MUZEUL REZISTENŢEI ca prioritate zero

de Florin DOBRESCU

Preşedinţia României a grăit prin vocea consilierului prezidenţial Andrei Muraru. Îl ştiţi… Acela care, acum trei ani, în calitate de director IICCMER şi împreună cu Institutul Wiesel, îl „demitiza” pe Ion Gavrilă Ogoranu la Jockey Club-ul bucureştean, într-o pseudodezbatere care a stârnit ecouri şi indignare.

Consilierul prezidenţial a explicat de ce este stringentă urgenţa înfiinţării unui muzeu al Holocaustului la Bucureşti. Şi a vorbit şi de înfiinţarea unui viitor muzeu al Comunismului. Tot la Bucureşti. Şi tot cu implicarea  Preşedinţiei.

Pe mine nu mă deranjează iniţiativa unui muzeu al Holocaustului. Mi s-a părut doar lipsită de fundament urgenţa pe care preşedintele Iohannis o acordă acestui proiect, în condiţiile în care, la 26 de ani de la căderea comunismului, în România nu există un muzeu al Holocaustului roşu şi al rezistenţei opuse de poporul român acestui experiment criminal. În condiţiile în care România s-a aflat, timp de jumătate de secol, sub un totalitarism de stânga şi nu sub unul fascist, iar numărul victimelor represiunii comuniste este incomparabil mai mare decât cel al crimelor scurtului regim fascist din anii 1940, logic ar fi fost ca muzeul Comunismului să aibă prioritate.

Ca să demonstreze preocuparea preşedintelui-statuie pentru un muzeu al crimelor comunismului, consilierul Muraru a ţinut să dezvolte şi viziunea prezidenţială asupra unui astfel de muzeu. Stupefiant, reprezentantul Preşedinţiei îşi permite însă adevărate amputări ale istoriei recente. După ce Parlamentul, ca organ politic, a stabilit anul trecut, în ciuda specialiştilor, că Mişcarea Legionară ar fi fost fascistă, acum Preşedinţia, alt factor politic deci,  stabileşte cine din Rezistenţa anticomunistă va figura şi cine va fi exclus dintr-un viitor muzeu.

Astfel, Andrei Muraru a hotărât, ritos: „Ca şi în cazul muzeului evreilor şi holocaustului, e nevoie de un consens larg în societate, cu atât mai mult cu cât vorbim despre comunism, pentru că aţi văzut că în ultimii ani există o discuţie tot mai aprinsă despre ce înseamnă anticomunism democratic, ce înseamnă anticomunism nedemocratic. Toate lucrurile aceste vor trebui lămurite, separate, pentru că acest muzeu nu trebuie să fie o sursă continuă de polemică, de acuze publice, ci trebuie să fie rodul unui consens cât mai larg în societate. Evident că vor fi grupuri marginale, care nu se vor simţi reprezentate acolo, grupuscule neolegionare. O societate cum este cea românească, integrată în UE şi NATO, care susţine pe deplin valori euroatlantice nu poate să sprijine asemenea iniţiative care valorizează asemenea figuri ale Mişcării legionare.”

Şi acum să vedem care ar fi acele figuri „ale Mişcării Legionare”, reprezentante ale „anticomunismului nedemocratic”, care, conform Preşedinţiei, vor trebui „separate”, „nereprezentate” sau, mai pe şleau, exluse din viitorul muzeu al Comunismului. Cu siguranţă va fi vorba de atît de incomodul Ion Gavrilă Ogoranu – al cărui grup armat a fost alcătuit exclusiv din legionari, de fraţii Fudulea din Dobrogea, de Vasile Popşa din Munţii Maramureşului, de fraţii Paragină şi Mihai Timaru din Munţii Vrancei, de gruparea Păun-Şercăianu din Munţii Buzăului, de profesorul Apostol din Munţii Argeşului, de Cengher din Munţii Călimani, de Vasile Motrescu şi Vatamaniuc din Munţii Bucovinei… Şi de mulţi, mulţi alţii…

Întrebarea este: ce rămâne? Sau, mai exact: ce valoare ştiinţifică are această amputare a istoriei recente?

Ca să nu mai vorbim de o altă dilemă. Cum vor proceda neorolleriştii de la Cotroceni cu grupurile paraşutate de aviaţia americană şi instruite de CIA, cu acordul preşedinţiei SUA şi a Franţei, care în majoritatea lor au fost alcătuite din legionari? Cum vor proceda cu Gogu Puiu, legionar fervent, trimis în România comunistă de americani, şi care a ridicat cea mai amplă rezistenţă armată anticomunistă în Podişul Dobrogei? Să înţelegem că vor fi din nou acuzaţi „imperialiştii americani”, la pachet cu legionarii, ca în anii 1950?

Şi ce vom face atunci cu rezoluţii precum aceea elaborată de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, de sub egida Academiei Române, condus de venerabilul istoric şi luptător anticomunist Radu Ciuceanu, conform căreia componenta legionară a reprezentat 75% din rezistenţa anticomunistă?

În acelaşi sens se pronunţa şi Ion Gavrilă Ogoranu, într-una din intervenţiile sale publice din anii 1990, atunci când spunea: „Dar nu cumva ar fi posibil să despărţim rezistenţa în cea „rea” legionară şi cea „bună” a celorlalţi, aşa cum s-a şi încercat de altfel? Ei bine, acest lucru nu e posibil. Grupurile de rezistenţă, indiferent de cine au fost iniţiate, au avut în componenţa lor şi ofiţeri, şi legionari, şi ţărănişti, şi inşi care nu au avut vreo activitate politică. Rezistenţa nu a fost numai a unei categorii politice, ea a avut un caracter naţional. Drapelul sub care s-a acţionat a fost tricolorul, iar idealurile pentru care s-a luptat au fost ale neamului românesc în întregime.”

El exemplifica cu descoperirea unei gropi comune, cu rămăşiţele a 7 partizani în frunte cu maiorul Dabija, între care 3 fuseseră legionari, unul naţional-ţărănist, iar doi nu avuseseră apartenenţă politică. Osemintele erau, după zeci de ani, practic amestecate, iar Ogoranu se întreba retoric cum vor putea fi despărţiţi acum, pe doctrine politice, acei camarazi de arme. În faţa eternităţii şi a Istoriei, exact aceasta este măsura judecării eroismului lor: laolaltă sau deloc. Iar poziţia oficială a conducerii AFDPR, adoptată pe baza rezultatelor Congresului din august 2015, a respins, la rândul său, orice împărţire pe criterii politice a Rezistenţei anticomuniste.

„Ce mână sacrilegă ar putea să tragă linie acum între legionari şi nelegionari, între buni şi răi?Luptătorii din rezistenţă nu pot fi luaţi decât împreună. Şi, la urma urmei, munţii erau şi atunci tot acolo unde sunt şi astăzi, în mod egal pentru toţi tinerii României. Dacă numai unii dintre tineri au îndrăznit să se urce în ei şi să lupte, istoria va trebui să se mulţumească cu aceştia, buni sau răi, aşa cum au fost.”

Sigur că, pentru fiul unui militant bolşevic, venit cu ocupaţia sovietică, aşa cum este actualul director al Institutului Wiesel, Alexandru Florian, cei care au preferat muntele şi arma în detrimentul carierei comuniste nu pot fi decât detestaţi. Iar pentru unul ca Andrei Muraru, care nu neglijează să achite poliţele doctoratului făcut la Washington printr-o bursă Tizporah-Wiesel, aspectul acesta devine irelevant.

Dar pentru poporul român, căruia eroii Rezistenţei i-au redat demnitatea şi dreptul de a păşi pe acest pământ, problema este una esenţială.

Iar întrebarea rămâne: cum facem cu Muzeul Comunismului? Cine îl va realiza în România? Preşedinţia?! Am văzut care este viziunea propusă de aceasta. Institutele care se ocupă cu studiul comunismului?! Cu toată calitatea deosebită a oamenilor care conduc aceste institute, mă îndoiesc că vor putea-o face într-un mod obiectiv. Pentru că aceşti oameni sunt numiţi acolo de resorturile sistemului politic. Iar acest sistem este exagerat de receptiv la presiunile promotorilor corectitudinii politice şi ai terorismului intelectual. Dacă vor proceda în spiritul deontologiei profesionale, vor fi măturaţi din funcţiile deţinute şi înlocuiţi cu eunuci docili, aşa cum a fost şi acest Muraru în perioada cît a condus IICCMER.

Un muzeu al Comunismului realizat de instituţiile statului român va fi un demers părtinitor, lipsit de rigoarea adevărului ştiinţific. Un muzeu al memoriei amputate. Şi îi rog pe reprezentanţii acestor institute de cercetare să nu-mi ia în nume de rău afirmaţia pe care o fac cu toată consderaţia şi simpatia ce le-o port.

Convingerea mea rămâne aceea că doar societatea civilă poate pune în operă un asemenea demers cultural-ştiinţific, fiind singura asupra căreia nu pot fi execitate presiuni la nivel instituţional din partea neorolleriştilor constituiţi într-un adevărat minister orwellian al Adevărului. Şi nu oricare parte a societăţii civile. Pentru că şi iniţiativa de la Sighet, altminteri o realizare demnă de cele mai înalte standarde în domeniu, oferă vizitatorului aceeaşi amputare a memoriei, izvorâtă din autocenzura pe care iniţiatorii şi-au însuşit-o, de frica aceloraşi komisari ai neorollerismului care împarte rezistenţa anticomunistă într-una bună şi alta rea.

Eu vorbesc despre acea societate civilă alcătuită din foştii luptători anticomunişti şi urmaşii, continuatorii lor legitimi, cei care, săraci şi singuri cu idealul şi onestitatea lor, nu pot fi nimic şantajaţi, nici constrânşi, pentru a abdica de obiectivitatea şi rigoarea pe care o presupune valorificarea muzeală a unui trecut îmbibat de suferinţă şi jertfă.

Iar reactivarea mai vechiului proiect, abandonat o vreme, al fostului deţinut politic Constantin Iulian – Muzeului Rezistenţei – capătă, în actualul context, caracterul unei necesităţi inexorabile. Măcar şi ca o alternativă civică la viitorul muzeu al Comunismului din care structurile sistemului vor decide eliminarea lui Ogoranu, a lui Gogu Puiu, a lui Ică Tănase şi Samoilă, Jijie, Iustin Pârvu ori Valeriu Gafencu.

Sărăcia franciscană de la care pornim cu acest proiect nu mă sperie. Toate marile întreprinderi ale exilului ori ale memoriei anticomuniste de după 1990 s-au realizat prin efortul conjugat al tuturor celor care au rupt din puţinul lor o cărămidă pentru a ridica mausoleele de la Majadahonda şi Aiud, monumente precum cel de la Canal, mănăstirea Petru Vodă şi chiar sediul actual al Fundaţiei Ogoranu.

Aşa să ne ajute Dumnezeu.