Memoria lunii ianuarie. 1949, legalizarea crimei de stat. Pedeapsa cu moartea
“Cea mai largă democraţie pentru cei ce muncesc este indisolubil legată de represiunea cea mai energică faţă de duşmanii puterii populare, faţă de toţi spionii, sabotorii, faţă de toţi cei care impiedică sub orice formă construirea societăţii socialiste.” Gheorghe Gheorghiu-Dej
“Legea penalã exprimã voinţa clasei dominante în societate; ea este o armă ascuţită de apărarea intereselor acestei clase; ea consacră acea politică penală care este în interesul clasei dominante.” Grigore Râpeanu, Manual de drept penal al R.P.R., partea specială, vol. I, Bucureşti, 1960
La 15 ianuarie 1949, în România comunistă intra în vigoare Legea nr. 16, care introducea pedeapsa cu moartea pentru infracțiuni precum trădarea sau „uneltirea în orice mod împotriva securităţii interne sau externe a R.P.R.”. Practic, prin acest act normativ, regimul instaurat de ocupația sovietică își legitima legal politica represivă îndreptată împotriva opoziției anticomuniste și categoriilor social-profesionale considerate indezirabile de ideologia comunistă.
Ca sistem politic, comunismul s-a fundamentat pe principiul luptei de clasă, conform căruia “cine nu e cu noi e împotriva noastră şi trebuie lichidat”. Ca în toate țările ocupate de Uniunea Sovietică, instaurarea comunismului în a avut la bază logica revoluţiei bolşevice, aceea a unui adevărat război civil, în care regimul politic impus de ocupant a întâmpinat o rezistenţă acerbă din partea autohtonilor, în special din partea elitelor. Rezistența a îmbrăcat forme dintre cele mai diverse de acţiune, inclusiv cea armată.
În România rezistența la comunism a cunoscut una dintre cele mai intense şi ample forme din tot lagărul comunist. În consecinţă, represiunea a fost una dintre cele mai brutale, atrocităţile comise în spaţiul românesc depăşind uneori, în metode şi cruzime, chiar şi pe cele ale NKVD-ului.
Aşa numitele reforme în Justiţie au culminat, în 1948, cu introducerea condamnărilor politice. În realitate, era vorba de comunizarea Justiţiei şi transformarea ei într-una aidoma celei din URSS. Au devenit delicte penale grave trecerea frauduloasa a frontierei, „actele de sabotaj” (de cele mai multe ori inchipuite). Vocabularul juridic a fost îmbogăţit cu termeni precum „sabotaj contrarevoluţionar”, „diversiune contrarevoluţionară” şi „agitaţie şi propagandă contrarevoluţionară”. Victime ale proceselor au devenit cei ce se opuneau sau doar erau susceptibili a se opune „transformării socialiste” a societăţii româneşti.
Constituţiile democratice din 1866 şi 1923 aboliseră pedeapsa cu moartea. Aceasta fusese reintrodusă de Carol al II-lea în timpul regimului dictatorial instaurat la 11 februarie 1938. O lege speciala menţinuse această sancţiune şi după 23 august 1944.
Legea nr. 16 din 15 ianuarie 1949 venea tocmai să întărească această prevedere legală. În textul noului act normativ se regăseau menţionate „crime” precum „trădarea de patrie, sabotarea propăşirii economice a ţării, neîndeplinirea cu ştiinţă sau îndeplinirea voit neglijentă a îndatoririlor de serviciu, actele de teroare, săvârşite individual sau în grup, constituirea în bande în scop terorist sau de sabotaj”.
Încă din 1947, guvernul comunist a declanşat, în numele „luptei de clasă”, teroarea împotriva adversarilor regimului. Dacă în 1947 au fost aduşi în faţa instanţelor reprezentanţii Partidului Naţional Ţărănesc şi ai Partidului Naţional Liberal, în 1948 a venit rândul militanţilor Mişcării Legionare. De judecarea „vinovaţilor” se ocupau Tribunalele Militare care pronunţau pedepse deosebit de aspre. Deşi majoritatea inculpaţilor nu erau cadre ale armatei, aceştia intrau de-a valma sub incidenţa Codului Justiţiei Militare. Nu erau scutiţi nici măcar minorii, mii de elevi luând calea închisorilor pentru vina de a se fi organizat în organizaţii anticomuniste. „Tăinuitorii” – prin aceasta înţelegându-se atât cei ce adăposteau sau aprovizionau pe fugari, dar şi cei ce pur şi simplu omiteau să denunţe un “reacţionar” – puteau fi condamnati chiar şi la 10 ani de muncă silnică.
Acei români care reuşeau să fugă din ţară, stabilindu-se în state occidentale, deveneau indezirabili în România, retrăgându-li-se cetăţenia, fiind declaraţi trădători, acuzaţi de spionaj şi confiscându-li-se averile.
Sigur că principalele ţinte ale acestei legi erau acei români care se constituiseră în formaţiuni de rezistenţă armată, sperând în iminenţa declanşării unui război între URSS şi aliaţii occidentali, situaţie în care ei ar fi urmat să desfăşoare un război de gherilă împotriva ocupantului.
Ceea ce va depăşi orice imaginaţie însă este faptul că, după 1949, Securitatea nu se va mulţumi doar cu lichidarea condamnaţilor la moarte, recurgând pe scară largă la procedeul execuţiilor sumare împotriva unor loturi întregi de condamnaţi la pedepse mari de închisoare, care nu fuseseră condamnați la moarte.
Oricum, toate condamnările la moarte decise de instanţele acelor ani, precum şi toate execuţiile, au fost ilegale, deoarece legislaţia regimului de după 1945 este lipsită de legitimitate, ea fiind produsul unui sistem politic totalitar, emanaţie a unei ocupaţii militare străine. Paradoxal este faptul că, în 2015, prin intrarea în vigoare a Legii 217 – cunoscută îndeobşte drept “legea antilegionară” -, dar şi prin declaraţiile repetate ale unor personaje funeste precum Alexandru Florian şi Michael Shafir, s-a acreditat faptul că acele condamnări politice totalitare ar putea recăpăta legitimitate, producând efecte juridice în România democratică de astăzi. Din păcate, iresponsabilitatea parlamentarilor şi preşedintelui Iohannis, care au contribuit la intrarea în vigoare a acestei legi, nu a făcut decât să arunce România înapoi, în logica războiului civil care sperasem cu toţii că s-a încheiat în decembrie 1989. În orice caz, ideea de reconciliere naţională, atît de invocată după Revoluţia din 1989, şi-a pierdut orice raţiune prin apariția unor astfel de acte normative.
Florin Dobrescu
SURSA: Muzeul Rezistenţei
Președintele Iohannis ? Care președinte ? Poate că marionetă ar fi mai potrivit.
Mare dezamăgire… Iohannis, mare dezamăgire.