Amintiri din închisoare

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!

Cele ce urmează aici sunt mărturisirile de viață, frământările conștiinței mele de preot duhovnic, penrtu lucrurile de totdeauna, dar mai ales pentru cele ce au venit în anii din urmă, cu schimbarea vieții sociale și cele spirituale ale credinței noastre creștine. Sunt lucruri petrecute pe vatra, pe casa, pe soarta fiecărui cetățean român după războiul din anii 1939-1941; ele sunt scrise pe istoria țării de către oamenii luptători cu arma, luptători cu cuvântul, înfăptuitori ai unui program de viață socială. Toți luptătorii din toate timpurile au năzuit să creeze o viață mai bună pentru poporul din care au ieșit, toate schimbările prin revoluții, au urmărit binele și mai binele țării și poporului, deși constatăm cu istoria în față, că nu s-a ajuns întotdeauna scopul dorit, ci s-a îndreptat numai în parte, deși programul, deviza luptei au fost consfințite și unanim împărtășite de luptători. […]

Am îndrăzneala să spun așa, pentru propăvăduirea mea de o viață întreagă, până la 80 de ani și pentru dragostea față de poporul pe cre l-am iubit și îl iubesc ca pe ochii mei din cap.

Firul prin care se țese gândirea mea în timpul acesta, de la 1940, este închisoarea mea timp de 2 ani, 1962-1964; și dacă fiecare deținut sau prizonier are multe de povestit, aici ascultați pe un preot duhovnic care vorbesc cu Sfânta Evanghelie în față, cu istoria și cu faptele. Deci, vă rog să mă ascultați ca din fața Sfântului Altar, la Sfânta Liturghie. […]

Cui mă adresez?

Ce m-a făcut să scriu lucrurile acestea, am spus: anume, valul de necredință și răzvrătire ce a venit asupra țării, lepădarea de Hristos, închisori, pedepse, crime, chinuri de moarte. Puteam să tac în mine, să rabd cum rabdă sute și milioane și să-mi văd de slujba mea, precum m-au sfătuit acei bine voitori de la partid de la început. Dar conștiința mea nu m-a lăsat. Deci, m-am umplut de mâhnire, m-au durut chinurile poporului și m-am hotărât să strig în față.

Mă adresez, dar, opiniei publice românești credincioase: creștini buni ai Bisericii. […]

Cele două lumânări din noaptea de Sfintele Paști

În noaptea aceea sfântă 1962 eu am ieșit cu două lumânări de ceară curate aprinse și am strigat în fața Sfântului Altar: „Veniți de luați lumină”. Dar la năvălirea poporului, amândouă lumânările mele s-au stins și le-am aprins din nou. Am simțit atunci o arsură în inimă, dar m-am stăpânit. Ce a urmat?

În anul acela s-au pornit tot felul de ispite contra credinței și contra mea: mi-au batjocorit biserica, furând, murdărind, dărâmând toate, nu odată, ci de 7 ori. La fel și bisericile din satele vecine au fost necinstite de către oameni lepădați, blestemați. Desigur că am protestat în dreapta, în stânga, dar mai ales la moliftele sfinților. Sufletul meu s-a schimbat, s-a mâhnit adânc, n-am mai avut veselie pe față. Găsea lumea odoarele altarului aruncate pe drumuri, prin pădure, ca pradă tâlharilor. Am pus blestem, am amenințat cu pedeapsă dumnezeiască pe nelegiuiți. Cu ajutorul poporului s-au pus toate la loc. Răutatea însă nu s-a oprit: tot felul de batjocuri, hulitori, bețivi, hoți, curvari, huleau credința, cei mai mulți țigani zbierau, fluierau în biserică, urlau, cântau din vioară, țambal, se suiau și pe biserică. Lumea bună căuta să-i potolească, dar nu aveai pe cine, erau turbați, agresivi, diabolici.

Au urmat arestări în masă, m-a cuprins groaza și mila, vedeam suferințele, chinurile lor și amărăciunea copiilor aruncați, flămânzi, oropsiți și mi se topea inima: nu puteam mânca, nu puteam dormi, nu puteam sluji ca lumea, liniștit, împăcat. Ne luau grâul de la arie și veneam acasă goi, înnebuniți de amărăciune.

Acum urmează pentru mine o schimbare completă, o întorsătură a vieții, un gând răzbunător, dar fără pumn, fără pietre, fără sabie. Văzând atâtea suflete nevinovate, căsăpite, m-am hotărât să mă jertfesc eu de bună voie și am căutat să intru la închisoare.

Asta spunând, desigur că unii mă compătimesc ca pe un nebun, alții, ca pe un maniac, iar alții scrâșnind cu dinții că „așa îmi trebuie”, „așa merit”.

Am făcut atunci memorii la conducere, la partiarh, am scris plângeri la mulți, dar nimeni nu mi-a răspuns, nimeni nu s-a legat de mine; umblam ca un câine al nimănui și nici nu mă primea, nici nu mă gonea nimeni.

Într-un timp a venit la biserică om de la partid și mi-a spus cu blândețe: „părinte, vezi-ți de slujbă liniștit, taci, nu mai ocărî, că noi nu vrem să-ți facem rău”.

Asta, bine, am zis eu pe de o parte, ca să nu mă fac judecător îngâmfat împotriva acelora pe care nu-i pot schimba, nu-i pot opri. „Bunăvoința” aceasta a mers mai departe: au chemat pe epitropul bisericii și l-au sfătuit „să mă liniștească”, ceea ce iarăși m-a trezit, dar de tăcut nu puteam tăcea.

Visul cu câinele negru

A mai trecut un an cu răutăți, cu greutăți. Într-o noapte visez un câine mare negru: trece de la vecin prin spărtura gardului, vine drept la mine și mă apucă de încheietura mâinii stângi; zadarnic i-am înfipt eu mâna dreaptă în beregată, el mi-a retezat mâna și a căzut pe pământ. Când m-am trezit, mi-am dat seama bine că este un semn rău: câinele înseamnă dușman, am zis.

Și l-am văzut a doua zi pe la ora 9: trei inși au intrat în curte prin aceeași spărtură a gardului; s-au apropiat de mine și unul dintre ei, negru – țigan m-a apucat de aceeași mână stângă, m-a tras în casă arestat. Mi-am dat seama bine, dar nu m-am schimbat, nu m-am speriat deloc. Mi-au pus câteva întrebări și m-au condus la duba neagră de la poartă și de aici, la București la închisoare la Uranus.

Cercetarea

Aici m-au ținut toată vara, toată toamna până la Crăciun. Eram 4 inși în celulă, unii triști, înnegriți, pierduți: eu, deloc, eram ca și acasă. M-au întrebat de toate gândurile mele, de propăvăduirea mea, de politică, de toate. Mi-au pus în față toate scrisorile, memoriile ce le făcusem, lucru care m-a mirat și m-a înfricoșat ceva.

Lepădarea lui Petru, lepădarea mea.

Când vor citi aici preoții care mă cunosc și poporul, vor încreți fruntea, își vor mușca buzele: cum? Tocmai preotul C. care se lăuda cu credința, să facă el așa?

Să o iau mai de departe, să o iau de la început. Când eram mic și citeam la istorie: lepădarea și vânzarea lui Tudor Vladimirescu, vânzarea lui Mihai Viteazul, izgonirea lui Cuza Vodă, trădarea unor ofițeri în timpul războiului, renegarea, oropsirea părinților de către copii, mă umpleam de o nestăpânită revoltă sufletească, unită cu o neiertată răzbunare. Cum adică, omul acesta ales și recunoscut de toată țara ca un mare binefăcător, omul dreptății, cel ce își pune sufletul pentru credință și pentru lege, tocmai el să fie urmărit și împiedicat în gândurile și în înfăptuirile sale?! […]

Cât despre Iuda Iscarioteanul, despre irozi și irodiade care au chinuit și au omorât pe sfinți, m-a durut în suflet și mă întrebam cu mâhnire: „cum a răbdat Dumnezeu nedreptățile, crimele împotriva drepților?” […]

Mă durea în suflet când eram copil, mă durea mai mult ca acuma de toate nedreptățile și crimele împotriva oamenilor mari, împotriva drepților. Dar aici, în celulă, în fața anchetatorilor eu preotul Ilie Cioruță am decăzut, m-am schimbat, eu care căutam închisoarea ca un „nebun conștient”, ca un preot gelos, eu sunt acela care am tăgăduit scrisorile mele. Anchetatorul îmi arată documentele scrise de mine – corpul delict – eu nu recunoșteam: un scris în toate, aceleași idei, același strigăt și amenințări împotriva necredincioșilor: spuneam că nu le știu…

A venit și specialistul psiholog-grafolog, m-a amenințat puțin, nu m-a lovit, nu m-a îmbrâncit, stam înlemnit la măsuța neagră, dar, totuși, am zis: „nu știu!”.

Atunci m-am dus înapoi la celulă și m-au lăsat trei zile. În timpul acesta, nu știu dacă am mâncat ceva sau dacă am adormit, dar m-am frământat cu multe jungiuri în cap și în inimă și mi-am zis apoi: ia să nu mint! Eu care am condamnat minciuna în popor, eu preot care am descusut omul la spovedanie pentru toate păcatele, deci și pentru minciună, pârâciune, uneltire, eu, cum să mint? Ia să le spun drept și am cerut să mă ducă la anchetator și, cum am intrat, am spus: eu am scris toate scrisorile, le recunosc. În clipa aceea, m-am simțit ușurat și chiar dacă m-ar fi omorât, mă simțeam împăcat în conșiință.

Nu m-au pedepsit cu nimic, am scris declarația și iam trecut la celulă. Peste câteva zile m-au chemat și mi-au vorbit blând: „te-am căutat în toată țara și am constatat că n-ai fost nici legionar, nici alte răutăți n-ai făcut, poporul te vorbește de bine, noi am putea să-ți dăm drumul, cu garanția să nu mai vorbești nimic, să-ți vezi de slujbă. Am tăcut un timp, apoi anchetatorul mi-a zis ironic „vrei să mori martir?”.

Vreau să mor martir!… vai de mine! Adevărat mărturisesc că nu m-aș da în lături de la o moarte ca aceasta, am mii, sute de mii în cărțile bisericești pe care le mestec zi și noapte, dar un lucru mă muncește și mă chinuiește: ce mucenic pot să fiu eu care mă știu și mă judec pe mine însumi, cu multe răutăți, cu prea puține lucruri bune?!

Judecata

Așadar, dacă ma împins inima să fac închisoare, am ajuns în fața instanței: m-au dus printre ziduri pustii, iarna cu frig, zăpadă și la ușă m-a amenințat un om negru-țigan „să spun drept”, că dacă nu (mi-a arătat pumnul). Judecata a mers repede: vinovăția = uneltire și așa era, așa am făcut. Mi-a dat voie să vorbesc în apărarea mea, am început încet, umil, dar m-au oprit. A vorbit avocatul pus de ai mei și m-a apărat, gata să scap, dar, din atitudinea mea, toți au înțeles că eu am mania sau nebunia, ca să fac închisoare, așa încât avocatul, omul culturii și în vârstă, n-a putut tăcea, ci a spus: „n-am văzut până la părintele om care să vrea să facă închisoare”.

Și așa a fost, m-au dus la celulă și peste două zile au venit și mi-au citit verdictul: 2 ani închisoare.

Iarna grea, am mai stat o lună de zile, apoi am cerut să mă ducă la închisoare, la Jilava.

M-au judecat și m-au condamnat: un evreu, un român și un țigan.

Închisoarea

Pentru mine care asta am dorit, nu m-a impresionat și nu m-a întristat deloc; am trecut ca din dormitor în tindă sau ca într-o magazie cu vechituri. Seara mi-au adus de mâncare și le-am mulțumit frumos. Nu m-au ținut multe zile aici și m-au trecut la o celulă mai luminată – se vedea puțin afară, cu 5 deținuți; am făcut cunoștință cu fiecare; aici aveam și cărți de citit. Vorbeam între noi despre viață, despre regimul de închisoare, fapte, necazuri; noaptea dormeam, dar ziua nu era voie să stai lungit, ci pe marginea patului. O oră pe zi ne scotea la aer și ne plimbam unul după altul, în careu, fără să vorbim unul cu altul. Pentru mine era ocazie potrivită ca să mă rog încet. Soldatul de sus care ne păzea m-a întrebat încet: „ce ești dumneata?”; i-am răspuns: „preot”, iar el s-a îndoit de mijloc cu milă.

Sus la geamul chiliei-celulă era o dungă nevăruită, pe unde puteam privi cerul cu norii care se plimbau, era singura mângâiere, singura nădejde; peticul de cer era icoana sfântă, preacurată, minunată. Față de pământul întinat, cu lumea plină de păcate, plină de necazuri, de suferințe, de chin de moarte, peticul acela era ușa cerului, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”. Acasă și la câmpul verde cu bogăție de grâu, de flori, de pomi, pădurea cu izvoare, îmi scăldau ochii în lumină, mă îmbătam ca de vin, mă ușuram ca o pasăre.

Ieșirea din celulă, la muncă

În primăvară m-am cerut la muncă și ne-a scos pe mulți la grădina de zarzavat; aici fiecare știa ce are de făcut.

O observație asupra vieții noastre este asta, că eram galbeni, fierți și încet, încet ne dregea sfântul soare fața și reveneam la normal și aveam și o mâncărică mai bunișoară. Ieșirea la lumină însemna pentru noi o înviere din morți, ca gândacii, ca pomii primăvara.

Un lucru deosebit pentru mine, o bunăvoință și o milă neașteptată din partea ostașilor care ne supravegheau; mă ocroteau atât cât se poate în locul acesta al chinului și al pedepsei: se apropiau de mine ca o pasăre în zbor și îmi șopteau: „fă cât poți că eu nu-ți fac nimic”.

De unde putea veni asta decât din purtarea de grijă a lui Dumnezeu! Peste tot, din partea tuturor am văzut o față omenească-românească în cei 2 ani de închisoare.

Însemnez aici cu condei de sânge că mai multă considerație față de om am cunoscut la închisoare, decât la comportarea față de pornirea fariseică a clericilor care m-au apăsat și m-au vândut. Aici am ajuns pentru că am greșit ce am greșit față de noua ordine de stat, dar acelora, clericilor ziși-superiorii mei – nu le-am greșit nimic, n-am călcat sfintele canoane ale Bisericii, ci le-am respectat cu sfințenie ca un preot conștiincios.

Mila față de mine ajunsese peste tot: ostașul care stătea pe movilă, de unde se putea vedea tot, i-a spus ostașului care mă ducea pe mine: „nu păzi tu pe moșul ăsta că să-i spui tu să plece de aici și el nu pleacă”.

Cei ce m-au pârât că aș fi avut aur, cum că l-aș fi îngropat în Biserică

Când am ieșit din închisoare, am aflat din guri răzlețe, nedumerite, cum m-au apăsat unii cu lucrul acesta, nici gândit, nici închipuit: că am eu aur ascuns! Am auzit că au venit cu deținuți noaptea, au înconjurat Biserica, au pus pază strașnică împrejur, ca să nu vadă poporul, au săpat, au sondat, ca să găsească… Ce? Aur? Dar eu nici bani-hârtie, nici bani-argint n-am adunat, n-am crut plată la slujbe, nicidecum nu m-am tocmit cu cineva: aur n-am pomenit nici la părinții mei, nici la rude: noi am fost oameni plugari, săraci; mama a făcut un cârd de copii și ne-a crescut cu borș, cu lapte, cu ouă, cu un porc pe care îl tăia la Crăciun, de abia aveam o hăinuță în spate, iar încălțămintea – opinci – ni le făcea tata; mai mult am umblat cu picioarele goale decât încălțat.

Mare păcat și-au făcut pârâtorii aceștia îndârjiți; aceștia își vor lua pedeapsa de martori mincinoși. S-a mai spus că m-au adus pe mine noaptea, sub escortă, ca să arăt unde este îngropat acel aur; altă minciună în vânt: nu m-a mișcat nimeni din închisoare nici măcar un ceas. Dumnezeu să-i ierte!

Liberarea – libertatea și despre a doua închisoare

La ziua și ceasul împlinit de 2 ani m-au chemat, m-au dezbrăcat de hainele de deținut și mi-au adus hainele mele – nu preoțești, ci simple; m-au purtat prin locuri triste, ruinate, murdare, mi-au arătat lanțuri de diferite calibre, mai subțiri, mai groase, mai ușoare, mai grele. Aceasta, desigur, ca să facă omului o lecție amenințătoare, pentru ca să nu mai ajungă aici, ceea ce nu este numaidecât spre rău; întocmai cum face un părinte față de copilul lui, îi arată nuiaua: „uitați colea, asta o pun pe spinarea ta, dacă nu mă asculți”. Eu însă, priveam acestea ca pe hamurile cailor de acasă. Drept că pe mine nu m-au legat și nici n-am văzut om pus în lanțuri.

Când am ieșit pe poartă și am văzut lumea, cu munca, cu haine bune, cu voioșie în față, eram ca un străin, ca un sălbatic, rușinat, disprețuit de ochii dimprejur. Așa cum mă găseam, am intrat într-o sfântă Biserică și acolo ce am văzut: un mort, un frate preot în coșciug; m-am închinat; m-am simțit ca acasă. Și ce am mai făcut? Îmi era foame și am cerut de la îngrijitor sau dascăl o bucățică de pâine, dar el s-a scuturat, m-a privit crunt, nu mi-a dat deloc. Am plecat la tramvai ca să ajung la mine acasă, dar n-aveam nici un bănuț; am așteptat până am văzut un cunoscut și am cerșit bani de tramvai; am ajuns acasă ca un străin urât de toți.

De unde, din ce, din fierberea răutăților, de peste tot, toată lumea, rude, prieteni, preoți, vecini, se fereau de mine, ca de un bolnav de lepră, ca de un om periculos, care ar putea să le fie și lor spre nenorocire. De altfel, au fost mulți pedepsiți numai pentru că au vorbit sau au ajutat pe un fost deținut, care era socotit acum ca dușman al poporului.

Am mers la Mitropolie ca să-mi cer slujba, dar m-au dat la altă Biserică, în alt sat, unde lumea m-a primit cu milă, afară de preotul paroh, care ar fi vrut să mă gonească repede de acolo.

Ceea ce m-a jignit adânc, ceea ce m-a durut în suflet, a fost atitudinea indiferentă, sfidătoare a celor de acolo, care, spre amărăciunea mea, am înțeles că mi-ar fi pretins „bacșiș”-mită, pentru ca să-mi dea și mie un post.

Cuvânt bun, puțină milă, n-am aflat de la nimeni decât de la o persoană oficială, omul Securității, care m-a întâmpinat în stradă, m-a oprit și mi-a zis cu blândețe: „părinte, du-te la Mitropolie și cere să-ți dea Biseria dumitale – Ștefănești – că eu am vorbit cu toți ca să te primească”. Așa, bine…. dar preoții de la cancelaria Mitropoliei n-au vrut. Nu aveam ce mânca, nu aveam haină, nu aveam bani; mi-au dat rudele câte ceva ca să trăiesc.

(Ieromonahul Ilie – Amintiri din închisoare, Editura Eparhiei Argeșului, Argeș, 1998, pp. 1-38)

via Fericiti cei Prigoniti