Dragostea ne face smeriți. Dragostea ne face să înțelegem că este nevoie de întristare pentru ceea ce ne desparte de Hristos și de pocăința care ne aduce lângă El. Dragostea ne ajută să înțelegem că nu putem să fim de sine stătători, ci că avem nevoie de Hristos. Dragostea este cea care ne face să îndrăznim. Să iertăm, ca să fim iertați. Să izvorască din inima noastră lacrima compătimirii pentru toți. Să cădem la picioarele Izbăvitorului, străduindu-ne să punem un început nou.
Sfânta și Marea Miercuri este prilej pentru Biserică de a ne aminti de femeia păcătoasă, cea care unge picioarele lui Hristos cu mir și cu lacrimi, le șterge cu părul capului ei și primește de la Dumnezeu iertarea păcatelor ei. La Utrenia zilei cântăm troparul Casianei, marele imnograf din secolul al IX lea, în care se spune despre femeia ce căzuse în păcate multe, dar și despre alte cântări ce mărturisesc manifestarea dragostei față de Hristos, cea care îl eliberează cu adevărat pe om.
Într-una din stihirile de la Stihoavna Utreniei citim o frază care ne spune multe: „Cea deznădăjduită pentru viaţă şi încredințată pentru întoarcere, purtând miresme, s-a apropiat de Tine”. Viața este păcătoasă. Iubim și trăim păcatul în fiecare clipă a vieții noastre, fie făcându-ne voia și sprijinindu-ne pe egoismul nostru, fie dedându-ne păcatelor și plăcerilor, fie respingând prezența lui Hristos din viața noastră. Și nu numai aceasta. De cele mai multe ori nu conștientizăm cât de mult ne iubește Hristos, de aceea disprețuim cu totul prezența Lui, ne lepădăm de ea și nu auzim mesajul Lui.
Femeia păcătoasă era deznădăjduită de viața ei. Însă era încredințată pentru calea către mântuire. Dragostea către Iisus îi arăta calea adevăratei libertăți. Căci dragostea ne face smeriți. Dragostea ne face să înțelegem că este nevoie de întristare pentru ceea ce ne desparte de Hristos și de pocăința care ne aduce lângă El. Dragostea ne ajută să înțelegem că nu putem să fim de sine stătători, ci că avem nevoie de Hristos. Dragostea este cea care ne face să îndrăznim. Să iertăm, ca să fim iertați. Să izvorască din inima noastră lacrima compătimirii pentru toți. Să cădem la picioarele Izbăvitorului, străduindu-ne să punem un început nou.
Epoca noastră are ca punct de referință stăpânirea și puterea. Cel care iubește nu înseamnă mai nimic. Chiar și dragostea este închistată în logica autosuficienței și a desfătării și devine egoism pentru doi sau mai mulți. Biserica ne propune dragostea care eliberează. Dragostea Crucii și a Învierii, fiindcă Hristos este Dragostea. Dar și toți câți L-au urmat, cu femeia păcătoasă drept pildă în această zi, au trăit dragostea și au gustat bucuria adevăratei eliberării.
Nu-l eliberează pe om nici cunoștințele, nici plăcerile, nici puterea tehnologiei, nici cea a banului, nici afecțiunea trupului. Nici iubirea de oameni, precum nici comunicarea socială nu sunt puteri eliberatoare. Contribuie, dar nu rezolvă această nevoie profund existențială a fiecăruia. Numai comuniunea adevărată cu Hristos conduce la cunoașterea căii de eliberare. Este de ajuns o lacrimă, tăcerea pocăinței, iertarea, prinosul și jertfirea pentru aproapele. Și în sfârșit, prezența lui Hristos în viața noastră.
sursa: Mărturie Athonită
