Seria neagră a „Memorialului Durerii” începând de sâmbătă, 9 iulie 2016, ora 16:00, pe TVR 2

Primul episod: Alexandru Nicolschi, unul, dacă nu cel mai important, dintre coordonatorii crimei organizate în România bolşevică. A ordonat asasinate şi a ucis cu mâna lui. A fost în centrul şi în miezul ororii.

Memorialul a realizat în 1991 primul şi unicul interviu cu generalul criminal. Filmarea înregistrată cu operatorul Alexandru Doru Spătaru a avut parte de o adevărată aventură. Nicolschi, împreună cu soţia sa Iosefina, locuiau în Strada Olga Bancic, nr. 7, în casa unui arhitect pe care l-au evacuat din luxosul apartament al vilei şi s-au mutat ei, preluând tot avutul fostului locatar.

De dimineaţă, echipa „Memorialului” a pândit casa lui Nicolschi, aşteptând ca acesta, conform obiceiului, să plece la cumpărături. Când l-am văzut ieşind, am sunat. A venit soţia lui şi i-am cerut permisiunea să-l aşteptăm înăuntru pentru un interviu. Deşi era extrem de temătoare, ne-a dat drumul înăuntru, mie şi lui Doru. Doina Teodoru cu Florin Ioniţă au rămas afară.

Am urcat pe scări, într-un living în care trona o galerie de tablouri extrem de valoroase. Grigorescu, Tonitza, Pătraşcu, Aman, toate capturi de la foştii proprietari. Din living se deschidea o uşă spre biroul lui Nicolschi, tapetat cu opere ale marxist-leniniştilor, literatură soviectică, Lenin, Stalin…

Tăceam toţi, doar Iosefina extrem de tulburată de prezenţa noastră s-a oferit să ne servească un pahar cu apă. Noi am cerut voie să filmăm în camera în care ne aflam. Ea a încuviinţat. Pe noi, de fapt, ne interesa biroul. Cât timp Iosefina a dispărut la bucătărie, eu şi Doru ne-am repezit în birou – uşa era deschisă – şi am filmat fotografiile document aflate sub sticla mobilei. Este celebra poză în care Nicolschi se afla la un exerciţiu de tragere, cu pistolul în mână şi pe care toate istoriile represiunii o folosesc, dar puţini menţionează sursa.

Am filmat într-un adevărat frison şi am revenit cuminţi pe scaunele noastre.

La scurt timp, a intrat Nicolschi cu o plasă în mâini. S-a uitat consternat la noi şi şi-a întrebat soţia cine suntem. Era extrem de nemulţumit de prezenţa noastră. I-am spus că dorim de la domnia sa un interviu despre perioada în care a condus destinele „contraspionajului românesc”. Fusese din 1945, comisar-şef la anchete, în Corpul Detectivilor şi apoi chiar şef al acestui corp, pe atunci din Direcţia Generală a Poliţiei.

Corpul Detectivilor era singura instituţie cu rol de poliţie politică, care într-un ritm escaladant a decimat toate grupurile de rezistenţă, a pus la cale înscenarea de la Tămădău, a organizat masacrul de la Piteşti, a torţionat lideri ai PNŢ şi ai Mişcării Legionare, a dizolvat organizaţiile sioniste, a dezlănţuit o cruntă represiune împotriva cultelor.
Despre Nicolschi s-a spus că era tipul criminalului feroce, aşa cum îl definea Lombroso.

S-a uitat lung la mine, aprope fericit că cineva îşi amintea de „perioada lui de glorie”. Dar când am început să-l întreb de Piteşti, i-a căzut faţa, afirmând glacial că n-a avut nicio legătură cu penitenciarele, cu torturile.

Au urmat trei ore de confruntări, dure, încheiate cu acea cinică mărturisire. „S-au făcut crime, atrocităţi, dar se gândea cineva în ’53 sau ’54 că o să vină 1989?” Cum nimeni, după decembrie 1989, nu i-a pus vreo întrebare, Nicolschi nu era obişnuit cu francheţea şi tăişul întrebărilor. El care fusese consultant ştiinţific al seriei de filme „Cu mâinile curate”, regizate de Sergiu Nicolaescu, acum era tratat ca un criminal de rând.

După interviul cu Nicolschi am fost literalmente bolnavă. De ce? Lipsa de căinţă era îngrozitoare. Generalul socotea dezonoare, nu miile şi sutele de mii de victime care îi apăsau conştiinţa, ci faptul că regimul comunist se descotorosise de el, că el însuşi fusese o victimă a tribulaţiilor ideologice ale tovarăşilor de drum. În timpul mişcărilor politice din Polonia, din anii ’80, tinerii scriseseră pe zidurile clădirilor, în numele lui Marx: “Proletari din toate ţările, iertaţi-mă”. Dar cine a văzut vreo urmă de remuşcare la generalii lui Dej şi Ceauşescu?

Nicolschi a murit în 16 aprilie 1992 după ce înainte cu o zi, în 15 aprilie, fusese citat de Procuratura Generală. Nici acest minim curaj nu şi l-a asumat, aşa cum probabil fac spionii adevăraţi, nu călăii Securităţii.

Vă invit sâmbătă, 9 iulie 2016, pe TVR 2, ora 16:00, să vedeţi acest film document.

Lucia Hossu Longin