Zi neagră: 16 mai 1812: S-a semnat Tratatul de la București, prin care Basarabia era anexată de ruși
Prin tratatul de pace de la București, din 16 mai 1812, jumătate din Principatul Moldovei era anexată la Imperiul Rus sub falsa denumire de Basarabia. Dorința Rusiei de a se înstăpâni până la Dunăre – și chiar dincolo de ea – nu era nouă. Chiar și după înfrângerea suferită la Friedland, în 1807, țarul Alexandru I încerca, în timpul negocierilor cu împăratul Napoleon, să anexeze Principatele Române. Corespondența diplomatică dintre cei doi împărați dezvăluie care erau în realitate intențiile țarului rus și cum a perseverat în atingerea scopurilor sale. Documentele citate în continuare fac parte din cea mai completă colecție de izvoare referitoare la răpirea Basarabiei din 1812, care îi aparține lui Dimitrie A. Sturdza, „Acte și documente relative la istoria renascereri României”, vol. I, tipărit la București în anul 1900.
Diplomații țarului știau foarte bine ce aveau de gând cu Principatele Române încă dinainte de încheierea păcii de la Tilsit – iar evacuarea Moldovei și a Valahiei nu făcea parte din planurile lor. În memoriul din iunie 1807 – „Câteva idei care și-ar putea găsi locul în instrucțiunile negociatorului rus ce va fi însărcinat să tracteze despre pace” – se spunea clar, la punctul „Evacuarea Moldovei și a Valahiei”: „Fără îndoială este de dorit ca în vreme ce facem pace cu Franța să ne putem păstra capacitatea de a negocia direct cu Poarta. Însă deoarece nu se va putea evita intervenția lui Napoleon în acest aranjament va trebui să obținem timp și să promitem evacuarea celor două principate în schimbul condiției că, până la încheierea păcii definitive între Rusia și Franța, Moldova și Valahia se vor bucura deplin de drepturile și privilegiile obținute prin pacea de la Kuciuk-Kainardji” (p. 565). Pentru diplomații ruși, evacuarea principatelor era o simplă promisiune.
Rușii nu vor să plece din principate
Tratatul de pace de la Tilsit, din 7 iulie 1807, stipula la articolul 22: „Trupele ruse se vor retrage din provinciile Valahia și Moldova, însă aceste provincii nu vor putea fi ocupate de trupele Înălțimii Sale Sultanul până la ratificarea viitorului tratat de pace definitiv dintre Rusia și Poarta Otomană”. Condiția rămânerii turcilor în afara Principatelor Române a fost folosită de ruși în august, când turcii s-au grăbit să intre în Brăila după încheierea armistițiului de la Slobozia, iar sub acest pretext țarul Alexandru a refuzat să își mai retragă trupele. De fapt, la Moscova, decizia de a menține Principatele Române sub ocupație fusese luată independent de acțiunile turcilor. Pe 19 august 1807, baronul Budberg îi prezenta țarului Alexandru I un referat în care afirma că retragerea trupelor țariste dincolo de Nistru ar fi constituit un avantaj mult prea mare pentru turci, care puteau traversa Dunărea mult mai repede în cazul reizbucnirii ostilităților.
Recomandarea baronului Budberg era ca trupele ruse să rămână în Valahia și Moldova, iar pe 20 august 1807, generalul Michelson a primit ordin să lungească negocierile pentru armistițiul cu turcii și să nu se retragă din Principatele Române (p. 597). Mai apoi, țarul Alexandru I avea să motiveze păstrarea principatelor prin nerespectarea armistițiului de către turci și prin faptul că nici Napoleon nu își retrăsese trupele din Prusia.
„Majestatea sa dorește să păstreze (…) și acea fâșie strâmtă de pământ care deși nu este o provincie poartă numele de Basarabia”
În cursul discuțiilor și a schimburilor de scrisori referitoare la retragerea trupelor ruse din principate, un mesaj al contelui Rumianțev – ministrul rus de Externe – către ambasadorul rus la Paris, contele Tolstoi, dezvăluie faptul că rușii știau foarte bine ce înseamnă Basarabia: „Majestatea sa dorește să păstreze Moldova și Valahia și acea fâșie strâmtă de pământ care deși nu este o provincie poartă numele de Basarabia” (p. 674) De fapt, în majoritatea corespondenței diplomatice ruse se face diferența între Principatul Moldovei de la Carpați la Nistru și fâșia numită Basarabia dintre Dunăre și Marea Neagră. Relatând discuțiile dintre ambasadorul rus Tolstoi și împăratul Napoleon din 10 ianuarie 1808 (p. 714), diplomatul rus spune că „vorbind de evacuarea Moldovei și Valahiei l-am făcut să înțeleagă că eu nu cuprind în acestea și Basarabia”. Replica lui Napoleon a fost că Basarabia nu a fost cuprinsă în Tratatul de la Tilsit; contele Tolstoi avea însă răspunsul pregătit: „ocuparea acestei fâșii ar reprezenta o chestiune de foarte mică importanță ca să merite atenția guvernului său”.
În cursul acestei discuții Napoleon a avansat și ideea unui atac comun franco-rus împotriva posesiunilor britanice din Indiile Orientale. Contele Tolstoi trimitea la Moscova cu acest mesaj și două proiecte de convenții între Franța și Rusia. În primul proiect, la articolul 2, evacuarea Moldovei și a Valahiei de către trupele ruse era oferită în schimbul evacuării Prusiei de către trupele franceze, iar la articolul 3 se stabilește ca țarul Alexandru I să alipească la imperiul său provincia Basarabia, „drept compensație legitimă pentru cheltuielile provocate de ocuparea principatelor”. Al doilea proiect de convenție prevedea un schimb: Napoleon urma să ocupe Silezia, iar țarul Alexandu I primea în schimb „Moldova și Valahia, împreună cu Basarabia și gurile Dunării, astfel încât talvegul acestui fluviu de pe ultimul braț din partea Imperiului Otoman să servească drept graniță între cele două state”.
Una mie, una ție…
În baza acestor proiecte de convenții, au urmat patru întâlniri între ambasadorul francez la Moscova, de Caulaincourt, și ministrul rus de Externe, Rumianțev.
Aceste dezbateri au fost rezumate într-o notă alcătuită de Rumianțev pe 9 martie 1808, document care merită redat integral pentru a vedea cum doreau Rusia și Franța să împartă sud-estul Europei: „În ideea tratatului de alianță: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia și Bulgaria; Franța va primi Albania, parte din Bosnia, Moreea și Candia; Austria, Croația și o parte din Bosnia. Serbia va fi independentă și dată unui prinț din casa de Austria sau unui alt prinț străin căsătorit cu o mare ducesă a Rusiei. În ideea marii împărțiri: Rusia va primi Moldova, Basarabia, Valahia, Bulgaria și o parte din Rumelia, frontiera rusă urmând să treacă prin cea a Bulgariei și prin cea actuală a Serbiei până la lanțul muntos care trece pe lângă Traianopolis, de acolo râul Marița urmând să servească drept frontieră a acestei puteri până la mare. Franța va primi Bosnia, Albania, Moreea, Candia, Ciprul, Rodosul, toate insulele arhipelagului, Smirna, Siria și Egiptul. Austria va primi Serbia în stăpânire deplină ca provincie austriacă, Macedonia până la mare, mai puțin părțile pe care Franța le poate dori pentru a-și fortifica frontiera sa din Albania, într-un mod asemănător cu ce va dori această putere la Salonic. Va fi trasată o linie de la Scopia până la Orfana prin care frontiera austriacă va ajunge la mare. Croația, chiar dacă nu s-a vorbit despre ea, va putea aparține Franței sau Austriei, după cum va dori împăratul Napoleon. Fie că va fi adoptată una sau alta dintre aceste idei, cele trei puteri vor contribui la o expediție în Indii, Rusia nu pretinde nimic în Indii pentru cooperarea sa” (p. 811).
Alipirea Basarabiei, una dintre cererile țarului
Dacă împărțirea Balcanilor a fost ușoară, negocierile dintre francezi și ruși s-au blocat în momentul în care a venit vorba de Constantinopol și de strâmtorile către Marea Neagră. Rușii doreau să ocupe capitala Imperiului Otoman, francezii doreau să pună mâna pe strâmtori. În cea mai bună tradiție a diplomației ruse, împăratul Napoleon avea să-i spună ambasadorului francez să uite de această propunere, când acesta i-a reamintit de un mai vechi proiect al unui Constantinopol independent. Pe 12 martie 1808, contele Rumianțev alcătuia o sinteză a cererilor ruse, în care formula clar cererile țarului: „Alipirea Moldovei și Valahiei la Rusia, astfel ca granița acestui imperiu să fie Dunărea, ceea ce cuprinde și Basarabia, care de fapt este o fâșie la malul mării și care în general este considerată ca făcând parte din Moldova” (p. 822).
Negocierile s-au încheiat prin convenția secretă de la Erfurt din 12 octombrie 1808, fiind lăsat deoparte proiectul invadării Indiilor britanice, dar și proiectul împărțirii Imperiului Otoman. Vara anului 1808 s-a dovedit dificilă pentru Napoleon, care a trebuit să se confrunte cu rebeliunea spaniolă, astfel că marile proiecte din est au trebuit să fie abandonate. Problemele dintre cei doi împărați au rămas nerezolvate, iar soarta Principatelor Române avea să fie stabilită tot în cadrul unor negocieri care nu au ținut seama de voința românilor.
Sursa: Historia.ro
via: ActiveNews
