şi egal cu Tatăl, descoperă şi face cunoscute gândurile cărturarilor: că ei se temeau de mulţime şi nu îndrăzneau să-şi dea pe faţă părerea lor. Hristos însă le-o descoperă şi o face cunoscută, dar Se arată îndurător faţă de răutatea lor, că le spune doar atât: „Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?.
Dacă cineva din cei de faţă ar fi fost îndreptăţit să se mânie, apoi cel bolnavar fi trebuit să se mânie, pentru că a fost înşelat şi să spună: „Am venit la Tine să mă vindeci şi Tu îmi ierţi păcatele. De unde poţi şti că-mi pot fi iertate păcatele?” Dar slăbănogul nu rosteşte nişte cuvinte ca acestea, ci se lasă în puterea dumnezeiescului său tămăduitor. Cărturarii, însă, duşmănoşi şi invidioşi, privesc cu ochi răi binefacerile primite de alţii. Din pricina asta Hristos îi şi ţine de rău, dar cu toată blândeţea, spunându-le: „Dacă nu credeţi că am putere să iert păcatele şi socotiţi vorbele Mele o lăudăroşenie, iată vă mai dau încă o dovadă a Dumnezeirii Mele: vă dau pe faţă gândurile voastre ascunse!” Şi după ce le-a descoperit gândurile, le-a mai dat şi o altă dovadă.
– Care dovadă?
– Înzdrăveneşte trupul slăbănogului!
Când mai înainte i-a spus slăbănogului că-i iartă păcatele, n-a arătat lămurit puterea Lui, că n-a spus: „Îţi iert păcatele!”, ci Iertate îţi sunt păcatele!” Dar pentru că duşmanii l-au silit, Hristos le arată şi mai lămurit puterea Sa, zicând:
„Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele” (Matei 9, 6).
Vezi, dar, că Hristos vrea ca oamenii să-L creadă că este egal cu Tatăl. N-a spus că Fiul Omului are nevoie de altcineva ca să ierte păcatele sau că I-a dat altcineva puterea aceasta, ci că „are putere să ierte păcatele”. „Nu vă spun aceasta din ambiţie, zice Hristos, ci ca să vă conving că nu hulesc când Mă fac egal cu Dumnezeu”. Totdeauna Hristos caută să dea dovezi clare şi de necontestat de Dumnezeirea Sa, ca atunci când a spus: „Mergi de te arată preotului” (Matei 8, 4), când a făcut pe soacra lui Petru să slujească (Matei 8, 15) şi când a îngăduit ca porcii să se arunce în mare (Matei 8, 32). Tot aşa şi acum; dovadă a iertării păcatelor este înzdrăvenirea trupului slăbănogului; iar dovadă a înzdrăvenirii, ducerea patului, ca să nu fie socotită nălucire însănătoşirea.
Şi Domnul nu face asta mai înainte de a-i întreba pe cărturari:
Ce este mai lesne a zice: «Iertate îţi sunt păcatele!» sau a zice: „Ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!”?(Matei 9, 6).
Cu alte cuvinte Hristos le grăieşte aşa: „Ce vi se pare mai uşor: a înzdrăveni un trup slăbănogit sau a ierta păcatele sufletului? Negreşit e mai uşor să înzdrăveneşti un trup slăbănogit; că pe cât este mai bun sufletul decât trupul, pe atât este mai mare lucru a ierta păcatele decât a tămădui un trup; dar pentru că iertarea păcatelor este o lucrare ce nu se vede, iar vindecarea trupului una care se vede, adaug acum şi ceea ce este mai uşor, dar mai săritor în ochi, ca prin aceasta să aveţi dovada că am săvârşit şi ceea ce este mai greu, dar nevăzut”.
Hristos, prin faptele Sale, descoperă lumii ceea ce spusese mai înainte Ioan Botezătorul despre El, că ridică păcatele lumii (Ioan 1, 29).
„Blândeţea e mai puternică decât forța”
Ridicându-l, deci, din boală, l-a trimis acasă. Şi acum Hristos arată că nu e mândru şi că vindecarea nu-i o nălucire; îi face martori ai vindecării pe martorii bolii slăbănogului. „Eu, spune Domnul slăbănogului, am vrut, prin vindecarea bolii tale, să vindec şi pe cei ce par sănătoşi cu trupul, dar bolnavi cu sufletul. Dar pentru că nu vor, du-te acasă şi îndreaptă pe cei din casa ta!”.
Iată, prin această minune, Domnul arată că este Creator şi al sufletului şi al trupului. Vindecă şi boala sufletului şi boala trupului; iar prin vindecarea celui ce se vede, adică a trupului, face cunoscută şi vindecarea celui ce nu se vede, adică a sufletului.
Totuşi mulţimile se târăsc încă pe jos; că spune evanghelistul: „ Văzând mulţimile s-au mirat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care a dat oamenilor o putere ca aceasta” (Matei 9, 8).
Trupul lui Hristos împiedica pe oameni să-L socotească Dumnezeu. Dar Domnul nu-i ceartă, ci, prin minunile Sale, caută să-i ridice şi să le înalţe gândul. Deocamdată nu era puţin lucru că-L socoteau mai mare decât toţi oamenii şi că venea de la Dumnezeu. Dacă ar fi fost pe deplin încredinţaţi de asta, cu timpul ar fi cunoscut că este şi Fiu al lui Dumnezeu; dar n-aveau această deplină încredinţare; de aceea nici nu se puteau apropia de credinţa că El este Dumnezeu. Spuneau doar iudeii: „Acest om nu este de la Dumnezeu! Cum este acesta de de la Dumnezeu?” (Ioan 9, 16). Aceste cuvinte le repetau iudeii necontenit, acoperindu-şi cu ele propriile lor păcate.
Aceasta[1] o fac şi acum mulţi, care, sub pretext că apără pe Dumnezeu, îşi satisfac în realitate pornirile lor pătimaşe împotriva celor pe care-i urăsc, când ar trebui să facă totul cu blândeţe. Dumnezeul tuturor ar putea să elibereze trăsnetul peste cei ce-L hulesc, dar El răsare soarele şi pogoară ploaie şi dă cu îmbelşugare pe toate celelalte. Pe El trebuie să-l imitam şi noi! Pe cei ce hulesc pe Dumnezeu să-i rugăm, să-i sfătuim, să-i povăţuim cu bunătate, nu cu mânie, nici cu sălbăticie. Nu trebuie să te mânii dacă e hulit Dumnezeu. Hula nu-l pricinuieşte nici o vătămare lui Dumnezeu; ci, dimpotrivă, cel ce-L huleşte, acela se răneşte. Nu te mânia pe hulitor! Suspină pentru el, plânge-l! Fapta lui e vrednică de plâns. Pe un om rănit nimic nu-l poate vindeca aşa de bine ca blândeţea. Blândeţea e mai puternică decât forța. Iată ce grăieşte Dumnezeu, Cel hulit de noi, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament; în Vechiul Testament: Poporul Meu, ce ți-am făcut? (Miheia 6, 3); iar în Noul Testament: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” (Fapte 9, 4).Pavel ne porunceşte să povăţuim cu blândeţe pe cei ce ne stau împotrivă (II Tim 2, 25); iar Domnul a certat cu asprime pe ucenici când s-au apropiat de El şi l-au cerut să pogoare foc din cer, spunându-le: „Nuştiţi ai cărui Duh sunteţi!”(Luca 9, 54-55).Şi acum, când cărturarii L-au hulit, Domnul nu le-a spus: „O, spurcaţilor şi înşelătorilor! O, pizmaşilor şi duşmanii mântuirii oamenilor, ci: „Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?”(Matei 9, 4).
Trebuie, dar, să stârpim cu blândeţe boala. Omul care se îndreaptă datorită fricii se întoarce iute iarăşi la răutatea lui. De aceea a poruncit Domnul să se lase şi neghina (Matei 13, 30), ca să se dea vreme de pocăinţă. Mulţi din aceştia s-au pocăit şi au ajuns oameni vrednici, deşi mai înainte erau păcătoşi şi răi. De pildă: Pavel, vameşul, tâlharul. Şi ei erau neghine, dar au ajuns grâu curat Cu seminţele este cu neputinţă să se întâmple asta; cu oamenii însă, care sunt înzestraţi cu voinţă, este lesne şi uşor; că sufletul omului nu-i înlănţuit de legile firii, ci este cinstit cu libertatea voinţei. Aşadar, când vezi un duşman al adevărului, vindecă-l, îngrijeşte-l, reîntoarce-l la virtute. Dă-te tu pildă de viaţă curată; caută să nu poată fi osândite cuvintele tale; apără-l, poartă-i de grijă; fă totul ca să-l îndrepţi imitând pe marii doctori; aceia nu vindecă numai într-un singur chip, ci, când văd că o doctorie nu e de folos, se folosesc de o altă doctorie, apoi de alta; uneori taie rana, alteori o leagă. Şi tu eşti un doctor al sufletelor; foloseşte tot felul de doctorii, după legile lui Hristos, ca să iei plata: şi a mântuirii tale şi a folosului altora. Făcând totul spre slava lui Dumnezeu, eşti şi tu slăvit, că a spus Domnul: „Pe cei ce Mă slăvesc îi voi slăvi, iar cei ce Mă defăima vor fi defăimaţi”(I Regi 2, 3).
Să facem, aşadar, toate spre slava lui Dumnezeu, ca să avem parte de moştenirea cea fericită, pe care, facă Dumnezeu, să o dobândim noi cu toţii, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere, indici și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 362-367)
