Mărturii din iadul temniţelor comuniste

Cuvânt înainte

Viitorii cercetatori ai istoriei nu vor gasi, în zecile de mii de dosare ticluite de securitatea comunista, marturiile din prezentul volum, deoarece acestea sunt scrise în afara valorilor de minciuni comuniste.
Oculta comunista a mizat pe disparitia victimelor, ca astfel sa ramâna pentru istorie doar „adevarurile” ticluite de securisti. Dar socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din târg.
Din oceanul de lacrimi si sânge care a curs în cele patru decenii de teroare rosie, doar câteva cupe s-au putut colecta. Din ce a ramas, câteva picaturi amare cu marturii se cuprind si în acest volum. Puhoiul cel mare de suferinta si de marturii ale suferintei au disparut în morminte odata cu victimele…
Marturiile sunt aranjate pe închisori, având în fata si câte un mic comentariu, pentru a pune în tema pe cititorul neavizat.
La data arestarii, majoritatea martorilor din prezentele episoade au vârsta între 17 si 23 de ani, fiind deci tineri si foarte tineri, de aceea si marturiile contin în ele vibratia tineretii. Nu sunt tânguitoare, cu tot tragismul lor.

Gheorghe Andreica

ÎNCHISOAREA JILAVA

Închisoarea Jilava a fost destinata ca centru de triere al detinutilor si ca „depozit” pentru anchetele Ministerului de Interne.
În 1948 functiona cu vechea administratie, vechiul director si vechii gardieni. De aceea si regimul a fost mai blând, mai lejer pentru detinuti.
Aceasta stare de lucruri n-a durat decât 5-6 luni. Cam cât dura un ciclu de „înalte” studii comuniste.
Primul episod al cartii are loc în aceasta perioada. Al doilea si al treilea s-au petrecut în 1949 sub „domnia” lui Maromet, în cel mai crunt regim de teroare. Al patrulea episod are loc în 1953 cu ocazia unei anchete privind procesul „Turcaniadei”. Din ordin, s-a aplicat un tratament mai blând celor de sub ancheta.

MARTURIA LUI AUREL OBREJA
privitoare la închisoarea Jilava

ÎNCHISOAREA JILAVA – 1948

Dupa terminarea anchetei la Ministerul de Interne, am fost transportati la închisoarea Jilava si introdusi în camera 24 „secret”, ultima camera pe coridorul sectiei a II-a a acestei închisori.
În camera am mai gasit înca vreo 20 de persoane, toate foste mari somitati ale vietii politice românesti. L-am întâlnit acolo pe Dumitru Groznea, decanul baroului de avocati Ilfov; pe unul Simca, ziarist la „Universul”; pe generalul Zaharia, aghiotantul maresalului Antonescu si pe alti oameni valorosi, ce fusesera radiati din viata tarii si aruncati în aceasta bezna subpamânteana.
Regimul de închisoare, în aceasta perioada, nu era aspru, cum avea sa fie nu peste mult timp. Era destul de blând. Oamenii mai aveau la dânsii chiar si bani. Astfel ca dându-i gardianului 100-200 de lei, ne lasa sa circulam dintr-o camera în alta pâna la numaratoarea de seara.
Cei mai influenti barbati ai vietii publice românesti închisi pe sectia a II-a se aflau în aceasta camera, de aceea aici se strângeau si altii spre a pune tara la cale.
Noi, elevii si studentii, eram în numar de vreo 30, poate si mai bine, deci majoritari. N-aveam un reprezentant mai rasarit printre noi, doar pe unul Toma Simion; cu totii stateam cuminti în banca noastra, fara sa ne amestecam în politica.
Ne-am retras într-un colt al nostru, unde ne-am apucat de carte, predând unii altora tot ce stiam mai bine, învatând matematici, istorie, limbi straine, desenând, modelând statuete în sapun, atâtea si atâtea lucruri de mare folos. Tot, absolut tot, în afara de politica, la care nici unul dintre noi nu avea chemare, nici talent si nici îndemânare, ba chiar simteam cu totii o oarecare greata de ea.
Generalului Zaharia nu-i placeau tinerii, de aceea ne si trata cu multa indiferenta, iar noi ne vedeam de ale noastre, învatatura si multa rugaciune. Dar, de la un timp, generalul Zaharia ne studia continuu, devenind mult mai atent fata de noi decât fata de conferintele savanten tinute de politicienii notorii.
Într-o zi, un caraliu mi-a adus pamânt si ipsos, iar eu am modelat, cu rabdarea si talentul detinutului, o frumoasa statueta, care a încântat pe toata lumea si mai ales pe generalul Zaharia. Ma întreba atunci cine sunt. Banuia ca mostenesc talentul de sculptor de la cine stie ce oameni, care se trag din familii de printi sau intelectuali cu vechime. I-am spus cât sunt de sarac, ca mama si tata n-au avut bani sa ma întretina la scoala si ca în timpul refugiului din Ardealul de Nord, hoinarind prin tara, generalul Coroama a descoperit la mine o farâma de talent si m-a luat sub protectia sa, întretinându-ma la liceul Polizu din Bucuresti.
Generalul, luminându-se deodata la fata, îmi zise cu cea mai mare prietenie, pe care n-o mai întâlnisem la el de când eram împreuna:
– Cum, îl cunosti pe nea Mitica?
– Da, îl cunosc pe d-ul general Dumitru Coroama.
– Stii ca-i aici si el?
– Nu. Si inima-mi tresari în piept de bucurie ca-l voi vedea pe binefacatorul meu, dar si de mare întristare ca se gaseste pe undeva prin apropiere, în aceasta bezna.
– Merge în fiecare zi la infirmerie ca sa faca niste injectii. Daca-l pândim cu atentie de dupa geam, îl vedem cu siguranta.
Astfel, în jurul orei 9, când stiam ca e timpul scosului detinutilor la infirmerie pentru diferite tratamente medicale, am stat la pânda împreuna cu generalul Zaharia.
Deodata, aparu un grup de detinuti. Printre care unul parea batrân si slab, având o mustata lunga si alba, iar parul pe de-a-ntregul carunt.
-Uite-l, ala este, cel cu mustata carunta.
-Domnule general Coroama! Strigai eu.
Generalul, înfiorat, îsi întoarse pe loc capul spre geam. Îmi recunoscuse vocea. Când m-a observat, m-a si recunoscut.
-Cum, si tu esti aici?
-Se putea, domnule general, sa nu fiu alaturi de dumneavoastra?!
Se bucura generalul. Un zâmbet senin ca rasaritul de soare îi înfasura fata si-mi zise în treacat:
– Sa fii cuminte, sa nu faci vreo prostie.
– Sa n-aveti grija de asta. De la dumneavoastra am învatat sa fiu cel ce sunt.
Am formulat astfel raspunsul, anume ca sa-i fac bucurie generalului si sa aiba încredere în mine.
Doamne, Dumnezeule! Când îl cunoscusem pe acest sfânt, binefacatorul meu, era un barbat voinic si drept. Avea o mustata bogata si lung rasucita cu broazbe de fire carunte. Semana bine de tot cu Stefan cel Mare. Acum parea doar o umbra carunta. Oricât de tare eram, fara sa vreau, ma trezii ca lacrimile îmi curgeau suvoi.

POLITICA, POLITICA SI IAR POLITICA

Întruna din zile, se adunasera în celula multi politicieni de renume. Fiecare dintre ei se pregatise cu o scurta conferinta privind organizarea societatii de mâine, dupa caderea comunismului.
Din respect pentru vorbitori, noi am încetat cu programul nostru si am dat toata atentia cuvântarilor rostite de ei.
Ultimul vorbitor a fost Dumitru Groznea cu o expunere deosebit de frumoasa.
Unul din profesori s-a adresat generalului Zaharia zicând:
– Domnule general, dumneavoastra n-ati scos o vorba macar. Tot timpul ati parut foarte îngândurat. Spuneti-ne ceva si dumneavoastra despre armata. La români armata are o importanta aparte. Cuvântul ei trage greu în balanta.
Atunci generalul Zaharia tusi, dregându-si glasul; ceilalti facura o liniste de mormânt:
– Domnilor, am ascultat cuvintele dumneavoastra frumoase care mi-au încântat auzul. Nu pot sa zic ca vreunul ar fi fost de prisos sau necuviincios pus în cuvântarile aici rostite. Sau ca ceea ce ati spus n-ar fi bine.
Dar ati omis ceva. Ce sa facem cu acesti copii pe care cu totii îi avem aici, alaturi de noi? Ce ne facem cu Miscarea Legionara? Dupa cum vedeti, ei sunt majoritari în închisoare si sporesc lot dupa lot, aglomerând puscariile.
I-am urmarit de un timp sa vad ce preocupari au fata de noi, cei batrâni. Nu i-am vazut decât învatând si perfectionându-se mereu. Se roaga lui Dumnezeu cu ardoare, în timp ce noi facem o cruce sumara, un semn oarecare, numai de forma, ca sa ne aflam în treaba.
Noi împartim ministere, functii, si tot felul de posturi, mai mari sau mai mici, în statul de mâine, fara sa stim daca el va fi sau nu. Oricum am boteza noi aceste functii, ele tot „ciolane” se cheama, unele mai carnoase, altele mai cu zgârcituri. Pe acesti copii nu i-am auzit niciodata ca ar pofti la asemenea treburi.
Domnilor, noi suntem viciati.
Domnule decan, eu zic ca, în caz ca lucrurile se vor schimba, sa-i lasam pe dânsii în locul nostru. Noi sa stam pe de laturi tot cu vorba si cu sfatul. La vârsta noastra, asa ne sta mai bine.
Sa stiti, domnilor, ca nimeni nu i-a urât mai mult ca mine. Daca maresalul mi-ar fi dat ordin sa-i împusc, i-as fi mitraliat fara pic de îndurare. Am avut o informare gresita asupra lor. I-am considerat o ceata de derbedei fanatici, care omoara fara mila. I-am considerat oameni care-s ahtiati dupa pistoale, visând numai la crime si sânge.
Iata-i, îi avem în fata aici lânga noi. Constat ca tot ce am stiut eu despre acest tineret nu-i decât minciuna si calomnie. Acum constat ca nu-s un mare aparator al poporului. Din contra, sunt un gonococ care distruge tot ce-i mai bun si mai tare în tara asta. Mare gresala am facut fata de Dumnezeu si fata de acesti tineri. Multumesc lui Dumnezeu ca nu m-au împins pacatele sa ucid pe vreunul, asa cum am vrut.
Noi de o luna de zile, vorbim frumos, tot mai frumos. De atâtea ori am vorbit contra lor, jignindu-i cu vorbe de ocara, desi împartim aceeasi osânda la sase metri sub pamânt. Pe ei nu i-am auzit niciodata ripostându-ne. Ei au ramas mereu supusi si cu respect fata de noi, care-i hulim întruna.
Asta nu va spune nimic dumneavoastra? Niciodata nu i-am întrebat pe dânsii ce vor, desi numeric sunt mai multi decât noi si mult mai tineri.
Noi, cei batrâni, am avut cel putin niste functii în stat. Bolsevicii pot spune prin aceasta ca le-am fost dusmani. Ca am luptat împotriva lor. În aceasta lupta am cazut învinsi. Astazi suntem prizonierii lor. Acesti copii n-au facut însa nimic. Nici macar nu s-au bucurat de tinerete. N-au avut când. Ma întreb: Tot ei sunt de vina? Sau noi?

CUVÂNTAREA LUI DINU MATEESCU

Decanul, cugetând temeinic si drept, le zise celorlalti batrâni astfel:
– Pe domnul general îl cunosc. Eu zic ca dumnealui judeca lucrurile în profunzime. Are dreptate. Pâna acum i-am tot hulit pe acesti tineri. Hai sa le dam si lor cuvântul. Sa se recomande cine sunt si ce vor. În felul acesta vom lamuri un lucru ce n-a fost lamurit nicicând, desi au curs pâraie de sânge si nu stim bine pentru ce.
Cu totii, fara exceptie, au laudat propunerea decanului. Era printre tineri un student pe nume Dinu Mateescu. Frumos ca un înger si destept ca un savant. Pe acesta l-am rugat sa spuna câteva vorbe despre idealurile tineretului, despre conceptia Miscarii Legionare.
Toata cuvântarea lui Mateescu a durat vreo 5 minute. Tema abordata a fost inteligenta fata în fata cu moralitatea, si Mateescu a dezvoltat doar atât cât sa le dea batrânilor un subiect de meditatie pe cel putin o luna de zile. Cuvântarea tânarului student a placut la toata lumea. În ziua aceea nimeni n-a mai avut de spus nimic.

GENERALUL ZAHARIA, DORNIC SA CUNOASCA MAI MULTE

A doua zi generalul a venit la mine, luându-ma cu frumosul, spre a-i spune tot ce stiu despre Legiune. Mi-a fosr jena. Diferenta de cultura dintre noi era enorma.
Generalul a observat imediat sfiiciunea mea de a raspunda. M-a descurcat tot el din situatia penibila în care ma gaseam.
– Lasa retinerile la o parte. Tu spune-mi tot ce stii. Nu vreau sa aud învataturile voastre de la cei mai în vârsta. Vreau sa le stiu numai de la tineri. Oricât de virtuos ar fi un om, cu timpul, pe umerii sai se asaza un strat de pacate mai grele sau mai usoare, care-i umbresc virtutile. Voi, tinerii, n-ati avut când sa fiti napaditi de cenusa pacatelor. De aceea de la voi vreau sa învat. La voi virtutea e vie si stralucitoare.
În discutii lungi si deosebit de placute am petrecut câteva zile cu acest general atât de cult si cumsecade. Dar într-o zi a trebuit sa ne facem bagajele si sa ne despartim.

DISCIPLINAR SPRE ÎNCHISOAREA JILAVA

Un numar de aproximativ 20 de elevi eram transportati disciplinar de la închisoarea Târgusorul Nou spre Jilava, în preajma sarbatorilor de iarna, 1949.
Nu facusem nici un rau la închisoarea minorilor din Târgusorul Nou, nici un act de indisciplina. Singura noastra vina a fost ca un grup de ticalosi, veniti din închisoarea Suceava, detinuti ca si noi, supusi preaplecati ai lui Turcanu ( vestitul calau al studentilor din închisoarea Pitesti ), ne trecusera pe o lista, etichetându-ne ca oameni periculosi si cu influenta în rândul elevilor detinuti. Din acest motiv, la sfârsitul anului 1949, calcam din nou pragul închisorii Jilava.
Nu mai recunosteam Jilava cea din anul 1948, unde statusem imediat dupa arestare. De la coborârea din duba ne-am îngrozit. Urlete, tipete, fluieraturi. Prin privirile injectate de ura nimicitoare, gardienii semanau mai mult a diavoli proaspat sositi din infern spre a mai face unul si aici, pe pamânt.
Ne-au introdus în spalatorul cel mare, din dreapta de la intrare, în întregime din beton si rece ca ghiata, poruncindu-ne sa ne dezbracam în pielea goala. Aveam la noi lucruri de arta lucrate în os la Târgusor: medalioane, cruciulite, una mai frumoasa decât alta, ba chiar câte un os întreg de picior de bou, sculptat în întregime în basorelief pe toate partile, toate facute cu migala, în care sufletul nostru era întiparit pe de-a-ntregul. Toate aceste obiecte, de mare valoare pentru noi, au fost calcate cu cizmele si apoi zdrobite cu un ciocan, pe rând, facându-le praf, si odata cu asta si visele noastre în ziua de mâine.
Apoi a început umilirea prin perchezitia facuta la pielea goala, mâinile sus pe perete si picioarele rascracanate:
– Casca gura, beleste ochii, beleste p…, casca curu!
În fluieraturi si urlete am fost introdusi în camera 5 bis, unde mai gasiram câtiva ofiteri si trei politicieni, în total vreo 7 persoane. Noi, elevii, ne.am grupat cu totii într-un colt al camerei, vazându-ne de treburile noastre: matematici, poezii, desens si modelaje în sapun.
Pe data de 5 noiembrie 1949, în timp ce pe celelalte sectii se auzeau strigate de groaza urlând în disperare, uta se deschise si fura introdusi în camera o serie de oameni în vârsta, printre care si Edi Tomescu si Mircea Vulcanescu. Figura acestuia din urma m-a impresionat mult. Parea ca o biserica construita din beton armat, care a ars în întregime si n-a mai ramas decât acel schelet magnific la care sa priveasca lumea ca la o minune. Se vedea în el barbatul frumos la faptura, cât si la suflet.
Un al treilea barbat ce fu introdus cu acest grup era Puiu Lazarescu, politician din cale afara de naiv. Încerca sa ma convinga pe mine, cel pe de-a-ndoaselea convins, ca vom executa maximum 3 luni de puscarie.
– Pe ce va bazati, domnu Puiu, ca vom scapa?
– Mi-a spus avocatul ca ori cedeaza rusii, ori începe razboiul.
– Cum puteti crede asta?! De ce sa înceapa razboiul? Pentru mine? Pentru dumneata? Pentru noi, cei câtiva din aceasta închisoare? N-ati auzit ca am fost vânduti la Yalta ca vitele la târg de un paralitic unuia mai viclean decât satana însusi?! Sa dea Dumnezeu sa fie altfel, dar eu nu cred.
– Aici dumneata sa nu vorbesti nimic! Dumneavoastra, tinerii, va pricepeti la matematici, la pictura, la sculptura, la orice, în afara de politica. Aici numai eu am dreptul sa apreciez. Scapam în maximum 3 luni. Sa fie clar!
Am tacut. Nu mai aveam ce raspunde. El era înca nejudecat, urma sa fie de atunci înainte. Atitudinea lui batoasa mi-a placut, doar fundamentul ei cu „ vin americanii” era subred. Si totusi, a trebuit sa-l previn pe acest viteaz naiv sa fie atent, sa nu vorbeasca orice, fiindca prin celule, peste tot, erau turnatori si informatori ai administratiei, care, temându-te, puteai da de mari nenorociri înainte de a sosi americanii ca sa ne scape.
Batrânul era chelios. N-avea par decât în jurul cefei, dar acesta era destul de lung si ar fi trebuit sa fie tuns. Intra în camera un caraliu care, îndata ce-l vazu, se si lega de interesanta lui frizura, care de mult trebuia sa fie tunsa.
– De ce nu te-ai tuns, ba, banditule?
Dar el, batos si plin de sine, îi raspunde cu îndrazneala, repezindu-l oarecum:
– Mie mi-a cerut procurorul eliberarea, asa ca nu ma tund.
Gardianul n-a mai zis nimic, ci a plecat tacut, lasându-l pe Puiu Lazarescu cu a lui aliura dârza si sincer admirat de noi, ceilalti, pentru atitudinea lui plina de tarie si temeritate.
Dupa stingere, se deschise usa si aparu trupa lui Maromet, toti cu ciomege trainice în mâini si în ochi cu priviri ce scânteiau de dusmanie de moarte.
– Ca-a-are-i a-a-la ce-e nu vrea sa-sa-se tu-u-nda? Întreaba Maromet, care era si destul de bâlbâit.
– Eu, raspunse Puiu Lazarescu cu îndrazneala neghioaba.
– Da-a-te jos!
În timp ce batrânul politician se cobora de pe prici, Maromet îl apuca de ciuful din spate, trântindu-l de la înaltime la pamânt si în fata tuturor începu sa sara cât era el de lung cu cizmele pe acest om ajuns mai mult schelet decât ceea ce poate fi numit trup. Îi sari pe fata cu cizmele, strivindu-i obrazul cum ai strivi o coropisnita gretoasa ce-ti iese în cale.
Bietul Puiu Lazarescu cu greu se târî pâna sub prici si apoi înlemni acolo.
Maromet îl apuca de-un picior si astfel îl târî cu capul balanganind încoace si încolo, pâna-n spalator, unde au turnat câteva galeti de apa peste el; apoi strivit, îl aduse înapoi în celula.

URMEAZA SUPLICIUL

Peste câteva minute usa se deschide din nou si aparu Maromet cu o lista în mâna si zise:
– Ca-are-ti a-au-uzi nu-umele, fu-u.tu.ti dumnezeii ma-a-tii de ba-andit! Sa-a sa-ari jos de pe pr-pri-ici!
Stiam ca urmeaza bataia si inima se împietrise în mine.
Printre noi era si un tânar evreu pe nume Seinhorn Rubi. Rubi era fiu de rabin de prin Galati. La tatal sau veneau ( înainte de 23 august 1944 ) diferite persoane obscure, cu sepcile trase pe ochi. Erau comunisti, iar rabi, care stia ca urmeaza sa vina la putere regimul comunist, se punea bine din timp, facându-si un capital politic ca lumea. Rubi, însa, nu putea sa-i sufere pe comunisti si într-o zi îi turna la fosta Siguranta si astfel acestia au fost prinsi cu totii.
Siguranta comunista descoperi cine a fost turnatorul si baga pe bietul Rubi la zdup, si înca în camera celor trimisi la Jilava disciplinar.
De pe lista îl striga si pe Rubi, Maromet stâlcindu-i numele.
– Du-umne-e-zeii ma-a-tii de ba-andit…si jap!
Virgil Maxim fu si el pe lista, astfel ca si el coborî în lovituri si, tot cu lovituri nemiloase, ajunse pe coridor.
– Titi Stoica, dumnezeii ma-tii!
Când îmi veni si mie rândul, mi-am pus mâinile pe cap cum ma învatase altul care trecuse prin astfel de focuri si am trecut alergând printre caralii. Lovituri am luat destule, dar cine mai avea timp sa distinga care-i lovitura de ciomag sau de picior cu cizma grea?
Astfel, strigara pe 10 din camera, ultimul fiind Nicu Bardac, tot elev, venit odata cu mine de la Târgusorul Nou. Când caraliul vru sa-l loveasca cu masina de tuns în spate, el se feri cu iuteala, iar caraluil nimeri cu mâna în prici, sângerându-si-o bine.
Printre cei 10 trimisi la supliciu erau si 3 ofiteri. Unul mai tânar, cu grad de capitan pe nume Prelingeanu, care avea o piele fina si alba ca a unei domnisoare de pension, si un altul cu grad de maior pe nume Ghitescu.
Pe coridor, ceva mai încolo, o alta echipa de gardieni înarmati cu pari astepta sa trecem prin dreptul lor si sa ne faca încalzirea dar interveni ceva si n-am mai trecut pe lânga aceasta haita de lupi, ci au primit ordin ca sa ne bage pe toti la „neagra”.
Nu ne-am speriat noi de „neagra”, deoarece mai statusem în astfel de celule de pedeapsa, numai ca de data aceasta ne poruncira sa ne dezbracam la pielea goala. Afara totul era înghetat tun ( era prin luna februarie ) si în aceasta camera se vedea gheata groasa si se simtea un miros împutit, statut, de nedescris.
Pe jos fecale, voma, urina, toate amestecate si înghetate. Vedeam gheata groasa si mi se paru cam de 20 de cm.
Dupa ce se închise usa, de întuneric ce era, aveam impresia ca vedem.
– Ce facem, fratilor? Ca daca stam locului, s-a zis cu noi, înghetam.
o Astfel, cu o mâna pe umarul celuilalt si cât mai apropiati unul de altul, am început manejul, un fel de fuga la trap marunt în jurul peretilor, tinându-ne mereu cu o mâna de umarul celuilalt si cu una de perete. De sute de ori ne-am învârtit, pâna nu am mai putut. Fortele se epuizau, dar, inexplicabil, altele le luau locul.
o Am început sa ne tinem în brate doi câte doi si sa ne frecam pe spate sa mai punem sângele, cât mai curgea prin vine, în miscare. Am epuizat si asta. Parca trebuia sa stam jos, ca nu mai puteam. Am pus palmele sub fese ca sa nu stam direct pe gheata si, apoi, unul pe genunchii celuilalt. Ne-am cuprins cu bratele unul pe celalalt în forma de colac si astfel ne învârteam din nou la pas marunt.
Rubi, mai „haios”, zise cu accentul lui specific evreiesc:
– Ia te uita jidanii, cum se iubesc cu lejunarii!
Si toti am pufnit în râs, cu tot necazul ce-l aveam.
– N-ai grija, Rubi, raspunse un altul. Te facem si pe tine legionar. Aceasta-i prima proba si cea mai usoara, mai sunt noua si primesti camasa verde.
– „Oi-vei”, facu evreul. Si asta ne.a mai înveselit.
De necrezut! Doua zile am fost tinuti în starea asta. Ma tot gândesc acum, când toate au trecut, de unde am avut atâta forta ca sa rezistam? De unde ne-a venit caldura ce o pierdeam cu fiecare secunda? Doamne Dumnezeule, mare e Numele Tau! Cred ca dintre toate vietatile lumii, nici una nu e mai rezistenta la supliciu precum e omul.
Tot timpul auzeam strigate de disperare. Dar în a treia seara tipatele erau parca si mai groaznice. Pe coridoare se auzeau tropote de cizme ce calcau grabit si apasat pe cimentul rasunator. Din dpartare se auzeau bubuituri, cum ai lovi cu un par într-o saltea. Rubi si Ghitescu spuneau ca bat oameni. Era ceva groaznic.
Pasii au trecut de noi si iarasi se dadu stingerea. Dar dupa stingere aparu Maromet cu trupa lui de batausi, cu coimagul la subtioara.

AL DOILEA SUPLICIU

Afara, banditilor!
Ni s-a permis sa îmbracam izmenele si camasa. Am fost dusi în spalatorul de lânga intrare, unde ni s-au pus ochelari de tabla la ochi. Eu am strâns si încretit fruntea spre a face sa pot vedea pe unde calc si i-am zis discret ofiterului Ghitescu:
– Domnule maior, lasa-ma pe mine sa merg în frunte, ca eu cunosc toate coclaurile pe aici.
o Dar el îmi raspunse dârz si neînfricat:
? – Sa ma las condus de tine, un copil nestiutor, eu, cel care am fost pe front printre gloante si schije?
– E o mare deosebire, domnule Ghitescu, acolo stiai unde-i dusmanul si de unde vin gloantele; aici nu stii de unde vin loviturile.
– Nu-mi dai tu lectii!
Tocmai atunci un tigan spurcat îl apuca pe Ghitescu de ceafa si, tot lovindu-l cu pumnii si cu cizmele, îl duse la locul supliciului. Când usa spalatorului se deschise, am auzit clar strigate de om torturat. Un gardian ma lua de mâna, încercând sa ma plimbe de câteva ori în jurul lavaboului spre a-mi pierde directia, dar eu i-am zis:
– Lasati, domnu gardian, smecheria asta, ca eu cunosc aceasta închisoare ca-n palma.
Drept urmare, nu m-a mai învârtit, ci m-a dus direct la locul supliciului, undeva în reduit, în fata camerei 3 sau 4. Pe reduit erau camere mari, în care încapeau în mod normal cam 100 de oameni, dar administratia închisorii înghesuia si câte 3-4 sute de oameni. Usile de la intrare erau deschise, anume ca sa timoreze întreaga închisoare.
Înainte de aajunge la locul torturii, auzii niste tipete, atât de groaznice, încât avui impresia ca sunt ale unui porc pe care atunci îl înjunghie. Acest soi de tortura avu un efect maxim asupra întregii închisori. În ce ma priveste, desi eram numai cu izmenele si camasa pe mine si totul înghetat în jur, nu simtii frig, ci, din contra, caldura.
La locul torturii era prezent ofiterul politic Visinescu, care conducea toata operatiunea. Ma cunostea de data trecuta.
Racnete se mai auzeau si în alta parte. Aceasta însemna ca sunt mai multe echipe care tortureaza detinutii.
– Cum te numesti, ba?
– Obreja Aurel, domnule locotenent major; vreau sa stiu de ce m-ati adus aici?
– Ia uite, ba, ca mai si întreaba! Dumnezeii ma-tii!
Si ma prinse de cap, rasucindu-l astfel ca ma trezii imediat lungit la pamânt. Un gardian se aseza cu dosul pe cap, unul pe spate, unul pe mijloc, iar unul pe calcâie. În felul acesta mi-a ramas descoperita partea trupului de la brâu pâna la ouale gleznelor.
În graba mare, privind spre lista cu victimele pe care o avea în fata Visinescu, am observat ca fiecare avea de primit un numar de lovituri dinainte stabilit.
Prima lovitura a fost atât de dureroasa, încât am avut impresia ca m-au taiat în doua cu o barda lata. Reactia la durere a fost atât de mare, încât trecu de urletul normal pe care trebuia sa-l scap din gâtlejul strivit de greutatea caraliului care-mi statea pe cap. Si-am scos din mine un râs de om nebun. A duoa lovitura a fost la fel de dureroasa, a treia la fel, si asa si celelalte. Parca ma taia-n bucati marunte cu o barda lata si taioasa tare.
Ghitescu ma prevenise, caci el stia cum se bate, sa-mi pun mâinile sub burta în forma de cruce si nu cumva sa le scot spre a le duce la spate, ca altfel ar putea sa-mi zdrobeasca noadele de la degete si asta-i mai rau decât bataia pe care o primesti.
Eu n-am urlat, desi ar fi fost mai bine sa urlu, poate scapam mai usor. Atunci îmi fulgera prin minte supliciul lui Horea când a fost tras pe roata…si-o lovitura- duoa le-am îndurat mai usor. Vazând ca nu se mai opresc, cu un efort disperat mi-am relaxat întregul corp ca si cum as fi murit. Gardianul care-mi statea pe cap, simtind relaxarea, le zise în soapta celorlalti:
– A murit. Nu mai loviti.
Au mai lovit ei de câteva ori, apoi s-au ridicat de pe mine. Veni politrucul Visinescu si, lovindu-ma cu cizma peste picioare, îmi zise:
– Scoala, banditule!
Dar nu m-am sculat. Atunci, gardianul care îmi statuse pe cap se apleca spre urechea mea si-mi sopti încet de tot:
– Scoala baiete ca astia te omoara.
Aceasta soapta mi se paru atât de blânda, încât în acel moment valora cât glasul mamei, când ma alinta ca sa dorm, si m-am ridicat încet, mai mult cu ajutorul lui, caci îmi ziceam în sinea mea: daca observa ca mai am putina tarie în mine, sunt capabili sa ma bata pâna mi-o zdrobesc pe toata.
Care cum scapa de bataie trebuia sa treaca printr-un „tunel” format din mai multi caralii de-o parte si de alta, toti cu pari în mâna, care loveau cu toata taria, la-ntâmplare, care pe unde nimerea. Rostul acestor lovituri era în primul rând umilirea la care eram supusi si numai în al doilea rând avea rol de tortura. Eu mergeam prefacându-ma pe jumatate mort, dus de brat de acel gardian care-mi soptise la ureche sa ma scol.
Pe sub ochelari am observat cum gardianul care ma ducea facu semn celorlalti care asteptau sa nu ma loveasca, dar eu credeam ca ma va lasa din mâna si voi fi lovit si mai tare, astfel ca instinctul de aparare iar prinse curaj si forta, fiind gata de fuga. Dar gardianul a fost corect si nu m-a lasat din mâna.
Am fost dus din nou la „neagra” si a trebuit sa ma dezbrac de izmene si camasa si numai gol pusca sa intru în acea camera. La usa era o galeata cu apa rece în care am vârât mâna si am dat putin peste carnea zdrobita de lovituri ca sa mai îndulcesc din durerea amara ce ma fulgera în dreapta si în stânga.
Am fost ultimul care am intrat. Ceilalti urlau si blestemau în gura mare. Am început si eu sa urlu si sa-i blestem pe calai. Capitanul Prelingeanu a muscat din murdaria ce ne înconjura, de durere, iar ofiterului care ma înfruntase cu treburile de pe front, i-am platit-o, întrebându-l daca si pe front a fost ca aici. Gemu, scrâsnind din dinti, si nu-mi raspunse.
Dintre toti cei de fata, eu si cu Nicu Bardac am fost cei mai rezistenti si ne-am vaitat cel mai putin, desi eram cei mai tineri.
Un fenomen ciudat mi s-a întâmplat în timpul bataii. Aveam impresia, atunci când primeam loviturile, ca sufletul din mine iese tot pâna la gura si apoi e tras de un caiciuc înapoi, si tot asa pâna la ultima lovitura.
În groaznicele conditii în care stateam nu se mai putea rezista multa vreme. Moartea ne adulmeca pe aproape, dar spre norocul nostru, la miezul noptii ni se deschise usa si am fost dusi în camera noastra.
Un gardian mergea în fata cu un felinar, iar altul în spate cu un alt felinar; astfel încadrati am intrat în camerî, unde asteptau cei 60 de oameni, caci în total eram 70 de persoane.
Cel care întocmise lista cu noi a fost turnatorul Vladescu, un tigan tovaras de lupta cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, care, în prima faza, se lauda ca ar fi fost si el prin comitetul central al partidului comunist. Avea pretentia ca-i mai capabil decât Gheorghiu-Dej, numai ca, descoperit ca a dat informatii fostei sigurante, a ajuns la Jilava, unde si-a gasit sfârsitul.

EVREUL KANER

Eram în închisoare la Jilava imediat dupa sosirea lui Maromet, pe la începutul anului 1949.
În camera, majoritatea era formata din tineri elevi ti studenti, facând parte din „Fratiile de cruce”.Ceilalti detinuti, constituind minoritatea, erau câtiva ofiteri de jandarmi, alte cadre militare, functionari si o organizatie sionista de evrei.
Seful sionistilor era Eduard Kaner, de meserie avocat. Barbat solid, frumos si foarte destept. Mai era si un pianist pe nume David Bernstein, cu care ma împrietenisem la catarama si toata ziua , de dimineata pâna seara, discutam numai si numai despre arta. Subiectul parea atât de vast, încât ne grabeam ca nu cumva sa ne apuce punerea în libertate înainte de a-l epuiza. Numai ca bietul Eduard Kaner, om mult mai solid decât toti ceilalti, se topea vazând cu ochii si ajunsese sa se poata ridica din pat cu greu. Cu fiecare zi care trecea, minutarul ceasului din urma parca îl auzeam batând din departare si tot mai tare. Nu era gluma. Omul daduse într-o distrofie naruitoare si putea usor sa contracteze o boala de plamâni si sa moara rapid, sau sa mai întârzie putin si sa moara din alte motive la baza carora era foamea cea crunta.
Toata lumea ma alesese pe mine sef de camera, astfel ca luându-ma în serios, l-am sfatuit pe Kaner sa iasa la raport la comandantul Maromet. Spre a evita o stâlcire în batai ( pentru înviorarea functiilor vitale ) l-am sfatuit sa spuna, primul lucru, ca este evreu si numai apoi sa ceara regim îmbunatatit sau trimiterea la infirmerie.
Zis si facut. Nu era de asteptat ci, când deschise gardianul usa pentru a duce murdaria la WC, Kaner s-a cerut la raport la capitanul Maromet. Sosi Maromet cu ciomagul lui noduros la subtioara si ci vreo câtiva haldai dupa dânsul.
– Ci-i-ne-i a-a-cela ca-a-re vrea ra-a-port?
– Eu, domnu comandant.
– Ce-e vrei ba-anditu-u-le!?
– Sa traiti, domnu comandant, eu sunt evreu si am stat în lagarul de la Ausschwitz si iata ca am scapat cu viata, dar de aici de la comunisti nu scap.
Îsi desfacu camasa, aratându-si coastele mari ce puteau fi numarate chiar si din ochi si pielea ce le acoperea semanând mai mult cu o pielita-ntinsa si gata de rupt.
Maromet se uita crunt la el, întrebându-l ce-i cere.
– Sa fiu dus la infirmerie sau sa-mi dati un regim de refacere.
Maromet se scarpina putin dupa ureche ca sa-i vina o inspiratie cât mai miseleasca cu putinta, îsi pipai instinctiv ciomagul, dar renunta la el si-i zise stropsindu-se:
– Stii ce?! Te bag în p. ma-tii de bandit! Facu stânga-împrejur si iesi afara cu toata suita lui.
Era un câstig, care consta din faptul ca scapase neciomagit. De regula, în Jilava acelor vremuri unicul medic adevarat era Maromet si singurul medicament, ciomagul. Te batea atâta, pâna ce singur recunosteai ca esti sanatos tun.
Ce sa facem cu Kaner, care trebuia neaparat salvat?! Îmi veni o idee: sa apelez la toata lumea si sa recurgem la un act crestinesc de salvare a omului.
– Fratilor, le zisei eu mai mult în soapta celorlalti, eu zic ca n-ar fi rau ca din suplimentele ce le primim în fiecare zi, lui Kaner sa-i facem o ratie zilnica si astfel se va reface. Ca el nu sufera de nimic decât de foame. E dublu de voinic decât noi ceilalti si mai barbat ca noi, fiind si mai în vârsta.
Toti au fost de acord. Ratia de mâncare, spre a fi distribuita egal, polonicul se dadea ras, apoi ce ramânea, fiind tot ratia noastra, se redistribuia ca un fel de supliment.
Pentru asta am instruit un fel de tichet, astfel ca fiecaruia sa-i revina o data rândul. La fasole separat, la arpacas separat. Acolo conta chiar si o portie de mâncare. În felul acesta noi cedam unul din suplimente. Pe când noua ne venea rândul la 7-8 zile, Kaner lua în fiecare zi.

UN „TAMBUR” MISEL

Vreo 3-4 zile lucrurile au mers bine, dar apoi se ridica unul, un plutonier de jandarmi pe nume Ciacu si zise:
– Sa stiti ca n-am de gând sa hranesc jidanii. În 1940, când ati avut puterea în mâna, trebuia sa-i omorâti pe toti si sa scapam de ei.
S-au mai ridicat câtiva sustinând aceeasi idee si astfel toata actiunea noastra de salvare a lui Kaner de la moarte a fost compromisa. La rândul sau, Kaner a luat cuvântul si a zis:
– Eu multumesc legionarilor pentru polonicul de mâncare pe care mi l-au dat si va multumesc si voua, românilor si crestinilor, pentru ca mi l-ati luat. Apoi se întinse pe pat, tacut si abatut.
Miselia tamburului n-am putut-o suporta noi, cei tineri, si ne-am înversunat si mai mult ca sa-l salvam pe Kaner, a carei scurta cuvântare ne-a intrat la suflet. Cum sa facem spre a nu ne defavoriza prea mult pe noi, caci foamea era crâncena? Ne chinuia pe toti grozav, dar ne înfrânam din toate puterile, gasindu-ne tot alte preocupari decât gândul sau vorba despre mâncare.
În camera erau si alti oameni mai vârstnici care sufereau de diferite afectiuni, carora diverse mâncaruri nu le priau, fiind aruncate la tineta. Asa ca i-am luat cu frumosul pe acestia, rugându-i sa nu arunce mâncarea. Mai veneau si noi arestati, care pâna se obisnuiau cu laturile închisorii nu le mâncau. Am intervenit si la unul dintre acestia si la altii care au urmat dupa el, sa strângem toata aceasta mâncare si sa i-o dam lui Kaner, a carui singura afectiune era epuizarea fizica din cauza înfometarii. Cum asta n-a fost suficient, am dat noi, tinerii, fiecare câte o lingura rasa de mâncare, umplându-i în fiecare zi lui Kaner câte o gamela plina si, în doua luni de zile, omul a fost pus pe picioare; parca atunci îl arestase, vesel si cu chef de vorba.
Ne-am despartit apoi, urându-ne din suflet libertate cât mai grabnica. Dar n-a fost sa fie. Nu l-am mai întâlnit de atunci, desi as fi vrut. Am prins doar un zvon ca ar fi fost pus în libertate la interventia statului evreu. Daca-i adevarat sau nu, asta n-am de unde s-o stiu, si nici sa verific; la timpul potrivit nu am putut. De acum e prea târziu. Ma îndoiesc ca e printre cei vii. Ca daca ar trai, ar trebui sa aiba aproape 90 de ani.

JILAVA,1953
DE CE AI DESENAT, BANDITULE?!

Mai încoace, prin 1953, dupa ce am fost dus la ancheta în legatura cu procesul lui Turcanu, stateam într-o camera cu mai multi, dar nu chiar atât de înghesuiti ca-n prima perioada a marii terori.
Trebuia sa fac ceva, cât de putin, caci nu puteam sta locului. Exista o metoda de a desena, cu succes, pe sticla ( respectiv pe geam ), ungând cu sapun geamul si presarând putin DDT ( praf cu care se dadea prin camera împotriva plosnitelor ). Apoi, cu un pai scos din rogojina, faceam diferite figuri de oameni, caci modele aveam destule în camera. La multi le era frica sa pozeze, ca nu cumva sa fie banuiti pentru aceasta, dar s-au gasit destui care sa o faca.
Într-o zi, pândindu-ma, caraliul m-a prins tocmai când lucram la un portret al unuia din camera. Deschise usa brusc si veni la mine:
– Ce faci acolo, banditule?
– Ce sa fac? Desenez.
– Ce-i aia?
– Niste portrete. Chiar oamenii astia din camera.
– Nu cumva sa le stergi, c-ai încurcat-o cu mine, banditule!
– Nu le sterg, domnu plutonier.
Peste câteva momente se prezenta însotit de ajutorul lui Maromet, un ofiter pe nume Ivanca. Acesta nu era sanatos la minte ( cum de altfel, nici un ofiter nu era ). De meserie croitor, din comuna Jilava, ajuns pe post de ofiter la închisoarea Jilava, devenise unul dintre cei mai crunti batausi.
Niciodata nu te privea în ochi. Umbla cu capul plecat într-o parte, privindu-te mai mult pe sub gene.
– Care-i ala? Zise catre caraliu.
o M-am prezentat imediat, recunoscând ca eu le-am facut.
– De ce ai desenat, banditule?
– Pai, n-am avut ce sa fac si am desenat.
– Nu cumva sa le stergi banditule, ca te omor în bataie!
– Am înteles domnule ofiter.
Dupa câteva minute se auzira pasi mai multi de cizme tropaind pe coridorul boltit al puscariei, iar usa se deschise din nou:
– Care-i banditul acela?
– Eu, sa traiti.
Era Visinescu, loctiitorul politic, având în spate mai multi gardieni.
– Tu, ma banditule?! ( Ma cunostea de client vechi ). Iar nu-ti vezi de treaba? Nu cumva sa le stergi, ca ai încurcat-o!
– Nu, sa traiti, n-am sa le sterg.
Mai trecura câteva minute si din nou se auzi tropait de turma draceasca, care se apropia de celula noastra. Uta se deschise si aparu Maromet însotit de toata trupa lui:
– Care-i banditul ala?
– Eu, sa traiti, domnule comandant.
Privi portretele. Fiind usor de recunoscut si identificat, care pe ce detinut din camera reprezinta.
– Cine-i asta?
– Asta-i dânsul, si-l aratai pe unul care-mi pozase.
Si acesta tremura mai abitir ca mine, caci nu era deloc gluma, desi teroarea cea mare se mai potolise.
– Dar asta cine-i?
– Asta-i el. Si-l aratai pe celalalt care.mi pozase.
Privea ticalosul, si compara sa se convinga daca într-adevar pe asta-l desenasem.
Norocul meu ca desenele toate erau reusite si semanau cu modelele de parca ar fi fost fotografii bine facute, altfel o încurcam, ca n-a ramas nici un singur portret sa nu fie bine studiat si comparat cu colegul care pozase.
– Ce meserie ai, banditule?
– Am fost elev la scoala de arte si ma pricep la desenat.
Apoi, stând câteva clipe sa gândeasca sau sa scorneasca vreo ticalosie din mintea lui cea neagra, îmi zise:
– Nu cumva asti-s sfinti de-aia de ai vostri?
– Nu, domnu comandant.Si mai prinsera curaj si ceilalti si începusera sa-l asigure ca nu sunt nici un fel de sfinti reprezentati acolo în desene, ci-s capetele lor, ale celor care au pozat.
– Ce condamnare ai?
– 15 ani.
– Sterge-le si sa nu mai desenezi, banditule! Ne-am înteles?
– Am înteles, domnule comandant.
Astfel am scapat fara sa-mi faca nimic. Alta data, pentru asemenea fapta, daca scapam viu în urma bataii ce as fi primit-o, ar fi fost o adevarata performanta, daca nu chiar o minune nemaipomenita.

MARTURIA LUI PUIU ATANASIU
privitoare la înscenarile judiciare din anul 1958

CEL DE AL TREILEA MARTIRIU AL LUI RADU GYR

Toti tiranii lumii acesteia, toti asupritorii, au menajat mai mult sau mai putin pe cântaretii popoarelor.
Exceptie de la aceasta regula fac tiganii care nu au mâncat pâinea cea alba si scumpa a acestei tari. Regimul maresalului Antonescu l-a vârât în puscarie pe marele poet Radu Demetrescu Gyr. De ce? Pentru a-ti satisface ambitiile cazone de „mare salvator” al patriei. Generalul nu suporta sa simta pe cineva ca-i sta în fata.
La concursul pentru locul cel din frunte, un poet cu faptura umila ca aceea a lui Radu Gyr va sta întotdeauna în fata unui trufas general. Si aceasta fara onoruri dinainte organizate sau fanfare cu steaguri în frunte ce bat pasul în ritmul tobelor asurzitoare.
Regimul generalului a inventat cea mai josnica umilinta pentru tineretul facând parte din Miscarea Legionara: „Reabilitarea” post-mortem pe frontul de rasarit în linia întâi, de unde se stie ca putini scapa vii sau întregi! Ba a mai inventat o miselie în plus fata de câte au fost cunoscute pânî la acea data: Legionarii de frunte, expres nominalizati, trebuia sa fie împuscati pe la spate de cître chiar fratii lor români în timpul luptelor.
Trimis pe frontul de rasarit, Radu Demetrescu Gyr a fost ranit si invalidat înca la începutul luptelor. A fost însotit spre casa de un soldat. Un fel de escorta „speciala”. Ostasului i s-au dat instructiuni sa prinda ocazia „ca vrea sa fuga” si sa-l împuste pe la spate.
Tânarul soldat, om cu frica lui Dumnezeu, proaspat scapat din marele macel, nu s-a pretat la o asemenea manevra diavoleasca.
Radu Gyr a stat în închisoare pâna în anul 1954-1955, când, cu ocazia unei perioade de „dezghet” politic, a fost pus în libertate. Atotputernicul Gheorghiu-Dej s-a aplecat la rugamintea presedintelui Indiei ca sa-l elibereze. Mircea Eliade a fost cel a intervenit la presedintele Indiei, iar aceasta, în continuare, la dictatorul României.
Din puscarie, poetul a fost dus direct la spitalul „Caritas” pentru refacere, apoi lasat liber în voia soartei! Aceasta perioada de libertate a durat pâna aproximativ prin luna februarie 1958, când a fost din nou arestat.
De data aceasta oculta comunista l-a introdus pe Radu Gyr într-o înscenare judiciara mârsava si i-a aplicat un regim de exterminare lenta plina de sadism. Diavolii regimului comunist tineau neaparat sa compenseze perioada cât nu l-au avut pe poet direct în ghiare. În înscenarea imaginata, oculta securisto-comunista a plasmuit o gogoasa mai mare decât un munte: mai întâi securistii au operat toate mutatiile, au înfaptuit toate manipularile ( multe inimaginabile ), abia apoi au trecut la arestari si punerea în scena a murdariei închipuite de mintea lor bolnava si îngreunata de multa ura si miselie. Au procedat ca plugarul care-si pregateste ogorul de toamna pentru însamântarea de primavara. Se mai aseamana aceasta înscenare cu un munte urias de ghiata ( iceberg ) ce pluteste dinspre miazanoapte spre apele calde, învaluit în ceata rece.

PARTEA VAZUTA A ICE-BERG-ULUI

Pentru a întelege întreaga înscenare judiciara în care a fost implicat poetul, voi prezenta mai întâi persoanele cele mai importante pe care le-a folosit securitatea comunista. Pe umerii acestora oculta a cladit întreg esafodajul înscenarii.
Primul personaj este doctorul Aurel Marin, din Bucuresti, specialist O.R.L., un adevarat savant în materie, recunoscut pe plan international.
În timpul studentiei Aurel Marin a facut si el parte din organizatiile legionare de tineret. Dupa instaurarea regimului comunist în România si-a dat seama dincotro bate vântul. A fost un om practic si bine informat. N-a mizat si nu s-a leganat în „vise dulci”. Si-a dat seama ca robia comunista va fi de lunga durata. A intuit uneltirile ocultei ce si-a propus distrugerea spiritualitatii crestine si nationale a neamului nostru si a celorlalte neamuri cazute în ghiarele comunismului.
Aurel Marin s-a prezentat în fata camarazilor sai zicându-le:
– Fratilor, eu ma retrag din Legiune. Nu vad în viitorul apropiat nici o sansa de mai bine. Nu vad posibilitatea de a-mi continua cercetarile de specialitate decât încadrându-ma în programul regimului comunist.
Astfel, Aurel Marin s-a despartit onorabil de fostii sai camarazi. În fata autoritatilor comuniste si-a facut o autobiografie sincera în care si-a recunoscut întreg trecutul sau legionar. Apoi s-a înscris în partudul comunist, calitate fara de care nu ar fi putut sa-si continue cercetarile stiintifice.
Al doilea personaj este Puiu Atanasiu, avocat de meserie. În Legiune avea un grad mare si fusese prefect legionar.
Trimis pe rontul de rasarit, a cazut prizonier. Alaturi de alti camarazi de arme a refuzat sa se încadreze în diviziile procomuniste. Din contra, împreuna cu alti ostasi din armata româna cazuti în ghiarele bolsevicilor, a organizat diferite actiuni de protest contra samavolniciilor savârsite de bolsevici împotriva prizonierilor români. Pentru acest motiv, împreuna cu altii, a fost detinut în prizonierat pâna în anul 1948.
Abia în anul 1948 a fost eliberat din lagarele rusesti. Predat autoritatilor române, acestea l-au internat într-un lagar, pe întinsul canalului Dunare-Marea Neagra, cu regim de detinut politic.
Abia în anul 1954 a fost pus în libertate. Dupa punerea în libertate, Puiu Atanasiu, împreuna cu un alt camarad, tot legionar, pe nume Barbulescu, a preluat un chiosc de ziare si tutun pe Calea Victoriei, în Bucuresti.
Al treilea personaj a fost unul pe nume Lucuta. Acesta era inginer sef la uzinele „9 Mai” din Bucuresti. Nu era legionar. A fost în schimb camarad de arme cu Puiu Atanasiu pe frontul de rasarit si în cntinuare prizonier prin lagarele din URSS. Fiind eliberat, în perioada 1954-1956 chiar conducerea partidului comunist daduse „indicatii” verbale, recomandînd directorilor de întreprinderi sa mai „închida ochii” lsa trecutul politic, sa angajeze si oameni cu dosarul „deochiat”.
Economia era în mare deriva tocmai din cauza lipsei de oameni competenti în posturile cheie, ocupate acum de diferiti indivizi adunati de prin santurile mahalalelor bucurestene. Asa s-a ajuns la dublarea posturilor importante. Lichelele detineau puterea si avantajele personale, iar oamenii capabili si competenti erau cu munca si raspunderea.
Puiu Atanasiu a aflat, într-o buna zi, ca poetul Radu Gyr traia în crunte lipsuri materiale. A mai aflat ca, facându-i-se rau într-o statie de tramvai, a cazut lesinat pe peron. Acest lucru nu l-a lasat indiferent. Cu orice pret trebuia sa-i sara în ajutor.
Îl cunostea bine pe doctorul Aurel Marin. Îi cunostea temperamentul si scoala la care îsi facuse educatia. Chiar daca doctorul parasise Legiunea, soarta unui om de talia poetului Radu Gyr nu putea sa-l lase nepasator si surd la „geamatul” de disperare.
Rationamentul lui Puiu Atanasiu a fost corect. Doctorul Aurel Marin ajunsese un renumit specialist O.R.L., avâd venituri banesti uriase fata de ceilalti camarazi ai sai, oropsiti de regimul comunist. Puiu Atanasiu i-a scris câteva rânduri doctorului, rugându-l sa-l ajute pe poet.
Scrisoarea, si mai pe urma ajutorul banesc de la doctor, au fost trimise prin aceeasi persoana, pe nume Manolescu. Trebuia ferit doctorul de contactul direct cu poetul ( o asemenea fapta constituia „crima” de „ajutor legionar” din punct de vedere comunist ).
Doctorul Aurel Marin a fost trimis ( de catre conducerea tarii ) sa participe la un congres al medicilor, care se tinea la Paris. El reprezenta stiinta medicala din România.
Cum era de asteptat, a fost primit cu multa caldura de diaspora româneasca. A fost invitat la Diferite „cercuri” ale diasporei, toti fiind curiosi sa afle din gura lui noutatile din tara. Majoritatea zdrobitoare a celor care l-au primit la Paris pe doctor erau legionari, fosti camarazi de lupta ai sai. Agentii securitatii au urmarit pe savant pe tot traseul sau, înregistrând ce vorbeste si, mai ales, cu cine vorbeste.
La aceste discutii a fost evitata divulgarea terorii la care era supusa populatia tarii. Discutiile s-au limitat doar la discutii nevinovate, ce nu puteau constitui acuze la persoana doctorului Aurel Marin. Diaspora cunostea prea bine situatia din tara si a evitat cu grija sa-l puna în dificultate pe savant.
Totusi, necunoscând perfect mecanismele oculte ale securitatii, diaspora nu si-a imaginat ca securitatea putea sa fabuleze, sa inventeze „discutii”, „comploturi” ce nimanui nu i-au trecut vreodata prin minte.
La Manastirea Antim, sub aripa Patriarhiei din Bucuresti functiona o grupare mistica numita „RUGUL APRINS”, AL CARUI MOTOR ERA POETUL Sandu Tudor. Scopul acestei grupari era mentinerea treaza a spiritualitatii românesti în acele vremuri de cercetare satanica a neamului nostru.
Diferite opere literare ale talentelor din elita româneasca au fost înregistrate pe banda magnetica spre conservare pentru generatiile ce vin. Printre acestea erau si multe poezii ale lui Radu Gyr, reproduse de însusi glasul poetului. Una din cele mai importante poezii a fost „Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane!”
Anii 1955-1956 au fost ani de usoara destindere. S-a operat o slabire perceptibila a „surubului”. S-a dat o mica gratiere pentru detinutii politici cu condamnari pâna la 5 ani. S-au desfiintat provizoriu pedepsele „administrative” date dupa bunul plac al securitatii; regimul comunist a mai dat putina atentie si intelectualitatii. În Capitala si în marile orase de provincie s-au format timide cercuri intelectuale, unde se discuta orice, mai putin politica partidului comunist.
Asa arata partea vazuta a „icebergului” ce plutea încet spre oceanele mai calde.

PARTEA NEVAZUTA A ICE-BERG-ULUI

Revolutia din Ungaria a demonstrat ca regimul impus se Moscova n-are sanse de supravietuire decât în conditii de teroare maxima. Întocmai ca în URSS.
S-a trecut la pregatirea ultimului asalt. Mecanismele ruginite ale miseliilor au fost unse cu vaselina multa si apoi puse toate odata în functiune. Urma aducerea la ieslea lui satan a taranimii, prin totala ei jefuire. Aceasta operatiune implica: actiuni de forta; arestarea în masa a fruntasilor taranimii; întemnitarea persoanelor cu influenta în mase si cei cunoscuti a avea experienta în lupta antibolsevica; santaje de proportii; crearea unei atmosfere de spaima si nesiguranta.
Trupele rusesti s-au retras dincolo de Prut. Oculta moscovita a chemat miselimea din România la examenul de „doctorat”.
Urma sa fie gasita si ultima „necunoscuta” a ecuatiei, neaparat un „comandament legionar” cu multe ramificatii, ca o pânza de paianjen, ce ar cuprinde întreaga tara.
Pentru toate acestea era nevoie de o fantezie în exces. Fantezia exista. Mintile securistilor deversau de atâta plin de fantezie.
Mai era nevoie si de un sprijin extern. Exista si acesta, la rasarit tunurile rusesti tintind cu tevile spre noi. Din apus se auzea refrenul „adio si n-am cuvinte”( un fel de „pa si pusi”). Din întreaga aceasta orchestra se distingea cu claritate vioara întâi apartinând S.U.A.
Deci, nici o sansa, din nici o paret. Asa erau mânati din urma de ciobanii revolutiei ca o turma jalnica de oi ce merg spre abator pentru taiere.
Iata acum si compozitia „marelui” comandament legionar imaginat de oculta comunista:
Securitatea a fixat ca sef al „comandamentului” pe legionarul Barbulescu, vânzatorul de la chioscul de ziare si tigari din Calea Victoriei. L-au arestat. A început tortura, spre a-l face sa recunoasca „crima”de a fi comandantul suprem al complotului legionar antistatal. La a doua serie de torturi la acre a fost supus, Barbulescu a încetat din viata.
Cât zel si barbarie a pus securitatea în ancheta, omorându-l pe om numai la a doua serie de cazne!!
Nu-i nimic. Ancheta merge înainte! Comandant suprem va fi urmatorul în ordine, adica avocatul Puiu Atanasiu, ortacul lui Barbulescu. Doar au lucrat împreuna la acelasi chiosc de ziare si tutun, între peretii caruia se ascundea marele „comandant legionar” din România… Deci, din punct de vedere „tactic”, „strategic” si „militar” exista un comandant suorem în persoana lui Puiu Atanasiu.
Puiu Atanasiu, colac peste pupaza, fiind si avocat de meserie, „stia” si „învârtea” pe „nevinovata securitate”, asa, „pe vârful degetelor”. Se potrivea.
Marele „comandament legoinar” inventat de securitate trebuia sa aiba si un „sef spiritual”. Cine sa fie? Cine sa fie?! L-au gasit: Radu Demetrescu Gyr. Doar el era autorul poemului „Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane!”.
Între timp, securitatea a pus mâna si pe banda magnetica de la „Rugul Aprins”. Exista de acum si o proba materiala graitoare.
O revolutie legionara din interior nu era de conceput ( pentru securitate ) fara legatura cu comandamentele legionare din strainatate, în fruntea carora se gasea Horia Sima.
Nimic mai simplu. N-a fost „trimis” în strainatate doctorul Aurel Marin „ca sa aduca ordine si planuri” de la Horia Sima? N-a luat acesta legatura cu toate anexele comandamentului legionar de la Paris? Ce a cautat Aurel Marin la Congresul Medicilor?… Participarea doctorului Aurel Marin la Congres a fost doar „o masca”, un pretext. În dosul acestei forme nevinovate se ascundea punerea la cale a „loviturii armate” de tip „legionaro-fascist”!
Iata-l pe bietul doctor pus „calare pe bat”, în calitate de „curier” al fantasticului comandament legionar care urma sa dea semnalul revolutiei la Bucuresti.
În timpul procesului, la interogatoriu, doctorul Aurel Marin a spus adevarul asa cum a fost: ca întâlnirile cu membrii diasporei n-au avut nimic politic în ele. Numai ca nu declaratiile din fata instantei au fost luate în considerare, ci acelea de la dosar care au fost smulse de securitate prin torturi, santaj sau amenintari.
Se pare ca doctorul Aurel Marin n-a fost torturat. Si-a dat seama ca nu exista nici o scapare si ca pâna la urma tot va trebui sa accepte sub tortura declaratiile ticluite. Astfel, a semnat toate declaratiile asa cum le-a ticluit securitatea ca sa iasa „pasienta”.
În manipularea si înselatoria facuta de securitate doctorul Aurel Marin trebuia sa aiba calitatea de martor. Nu s-au putut abtine si l-au inculpat si pe dânsul, potcovindu-l cu 25 de ani munca silnica.
Lovitura de stat imaginata de securitate era armata. Deci, trebuia sa se dovedeasca existenta armelor. Ori, securistii n-au reusit sa dovedeasca nici macar existenta unor pistoale cu dopuri sau cu apa. Au rezolvat si aceasta „spinoasa” problema: l-au batut pe bietul inginer Lucuta pâna ce acesta a recunoscut ca are un depozit de armament la marginea satului unde s-a nascut.
Zeci de masini încarcate cu securisti s-au deplasat la fata locului. Au scormonit pamântul, prefacându-sea fi plini de emotia celor ce vor gasi. Bineînteles, nu s-a gasit nimic. Nu conteaza ca nu s-a gasit nimic, ci ca exista la dosar o declaratie în care se pomeneste de existenta unui depozit de armament. Mai stii? Poate ca între timp alti „banditi” au mutat depozitul în alta parte!
Orice persoana care a dat numai buna ziua lui Puiu Atanasiu a fost botezata de catre securitate cu denumirea de „sef al comandamentului legionar”! În cel mai bun caz era etichetat drept „curier” al unui „comandament” ce urma sa fie inventat ulterior.
În cadrul acestui paienjenis imaginat de securitate au fost agatate fel de fel de „comandamente” legionare, constituind punctele centrale ale marilor înscenari din anul 1958.
Au mai existat si mici grupuri disparate de intelectuali care în viata lor facusera de toate în afara de politica. Au existat oameni condamnati chiar si individual, unii pentru ca în timpul revoltei de la Budapesta au fost prea bine dispusi; altii pentru ca erau prea grabiti la mers pe drum; altii ca au privit chiorâs la portretele marilor dascali! Si câte si mai câte astfel de „crime” inadmisibile împotriva regimului „umanitar” comunist.
Ariergarda arestatilor o formau martorii lui Iehova, ca reprezentanti ai sectelor interzise.
Din „comandamentul central legionar” imaginat de securitate mai faceau parte si: Ibraileanu, vechi legionar, Rica Zamfiroiu, profesor de istorie, legionar, Nichi Groza, Legionar si acesta.
Procesul s-a judecat. Sentinta a fost urmatoarea:
– RADU DEMETRESCU GYR: condamnat la moarte;
– PUIU ATANASIU: condamnat la moaret;
– LUCUTA: condamnat la moarte;
– RICA ZAMFIROIU: condamnat la moarte;
– AUREL MARIN: condamnat la 25 de ani munca silnica.
Nemernicii au implicat-o în proces si pe fiica lui Rica Zamfiroiu, pe nume Rodica, pe care au condamnat-o la 15 ani munca silnica.

RECURSUL

La recurs toate condamnarile la moarte au fost comutate în munca silnica pe viata. Rezultatul recursului n-a fost comunicat condamnatilor. Acestia au fost tinuti, în continuare, în camerele osânditilor la moarte, care aveau un regim special: condamnatii erau legati cu lanturi grele la picioare, s-a aplicat un crunt regim de batjocora si teroare din partea gardienilor.
Gardienii care-i pazeau au fost special selectionati din rândurile celor mai prosti si fara de suflet. Securitatea, care-i dirija pe gardieni, urmarea din umbra efectul distructiv si de uzura a fortelor psihice ale detinutilor.
Situatia aceasta de spaima, ca la fiecare rasucire a cheii în broasca ar fi momentul decisiv al executiei, a durat un an de zile…Abia apoi li s-a comunicat condamnatilor comutarea pedepsei din condamnare la moarte la munca silnica pe viata si li s-au taiat lanturile de la picioare.
În continuare, Radu Demetrescu Gyr a fost tinut într-un crunt regim între viata si moarte. Când administratia constata ca este aproape de moarte, poetul era dus la spitalul închisorii Aiud pentru revigorare. Dupa ce se mai întrema putin, era din nou supus regimului de exterminare.
Iata cum „experienta Pitesti” o aplicau acum miseii într-o noua varianta, de lunga durata, la închisoarea Aiud.

REGIMUL DE TEROARE APLICAT POETULUI

Asa a durat teroarea împotriva poetului cu tot felul de „socuri” tip „Macarenco”pâna în anul 1962, când i-au pregatit ultima lovitura, spunându-i ca daca nu cadeaza si nu se leapada de trecutul sau legionar, îi vor aresta sotia si fiica.
Marele poet pastra pentru sotia si fiica sa Monica ( Luminita ) un adevarat cult plin de duiosie si dragoste familiala. Ultima lovitura bine calculata si îndelung dospita în mintile satanice ale miseilor a avut un efect maxim: poetul a decedat!

MARTURII…, MARTURII…

În privinta doctorului Aurel Marin, se stie ca acesta a functionat la spitalul penitenciarului Aiud ca medic-detinut pâna prin anul 1960-1961, când a fost eliberat si repus în aceeai situatie ca înainte de arestare, cu o mica deosebire: de acum doctorul Aurel Marin era însotit peste tot, ca o umbra, de catre o femeie care îi era asistenta.
Într-o buna zi, a cazut jos si a murit. Persoane mai apropiate doctorului presupun ca moartea n-a fost naturala, ca ar fi vorba de un asasinat. Asistenta care l-a însotit peste tot pe doctor ar fi fost o agenta în slujba securitatii, a carei misiune a fost ca sa-l asasineze pe doctor.
Totusi, aceasta varianta despre soarta doctorului Aurel Marin poate sa nu fie adevarata, ci doar o fabulatie creata de mintile oamenilor ce traiesc într-o vesnica teroare, suspectati si suspectând la rândul lor pe calai. În ce ma priveste, cred ca a fost vorba de un asasinat. Din postura în care se gasea doctorul, cunostea prea multe. De aceea trebuia sa moara. Si altii cunosteau multe. Dar nu erau în postura doctorului. Pe acestia oculta comunista i-a lasat sa moara în paturile lor.

ÎNCHISOAREA PITESTI
1949-1951

Daca zici „iadul pe pamânt”, nici atunci n-ai spus suficient ca sa exprimi ce a însemnat închisoarea Pitesti pentru studentii români.
Din cercetarile facute pâna în prezent, rezulta ca aceasta nimicire a tineretului român a fost proiectata ca un „plan strategic” cu mult înaintea marilor arestari din anul 1948. Ea a fost proiectata la Moscova de NKVD si încurajata de alte cercuri oculte internationale. Metoda de lucru s-a bazat pe rezultatele experientelor facute în Uniunea Sovietica de schimbare a reflexelor conditionate si de formare a altora decât cele dobândite prin educatia de pâna atunci ( hipnoza prin teroare; vezi procesul maresalului Tuhacevski ).
Detinutul era supus unor torturi inimaginabile în celula în care îsi executa pedeapsa, zi si noapte, pâna la limita vietii. Când se observa ca victima poate sa moara era din readusa la viata, iar tortura se repeta de la capat.
Tortura dura pâna când victima devenea din erou un misel, din credincios, un necredincios, pâna când, din chinuit, devenea el însusi tortionar. Toti centrii nervosi îsi schimbasera atitudinea, devenind exact invers de cum fusesera înainte; din anticomunist convins devenind comunist convins.
Nu era posibil nici un fel de simulacru. Cea mai mica ezitare era pedepsita cu trecerea din nou prin toate fazele torturii destinate celor nereeducati. S-au folosit metode de soc care aveau darul, pe lânga tortura, sa distruga si latura afectuva a sufletului uman înca din prima clipa.
Aceasta actiune a fost pusa în practica de un student pe nume Eugen Turcanu, comunist infiltrat în închisoare prin înscenarea unui proces de „omisiune de denunt” si condamnat la 7 ani de închisoare corectionala. Condamnarea lui Turcanu n-a fost decât un alibi, care a îmbracat un lup în blana de oaie spre a fi introdus în staul ca sa sfâsie toata turma. A reusit sa sfâsie si a reusit sa-si ia si rasplata în fata plutonului de executie, caci asa stiu comunistii sa-i rasplateasca pe cei care-i servesc cu mult zel.

MARTURIA LUI GHEORGHE SUROIU
privitoare la începutul „reeducarii” de la Pitesti

PRIMA LOVITURA

La începutul anului 1949, dupa ce fuseseram judecati si condamnati, am plecat de la închisoarea Jilava la închisoarea Pitesti, destinata studentilor.
În aceasta camera eram încarcerati toti absolventii anului 4 al facultatii de medicina din Bucuresti, care fuseseram implicati în lupta anticomunista. Îmi amintesc doar câteva nume: Nuti Patrascanu, Aligo Popescu, Borcea, si asa mai departe, pâna la numarul de 20. N-aveam un regim sever, ba chiar puteam zice ca era destul de lejer fata de anchetele dure prin care trecuseram si fata de naduful suportat la Jilava.
Noi, cei din aceasta celula, faceam cu rândul si pe plantoanele, întretinând curatenia pe coridoare si servind mâncarea la detinuti. Gardienii erau toleranti, mai puteam sa ne strecuram dintr-o celula în alta si astfel sa cunoastem si pe alti camarazi mai proaspat arestati si condamnati si, odata cu acestea, ultimele noutati.
Pe data de 19 aprilie 1949 veni si primul lot „suceveni”. Lot mare, majoritatea având condamnari cu munca silnica si temnita grea; o parte mai mica aveau condamnari pe diferite termene cu închisoare corectionala. Un numar de 6 din acestia au fost încarcerati în celula nr.”6″ situata exact vis-a-vis de celula noastra. Acestia erau: Turcanu Eugen, Onisor, Ghebac, Ticu Craiu, Martinus si înca unul de al carui nume nu-mi aduc aminte.
Habar n-aveam ce gândesc sau cum sunt ei organizati. Ne-am strecurat în celula lor si ei într-a noastra si discutam prieteneste si sincer tot ce stiam. Ma întreba Turcanu:
-Ma, voi va mentineti pe pozitie?
-Se poate? Ii raspundeam eu. Ce oameni am fi daca dupa câteva luni de puscarie am deveni fricosi si tradatori?
M-a întrebat cine-i seful, care-s cei de care asculta masa de detinuti; îl interesau numai oamenii bravi, iar eu i le spuneam pe toate, mereu, pe cele care le socoteam drepte si adevarate. Departe de mine vreo banuiala de miseliile ce zaceau în sufletul acestui om.
Dupa vreo 10 zile de asemenea iscodeli, dintr-o data gardienii au închis celulele, instituind un regim extrem de sever, de o strictete maxima. N-am mai fost scosi pe coridor sa mai facem serviciul de plantoane, în schimb acest lucru a fost preluat de Turcanu si cei de la celula nr.6. Hârdaul cu mâncarea se ducea prima data în celula lor, unde acestia alegeau ce era mai bun, pe saturate, si numai apoi împarteau ce mai ramânea la celelalte celule.
Acest lucru a durat pâna aproximativ la 15 mai 1949, când, la un moment dat, gardianul deschise usa si introduce peste noi pe Turcanu, împreuna cu cei cinci colegi de celula, cu bagaje cu tot si, fara sa rosteasca o vorba, închide usa.
Noii veniti au lasat bagajele jos, iar Turcanu, hodoronc-tronc, începu sa ne tina un discurs cam în felul urmator:
-Noi suntem veniti de la Iasi si Suceava, ne-am rupt de toata credinta legionara avuta înainte, am parasit toate credintele obscurantiste, religioase, si suntem decisi sa terminam cu banditismul. Cine-i de acord cu acest punct de vedere sa treaca acum lânga noi!
Stupoare pe toti cei 20. Începeam sa înteleg mismasurile facute de administratie pentru a pregati clipa aceasta. Dar înca întelegeam prea putine.
Bineînteles ca nimeni dintre noi nu a trecut alaturi de el, ba un oltean mai curajos din fundul camerei i-a raspuns clar ca nu trecem. Atunci cei 6 ca la o comanda, au scos din bagaje cozi de matura, dinainte pregatite, si au început sa ne loveasca fara mila sau rusine.
Rabdam si încasam lovituri nemiloase. Ne-ar fi fost mai usor sa contracaram si sa-i anihilam, caci eram de 3 ori pe atâtia si aveam avantajul moral de luptatori anticomunisti, fata de câtiva misei si tradatori, dar antecedentele proaspete de colaborare ale acestor ticalosi cu administratia, sau mai bine zis, administratia care actiona prin intermediul lor, ne-au inhibat toate fortele, încât, în afara de o aparare pe care o face un copil când tatal s[u îi aplica o corectie dupa zicala:” nuiaua este rupta din rai”, altceva nu am facut.

INTERVENTIA DIRECTORULUI AL. DUMITRESCU

Cam dupa o ora de batucire au obosit, si Turcanu s-a repezit la usa batând puternic cu pumnul.
Usa s-a deschis pe loc si iata-l pe directorul Dumitrescu ca apare cu o stinghie de lemn patrat de esnta tare în mâna, urmat de o ceata întreaga de gardieni. Ia cuvântul Turcanu:
-Domnule director, noi suntem o serie de studenti care am renuntat la toate conceptiile obscurantiste mistico-legionare, burgheze si de alta natura si vrem sa ne reeducam spre a fi de folos societatii, dar legoinarii au sarit pe noi sa ne omoare!
Directorul Dumitrescu îsi compuse atunci o figura plina de agresivitate, inhalând aer cât mai mult în piept ca sa zica ceva împotriva noastra.
Atunci am luat cuvântul eu, zicându-i directorului:
-Domnule commandant, în aceste conditii care au aparut astazi, noi nu suntem siguri pe vietile noastre.
-Ce maaa, nu mai sunteti siguri pe vietile voastre?!
Si începu sa ma loveasca cu acea stinghie de lemn pâna a obosit, iar noi toti,si mai ales eu, simteam ca suntem pierduti. Nu a permis nici unuia din cei ciomagiti sa ia cuvântul, ci dupa ce a terminat a ma bate ne-a zis la toti:
-Sa nu mai aud nimic! Toata lumea face ce zic acesti oameni cinstiti care au lepadat banditismul si sunt pe drumul cel bun!
A facut stânga-mprejur, lasându-ne pe mâna fiarelor. Nu mai era nimic de facut, decât de rabdat. Dar nici unul nu si-a dat seama ce urmeaza, caci daca am fi stiut, am fi riscat moartea, cu mult mai simpla si mai putin dureroasa.

PE MÂNA CALAILOR

Dupa iesirea directorului din camera, Turcanu, privindu-ne crunt si cu o ura nemaiîntâlnita la cineva în priviri, ne porunci sa luam pozitia chinuitoare la marginea patului cu âinile întinse, cu privire tinta într-un punct fix, fara a avea voie sa privim în dreapta sau stânga; apoi, pe rând, am trecut la autodemascare.
Victima trebuia sa stea în pozitie de drepti si sa raspunda la întrebarile lui Turcanu. Acesta era bine informat de continutul dosarului si de atitudinea avuta de victima dupa arestare si condamnare. Cea mai mica nesinceritate în aceasta demascare era pedepsita pe loc. Studentul era dezbracat la pielea goala, întins pe jos si batut pâna la lesin în fata celorlalti care asistau neputinciosi si îngroziti la toata grozavia ce se dezlantuise. N-a fost unul care sa scape netorturat si multi dintre noi treceau de mai multe ori la rând prin faza torturii.
Autodemascarea era verbala si scrisa. Cea verbala consta nu numai din propriile fapte ce nu le-ai declarat la securitate, ci si din declaratiile împotriva colegilor de scoala, vecini, rude; chiar si împotriva gardienilor sau alt personal din închisoare mai omenos. Toate acestea se verificau prin ceilalti torturati, iar cea mai mica nepotrivire era crunt pedepsita. Aceasta a fost faza verbala, dupa care a urmat faza scrisa; dar numai dupa ce erai considerat vidat de tot ce aveai în tine.
Asa a aratat faza întâi, care a durat câteva saptamâni fara întrerupere, zi si noapte. Simteam cum ne pierdem, cu toate ca înca mai aveam putere, dar nu puteam aprecia câta, caci torturile neîntrerupte ne copleseau cu totul.
Primul pe care l-am vazut cazând si trecând de partea tortionarilor a fost Nuti Patrascanu; paharul pentru colectat otrava suferintei se vede ca i-a fost mai mic decât al celorlalti si ajunsese sa se umple si sa deverseze. Nu ne dadeam seama daca Nuti Patrascanu a trecut de partea lor pentru a se salva pe sine si pe altii, sau pentru ca, parasindu-l puterile, noile reflexe conditionate au pus stapânire totala pe el.
Multe as mai avea de spus din aceasta prima faza a disperarii, dar ma simt coplesit atât de amintirea lor, cât si de atacurile otravite cu care necomunistii ne asalteaza acum pe un câmp pustiu; când oameni care-si zic intelectuali se multumesc, sustinând minciunile, cu cunostintele dobândite în scoala generala dintr-un manual unic de istorie, autor avându-l pe un oarecare Roller.

EXPLICATII PRIVIND PRIMUL ATAC AL LUI TURCANU DE LA ÎNCHISOAREA PITESTI

Începutul „reeducarii” a pornit cu 6 insi, în fruntea carora s-a gasit Turcanu.
Pe masura ce creierele erau „spalate”, cu oamenii compromisi si transformati în fiare în fiare, Turcanu si-a marit echipa de roboti. Acestia executau orice ordin cu o fidelitate de neimaginat. Numarul robotilor crestea cu fiecare tânar care se prabusea. În mod sigur, pe lânga cei 6 care au efectuat primul atac, au mai existat înca pe atâtia introdusi prin diferite camere ca delatori pentru „pregatirea terenului”.
Orice desconspirare a acestei actiuni era pedepsita cu torturi mortale. Torturile se executau în fata celorlalti, care asistau îngroziti si neputinciosi.
În acea perioada, multi au fost omorâti în torturi. Asa se explica existenta unui numar destul de mare de reeducati în atacul savârsit de Turcanu pe data de 6 decembrie 1949 ( Sfântul Nicolae ) într-o camera mare de pe sectia „corectie”.
Asa se explica cel de al doilea atac, si cel mai feroce, executat la data de 25 decembrie 1949 în camera „4 spital” împotriva capeteniilor studentimii. Cei agresati la acea data au fost vreo 20 de insi. Agresorii, înca odata pe atâtia sau chiar trei contra unu. Deci, între 40 si 60. Majoritatea dintre acestia au fost introdusi cu mult înainte în camera, pentru ca fiecare dintre ei sa-si repereze cu precizie victima pe care o va ataca.
Metoda aceasta a constituit „arma noua” pe care comunismul a introdus-o în lupta. Aceasta „arma” a facut ravagii. Procedeul a fost importat cu numele sau propriu: „Metoda demascarilor”( si a intrat în dotarea securitatii sub numele de „Ancheta perpetua”).
Metoda a fost bine experimentata în Uniunea Sovietica, de unde a fost importata, dar a fost aplicata la Pitesti cu mult mai multa ferocitate decât acolo. Se zice ca în Uniunea Sovietica a fost aplicata detinutilor de drept comun. Nu ma îndoiesc de aceasta, dar sunt cu atât mai mult convins ca a fost aplicata si detinutilor politici. Zeci de milioane de robi constituiau detinutii politici.
În Uniunea Sovietica, oameni bravi erau transformati în „mielusei” în cel mult o noapte sau doua de tortura. La Pitesti a fost nevoie de luni întregi de supliciu pâna când structurile spirituale au fost modificate cu 180 de grade.
Explicatia e simpla: în Uniunea Sovietica n-a existat o „Legiune” disciplinata care sa stie ce vrea! N-au existat tineri crestini care sa se fi pregatit anticipat pentru a rezista la prigoana.
Vai noua, românilor! Ne-am imaginat toate supliciile posibile, în frunte cu cel al mortii prin împuscare, dar supliciul reeducarii N-A FOST INTUIT DE NIMENI.

MARTURIA LUI GHEORGHE MARUTA

MISCAREA TINERETULUI REGALIST

Aceasta organizatie a fost initiata de mine si de altul, pe nume Radu Mitescu. Radu Mitescu era seful lotului. În timp ce eram urmariti de securitate, el a reusit sa se sustraga arestarii, astfel ca am ramas eu seful lotului.
Denumirea organizatiei, „Miscarea Tineretului Regalist”, am dat-o astfel pentru ca asa am crezut noi ca putem mai bines sa concretizam mai bine lupta anticomunista.
În ziua de 4 noiembrie 1949 am fost judecati si depusi la penitenciarul Jilava, unde am suportat un regim de înfometare crâncena. Pe data de 29 decembrie 1949, un numar de 16-17 studenti am fost transferati la penitenciarul Pitesti.
Înca de la Jilava, securitatea a avut grija sa lanseze zvonul ca studentii vor fi adunati toti în penitenciarul Pitesti, unde li se va aplica un tratament „preferential”, în sensul ca vor avea carti de citit, pachete, legaturi cu familiile prin vorbitoare, etc. Studentii si elevii vor fi privilegiati, deoareca din punct de vedere al regimului comunist aceste doua categorii de detinuti erau elemente tinere si „recuperabile”.
La închisoarea Pitesti am fost încarcerati într-o camera de la subsol, având un program destul de lejer. Nu departe de acea camera era si baia cu dusuri a închisorii. Când eram scosi la baie, gardianul ne zicea:
-Dupa ce terminati, sa ma anuntati ca sa deschid usa.
Ziceam între noi ca se confirma zvonurile despre Pitesti, cu regimul sau blând, fara strictete si teroare, cum era la Jilava.
Lânga camera de baie era un cântar zecimal pentru cântarit alimentele. Ne-am cântarit si noi când mergeam la baie. La înaltimea mea de 1,80m, cântaream 45 de kg. Abia atunci mi-am explicat ametelile ce le aveam când ma ridicam din pozitia culcat. Toti aratam la fel. Eram adevarate stafii, venite din lumea cealalta.

LA CAMERA „4 SPITAL”

În acea camera am stat exact o luna de zile. Pe data de 20 ianuarie 1950, gardianul a zis sa ne facem bagajele si, cu ele în mâna, am fost condusi la camera „4 spital”, la etajul I.
-Turcanule! Uite, ti-am adus noi oaspeti.
Turcanu în calitate de sef de camera se prefacu a fi foarte binevoitor si cu o voce blânda ne-a zis:
-Mai baieti, acum ocupati si voi locurile ce le gasiti libere. Stiti voi cum e când vii mai pe urma, ocupi ce este liber.
Locurile libere în camera erau rasfirate printre ceilalti pe care i-am gasit acolo. Nu s-a brodit nici macar doi dintre noi sa fim unul lânga altul. Cum eu am intrat ultimul în camera, am gasit doar un singur loc liber, penultimul de lânga usa. Pe ultimul pat era întins un tânar ce parea grav bolnav. Nu putea nici sa se scoale din pat. Ceva mai târziu am aflat ca bolnavul se numea Bogdanovici Alexandru, seful unui grup legionar din Iasi.

-Pot sa stau aici, domnu Turcanu?
-Da, asaza-te acolo, a raspuns Turcanu cu o voce ce arata multa bunavointa.
Primele zile la camera „4 spital” au fost de relaxare. Bastinasii acestei camere ne-au provocat la discutii: De unde venim? Pentru ce am fost arestati? Cine a ramas nearestat? Toate aceste întrebari, ba unele total neobisnuite, mi-au dat de banuit ca aici e ceva necurat, si am devenit circumspect.
Bogdanovici încerca sa-mi sugereze grozavia care ne asteapta. Voiam sa descifrez si sa talmacesc cele zise de dânsul în soapta, dar n-am reusit sa pricep aproape nimic. Odata, în timpul mesei, când toti erau atenti la mâncare, Bogdanovicimi-a soptit:
-Fii atent ce vorbesti, ca se vor întâmpla niste lucruri…
Din acel moment am fost si mai precaut, dar eram departe de a banui ce ma astepta. Cu totii simteam ca ceva planeaza asupra noastra, ceva nedefinit.
Îmi aminteam ca, în timp ce eram înca în carantina în camera de la subsol, în ziua de Craciun, am auzit niste tipete de om torturat. Mi s-a parut ca veneau din partea închisorii unde ne gaseam noi acum. Adica de la camera „4 spital”.
Dupa 3-4 zile, Turcanu a schimbat foaia bunavointei si a strigat autoritar la noi:
-Toata lumea drepti! Nu misca nimeni! Toata lumea trece prin fata mea!
Eu stateam linistit în pat, nu puteam sa+mi imaginez ca aceata porunca mi se adreseaza si mie.
-Banditule, tu nu te scoli?
M-am ridicat imediat din pat, trecând la rând. Începea sa intre frica în mine, caci observasem legaturile cordiale care existau între Turcanu si gardieni. Ba chiar supunerea gardienilor în fata lui Turcanu. Vorbele lui Bogdanovici abia acum începeau sa aiba înteles.
Turcanu începu urmatorul discurs:
-Trebuie sa stiti ca viitorul omeniii este comunismul. Clasa muncitoare ne hraneste pe noi, „banditii”, pe gratis. Muncitorii care trudesc din greu ne dau de mâncare noua, la niste trântori, care, în loc sa fim alaturi de întreg poporul muncitor, ne-am aratat coltii si am luptat împotriva clasei muncitoare. Pâna aici v-a fost! Colâii va vor fi rupti, cu sau fara voia voastra. De aici nu scapa nimeni fara sa-si fi lepadat definitiv toate conceptiile legionaro-fascisto-burgheze,etc., si fara sa declare tot ce n-a declarat la ancheta securitatii.
Zadarnica a fost toata prudenta mea de a nu scapa vreo vorba necugetata, ca napasta totusi m-a ajuns.

BATAIA

La un semn facut de Turcanu, ajutoarele lui, cei peste 30 de locatari ai camerei, au scos de sub saltele ciomege, capete de priciuri, bucati de cabluri groase si elastice, si începura sa ne loveasca. În cap, peste picioare, peste fata. Nu conta ca loviturile puteau fi mortale.
N-am trecut de contraatac, ci ne-am aparat numai de lovituri, pe cât a fost posibil. Ne dadeam seama ca treaba e organizata si dirijata din umbra de securitate.
Echipa de batausi a fost aranjata de catre Turcanu pe doua rânduri, printre care trebuia sa trecem sub ploaia de lovituri ale tortionarilor. Acela dintre noi care încerca cea mai mica opozitie sau protest în fata acestei samavolnicii, era trântit la podea si batut individual de câte 3-4 tortionari, pe unde se nimerea.
A durat aceasta bataie vreo 3 ore, pâna ce tortionarii au obosit de atâta „truda”, pe care o depusesera schingiuindu-ne.
Am fost din nou rânduiti cu totii într-un flanc, cu fata la tortionari. În fruntea lor se afla Turcanu. El a întrebat pe unul din lotul meu:
-Cine e seful lotului?
-Maruta, raspunse acesta aratându-ma pe mine.
Apoi Turcanu mi se adresa mie:
-Ia cârpeste-le câte o palma la fiecare!
-Cum sa-i palmuiesc, domnu Turcanu, când ei îmi sunt prieteni?
-Fu…Dumn…Pastele…Lasa, ca le dau eu, sa vezi si tu cum se loveste.
Vazându-i trupul vânjos si mâna puternica, aratând mai mult a laba de urs, l-am oprit zicând:
-Lasati domnu Turcanu, le dau eu câte una. Am tras câte o palma la fiecare, usor ca sa nu doara, iar formalitatea sa fie îndeplinita.
-Fu…Dumn…ma-tii de bandit. Ia vino încoace sa-ti arat eu cum se dau palmele.
Zicând aceasta, îmi trânti fulgerator o palma atât de puternica, încât ma azvârli din mijlocul camerei cu capul tocmai în tineta, lânga perete. În cadere, mi-a sarit mâna stânga din umar, iar cea dreapta s-a fracturat.
N-a fost de ajuns atâta, ci ma prinse cu mâna stânga si îmi trânti un pumn în piept. Am cazut pe marginea patului, fracturându-mi toate coastele de pe partea dreapta. Apoi a sarit ca o fiara asupra mea, începând sa mp loveasca si sa ma calce în picioare. În zadar ma calca în picioare, ca eu nu mai asteptam nimic. Lesinasem de durere.
Când m+am trezit din lesin, unul din tortionari ma doftoricea. Era Nuti Patrascanu, care facea pe doctorul, fiind unul din batausii de frunte. A reusit sa-mi potriveasca mâna stânga la loc, dar mâna dreapta, care era fracturata, s-a umflat îngrozitor. Întreaga doftoriceala mi-a facut-o Nuti Patrascanu si cu asta am ramas pâna la capat, vindecându-ma fara nici o alta asistenta medicala.
Am avut noroc cu loviturile grave de la început, caci am fost lasat în pace un timp. Turcanu se ocupa de torturarea celorlalti camarazi ai mei, fara întrerupere. Pentru mine a ramas doar pozitia fixa la marginea patului, chin destul de mare si acesta, dar care era floare la ureche fata de chinurile prin care treceau ceilalti.

TURCANU SI BOGDANOVICI

Din când în când, Turcanu, scrâsnind din dinti, se adresa lui Bogdanovici, care nu se putea ridica din pat:
-Ma, tu, prietenul meu cel mai bun, de mâna mea ai sa mori! Si se repezea la el lovindu-l, asa culcat cum era si în imposibilitate de a mai face vreo miscare.
Cum patul meu era chiar lipit de al lui Bogdanovici, simteam dinspre el o duhoare de urina si de hoit în descompunere. Nu putea sa se dea jos din pat, se urina pe el. Cu toate acestea, nu scotea nici un geamat, nu schita nici un semn de durere. Durerile acestui trebuie sa fi fost groaznice, caci odata, când s-a întors putin în pat sub patura sura si aspra unde zacea în pielea goala, i s-au vazut fesele si pulpele picioarelor care pareau o carne tocata, terfelita parca prin gunoaie. Aveam impresia ca fusese batut cu o scândura prevazuta anume cu cuie încârligate. Numai asa puteam sa-mi explic halul în care era.
Într-o dimineata, am încercat discret pe sub patura sa-l misc, dar trupul îi era rece. Dupa numaratoare a fost pus într-o patura si scos afara pe coridor. Daca moartea lui a fost reala sau numai aparenta, asta n-am de unde s-o stiu.
La sosirea lotului meu în camera „4 spital”, supliciul lui Bogdanovici era încheiat. Loviturile ce i le mai dadea Turcanu din când în când erau fara efect. Lovea ca într-un sac. Bogdanovici nu schita nici un gest de aparare sau durere.

MOARTEA STUDENTULUI GIGI VATASOIU

Dupa vreo 12 zile de la sosirea noastra în camera „4 spital” am fost scosi la baie. Aranjamentul pentru baoe a fost facut de însusi Turcanu. În fata mergea un tortionar „reeducat”. Dupa el, tot câte o victima si un tortionar. În prima serie erau 12 victime si 13 tortionari.
Printre cei care au plecat în prima serie a fost si Gigi Vatasoiu, student si coleg de an cu mine. Eu am ramas în seria urmatoare.
Se pornea din camera în rând, câte unul, si în pas alergator. Auzeam înca tropotele celor care se departau, când deodata am auzit un tipat si apoi cineva a strigat cu glas tare: Ma, ce faci? Înapoi!
I-am vazut pe toti venind înapoi si luându-si locul în pozitie fixa pe paturi. Dintre ei lipsea Gigi Vatasoiu. La scurt timp dupa aceasta am auzit bocanituri pe coridor, ca un fel de activitate de lucru. Nu mi-am putut da seama despre ce activitate poate fi vorba. Cam pe la ora doua, ciocaniturile au încetat pe coridoare, iar noi am reluat programul de baie. Pe golul scarilor era deja montata plasa de ssârma. Acesta era singurul loc pe unde era posibila o sinucidere.
Abia târziu de tot am aflat ca Gigi Vatasoiu s-a aruncat cu capul în jos pe acest gol, murind pe loc (este de remarcat ca, doar cu câteva luni înainte, se sinucisese în acelasi mod, dar la capatul opus al penitenciarului, studentul Serban Gheorghe – vezi”Memorialul ororii”, ed.Vremea, Bucuresti 1995,p.698).Gigi Vatasoiu, înca liber fiind, ne-a spus-o tuturor, ca în caz de arestare si torturare, el se va sinucide. Se vede ca a avut curajul sa se tina de cuvânt.
Acest eveniment, despre care nimeni n-a suflat o vorba atunci, a fost urmat de cea mai minutioasa perchezitie ce mi-a fost dat s-o suport în închisoare. Perchezitia a fost efectuata de însusi Turcanu si de robotii lui.

INSPECTIA

Era pe la sfârsitul lunii februarie 1950, când, într-o zi, a fost introdus în camera un tânar student cu fata de copil. Sa fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Nita Cornel.
A fost introdus direct în „focurile reeducarii”, adica în torturi cumplite, alaturi de noi ceilalti. Toata noaptea am petrecut-o în torturi groaznice, aplicate de însusi Turcanu si de echipa sa de peste 30 de tortionari, toti cu creierele „spalate” si trasformati în roboti docili, fara alta vointa si initiativa decât acea impusa de Turcanu. Pardoseala era stropita cu sânge, hainele celor torturati, la fel.
A trecut ora deschiderii, s-a servit terciul si am fost obligati sa stam cu mâinile în buzunar, cu privirea fixa la bec, fara sa facem nici cea mia mica miscare în dreapta sau stânga.
Turcanu a iesit din camera, dar peste un minut sau doua a reintrat ca o furtuna:
-Mai, fiti atenti. Avem control. Când strig drepti, toata lumea se va ridica în picioare.
Dupa câteva minute, primul gardian deschide usa, zicându-i lui Turcanu:
-Au intrat pe sectie!
N-a terminat bine de zis, ca usa s-a deschis larg si în camera au intrat 2 indivizi îmbracati civil si 2 îmbracati militar, ambii având grade superioare.
Pe civilul din frunte, ce se vedea ca e seful „delegatiei”, l-am recunoscut imediat dupa figura, caci facea parte din biroul politic al comitetului central al Partidului Comunist, si pozele acestora erau atârnate peste tot. Era Iosif Kisinevschi, de nationalitate evreu.
Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu, al 3-lea, îmbracat militar, era generalul Nikolschi (de fapt Grunberg, de nationalitate evreu), iar al 2-lea îmbracat în uniforma era seful securitatii din Pitesti.
-Ei, cum e? A pus întrebarea batjocoritor Iosif Kisinevschi.
În clipa aceea, studentul cel tânar adus în camera abia cu o zi înainte tâsni din locul sau de lânga prici si zise lui Iosif Kisinevschi:
-Sunt detinitul Nita Cornel. Cum sa fie? Nu vedeti si dumneavoastra? Si arata cu mâna spre ceilalti. Suntem torturati.
Abia atunci am îndraznit sa privesc la figurile celor torturati. Erau pur si simplu desfigurati. Fetele tumefiate, ochii umflati si negri de lovituri. Unora le mai curgea sânge din gura. Era un tablou înspaimântator. Si eu fusesem torturat. Probabil aratasem la fel cu ceilalti.
-Ce te plângi ca sunteti batuti? Asta nu-i nimic. Ati fost adusi aici ca sa fiti omorâti! Sî ziceti „merci” de regimul uman pe care vi-l aplicam!
Zicând aceasta, au facut cu totii stânga împrejur si au iesit grabit din camera, pentru a evita orice replica a celor torturati.
Am ramas cu totii înmarmuriti de raspunsul primit si de „figurile” facute de acesti inspectori. Spaima celor torturati a atins cota maxima. Nu mai aveam cui sa ne plângem. Simteam ca suntem pierduti.

MOARTEA STUDENTULUI NITA CORNEL

Turcanu a închis linistit usa camerei dupa inspectori, apoi, privind crunt la Nita Cornel, începu cu înjuraturile cele mai abjecte si josnice din repertoriul sau.
-Sa te dezbraci imediat!
Astfel bietul Nita s-a dezbracat în pielea goala. A fost legat cu mîinile la spate de 2 din robotii lui Turcanu. Între mâini fu introdus un par gros ca sa reziste si cei 2 l-au ridicat la înaltimea priciului de la etaj, pâna a ramas asa, spânzurat, în cea mai dureroasa pozitie. Apoi Turcanu a luat o bâta mai groasa (cam cât mîna mea) si a început sa-l loveasca pe Nita.
Apoi, adresându-ni-se noua celorlalti, care priveam îngroziti, ne-a zis:
-Iata ce o sa pateasca acela care va mai îndrazni sa iasa la raport.
Bestia de Turcanu îl lovea cu parul peste fata, cu o ferocitate crescânda. La fiecare lovitura peste obraz, capul îi era azvârlit în dreapta sau în stânga, avînd impresia ca gâtul secat de carne se va rupe si va zbura cât colo, rostogolindu-se.
Am auzit cum, la o lovitura mai puternica, oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins si surd, ca sfarâmarea unei coji de nuca subtire. La alta lovitura, i-au sarit mai multi dinti din gura. Ochii i-au sângerat holbati gata sa iasa din orbite, cu groaza si spaima întiparita în ei. Începu sa vomite cu chiaguri de sânge si o picatura de sânge i se prelingea din ureche.
Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir, caci fiecare clipa parea o vesnicie. La un moment dat, a scapat capul în jos, dând semnal de moarte.
Chiar si astfel, cu capul balanganind fara viata, a mai fost lovit de câteva ori, pâna când unul din cei ce-l tineau spânzurat îi spuse lui Turcanu:
-A murit.
-Da-l în p…ma-sii! Ce-i daca a murit? Un legionar mai putin.
Trupul fara viata si fata aceea gingasa de copil zdrobita înspaimântator, sânge amestecat cu carne, zaceau acum în mijlocul camerei. Dar pofta de tortura a lui Turcanu înca nu se potolise, ci privea ca o fiara în dreapta si în stânga, gata sa sfâsie si pe altii.
-Aduceti o patura!
Pe loc, au adus o patura în care au înfasurat cadavrul si astfel l-au scos pe coridor, de unde l-au luat gardienii sa-l duca mai departe.

MARTURIA LUI TACHE RODAS
privitoare la închisoarea Pitesti

DE LA TÂRGUSOR LA PITESTI

Spre sfârsitul anului 1950, eram încarcerat la închisoarea Târgusorul Nou, cu o condamnare de 5 ani închisoare corectionala. Pe vremea aceea eram înca elev. Stateam într-o camera numita „izolare” cu un regim de celula, deoarece, alaturi de alti elevi, am refuzat „reeducarea”. Eram considerat periculos si instigator de frunte. Din cei care eram la izolare, colonelul Sepeanu Tudor a selectionat, prin luna octombrie, pe 7 insi, care am plecat la canalul Dunare-Marea Neagra.
Am ajuns la lagarul Peninsula, unde am stat 3 saptamâni. Apoi din nou au venit de la administratie cu o lista, pe care figuram 5 insi, din cei 7 veniti de la Târgusor: eu, Bejan, Suciu Aurel si înca unul.
Am fost transportati la Poarta Alba si introdusi într-o brigada de drept comun. Acolo am stat câteva luni, apoi am fost transportati la închisoarea Jilava.
Nu ma puteam nicicum dumiri ce înseamna acest transport de la o închisoare la alta din tara. Mai ales ca era atât de conspirativ. Plecând spre Jilava de la o colonie de drept comun, ni s-a pierdut orice urma fata de camarazii nostri, care erau în cu totul alte lagare, formate exclusiv din detinuti politici.
Cu un nou transport, ne-am pomenit la închisoarea Pitesti, în camera „4 spital”.
Auzisem eu ca la Pitesti se întâmpla lucruri stranii, dar nu aveam nici o confirmare precisa din gura unui camarad pe care sa-l cunosc si în care sa pot avea încredere. Pe câti i-am considerat eu oameni de încredere si stiam ca vin de la Pitesti, i-am întrebat. Dar acestia au negat ca acolo s-ar întâmpla lucruri groaznice. Atât de bine fusesera dresati sa simuleze sinceritatea, încât m-au convins si i-am crezut. Frica de care erau stapâniti era perfect mascata. N-am reusit sp sesizez nimic.

M-AM PUS PE TREABA, CA DE OBICEI

Neavând nici un fel de confirmare de la cei pe care i-am întrebat, nu prea mi-am facut mari probleme. Noii veniti în camera eram în numar de 11. În camera am gasit înca vreo 25 de detinuti veterani ai închisorii, toti studenti la diferite facultati din tara. Îmi amintesc numele a 2 insi dintre acestia: pe unul îl chema Costachescu, iar pe al 2-lea, Apavaloaie.
I-am întrebat pe câtiva dintre veterani despre cum merg lucrurile la aceasta închisoare. Mi-au raspuns ca la Pitesti e bine, detinutii îsi vad de treburile lor, iar administratia nu se amesteca în ciorba detinutilor. Mi-am zis în sinea mea ca am nimerit-o bine.
Cei 6 studenti de la medicina cu care venisem erau toti condamnati pentru aderenta la Miscarea Legionara, dar nu prea erau ei în tema cu doctrina legionara. Au fost mai multi simpatizanti decât activi, sau au contribuit cu ajutoare la sustinerea organizatiilor legionare. Ajunsi la închisoarea Pitesti, ar fi vrut sa cunoasca si ei ceva din doctrina pentru a sti de ce sufera condamnarile primite.
Eu, care cunosteam bine legile si poruncile date de Capitanul Corneliu Zelea Codreanu, cunosteam pe de rost discursurile sale, circularile, multe cântece si poezii si atâtea si atâtea lucruri; m-am oferit pe loc sa-i învat, fara sa ma feresc de cineva. Scriam, zgârâind cu un vârf de ac pe coji de sapun, iar studentii le memorau cu lacomie pe toate.
Totusi, un lucru mi se parea curios. De câte ori ieseam în curte la plimbare, câte unul sau doi studenti, veterani ai Pitestiului, ramâneau în camera, motivând ca nu sunt dispusi sa se plimbe, iar când noi ne întorceam, toate foitele de sapun erau disparute. Cei ramasi în camera motivau ca le-au aruncat la WC, ca nu cumva sa fie gasite de gardieni. Nu mi-am facut eu mari probleme din aceasta, ci le refaceam pe toate la loc.
Asa au durat lucrurile pâna în luna martie 1951 în ziua de Bunavestire.

ATACUL

În seara zilei de Bunavestire, în timp ce noi scoteam tinetele de murdarie gardianul ne-a zorit zicându-ne:
-Mai repede! Mai repede, ca avem treaba în seara asta!
Îmi ziceam în sine ca gardianul s-a ticnit la cap, deoarece în nici o închisoare nu existau treburi dupa programul de seara.
La câteva minute dupa ce ne-am întors de la WC, usa s-a deschis brusc si în camera a intrat renumitul Turcanu, cu câtiva detinuti dupa el. Liota de gardieni s-a oprit în usa, au privit începutul, apoi au închis usa.
Turcanu a venit direct la mine. M-a prins de gât si a început sa ma trânteasca cu capul de paturi. Cei vreo 25 de studenti pe care îi gasisem la sosirea noastra în camera au scos de sub rogojini si de prin bagaje bâte, împartindu-se fiecare pe victime, tot câte 3 pe 1, si au început sa ne loveasca fara mila. Ne-au macelarit, pur si simplu. Atâta au lovit în noi, pâna nu ne-am mai putut ridica de jos. Apoi ne-au dezbracat pe toti în pielea goala si ne-au facut ei, detinutii, cea mai minutioasa perchezitie pe care am suportat-o vreodata în închisoare.
Toate hainele noastre le-au facut gramada în mijlocul camerei si, rând pe rând, ni s-a dat din ele la fiecare, dar nu pe cele care erau ale noastre, ci asa cum a vrut Turcanu.
A urmat închiderea. Turcanu ne-a amenintat ca nu cumva sa scoatem o vorba fata de gardieni de cele ce se întâmpla, ca în final tot cu el ramânem în camera si va fi vai de pielea noastra.
Pentru numaratoare, pe noi, cei zdroboti, ne-au aranjat în rândul din mijloc. În fata si în spate erau ajutoarele lui Turcanu.
Cu toate acestea, unul, pe nume Munteanu, a tâsnit din rând, iesind pe coridor si raportându-i primului gardian ce se întâmpla în camera. Acesta s-a prefacut ca nu-l aude. Apoi doi gardieni l-au îmbrâncit în camera, de unde a fost preluat de Turcanu, care l-a tras, smucindu-l înspre interior. Pâna la stingere a continuat bataia fara întrerupere.
Asa a început reeducare pentru mine.

EU SUNT TURCANU!

Sub pieptul paros, putin dezvelit, al lui Turcanu, parca bateau 2 inimi în contratimp. Una de fiara si alta de misel fara margini. Îsi tinea discursul urlând si privind direct la mine. Simteam pârjolul otravit al acestui suflet negru care i-a înspaimântat pe toti. Dumnezeu mi-a trimis mie harul Sau, luându-mi frica. De glasul sau cutremurator nu simtteam nici o înfiorare.
-Ce, ma banditilor, voi români?! Cine, ma, Mironovici? Cantacuzino?! Ce-i, ma, cu Nicolina, cu flacara revolutiei anticomuniste? Veti muri când vreau eu. Încet, cu lingurita! Sa vina Horia Sima sa-si vada eroii! Sa vina el, sa-i dau si lui o sfânta împartasanie! Nici unul nu va scapa de aici nereeducat. Asa am hotarât eu! Nu voi lasa pe nici un bandit sa însele clasa muncitoare. Daca asta nu întelegeti de bunavoie, o veti face de frica mortii. Nu puteti rezista. De mâinile mele ai sa mori, banditule!
Privirea lui Turcanu era atintita direct asupra mea, dar Dumnezeu mi-a dat un asemenea curaj, ca îl dominam. Eram sigur ca nu va sari la mine sa ma ia la palme. Asa a fost.
-Eu fac cum vreau eu, nu cum vreti voi. Ce zici, mai banditule?
Tot mie mi se adresa. Eu taceam, privindu-l tinta. Nici dispretuitor, nici sever, nici razbunator. Îl priveam pur si simplu.
-Ce zici, Voinea Octavian, poate cineva sa-mi reziste?
Voinea Octavian statea pe patul de sus în pozitie de tortura si parea a fi cel mai zdrobit din toata camera.
-Nu cred ca poate cineva sa va reziste dumneavoastra, domnule Turcanu, pentru ca aveti o metoda mult mai buna decât securitatea.
-Ai auzit, ma?
Din nou si-a mutat privirea spre mine:
-Nici pentru el, pentru Voinea Octavian, „reeducarea” n-a ajuns la capat, dar îl mai las sa se refaca.
Doamne, Dumnezeule! Numai cine n-a cunoscut închisoarea Pitesti si n-a trecut prin camera „4 spital” ca sa-l cunoasca pe Turcanu si pe acolitii sai dezumanizati numai acela poate sa spuna ca ar fi putut ca sa reziste. În rest, nimeni. Absolut nimeni. Nici unul din cei care au gustat aceasta ciorba amara nu va putea spune ca se poate rezista.
Turcanu continua, caci se vedea ca are pofta sa se prezinte si sa ne arate ce-i poate capul:
-Daca Hristos ar fi trecut prin mâinile acestea, nu mai ajungea nici El pe cruce. N-ar fi înviat. N-ar fi fost crestinism, aceasta mare minciuna, si toata lumea ar fi trait în liniste!
Eu sunt Turcanu! Primul si ultimul. ( Cititorul poate sa constate singur gradul de demonizare al lui Turcanu. Satanizat pâna în maduva oaselor, se credea pe sine un fel de „mesia”, ca el ar fi „Alfa si Omega”). Nu s-a nascut un altul care sa-mi ia locul. Pe mine nu ma poate nimeni minti, asa cum va mint pe prostii ca voi.
Eu sunt adevarata evanghelie! Eu o scriu acum. Am pe ce o scrie: pe stârvurile voastre. Ce scriu eu e lucru adevarat, nu basme de adormit copiii.
Prostilor, Horia Sima îsi pune la încercare adeptii sa vada cât pot rezista reeducarii. Deci sa vina el, sa vina acum ca sa-si vada eroii! Treziti-va banditilor, nu mai avem timp de pierdut!
Zicând acestea, a iesit pe usa si ne-a lasat pe mâna celorlalti calai, creati de dânsul, dupa chipul si dupa asemanarea lui. Toti erau roboti cu fantezie si multa initiativa spre cumplite torturi. În fiecare clipa erau gata sa-si întreaca „maestrul”. Cu toate acestea, marile miselii le lasau pe seama lui Turcanu, ca sa nu-l supere ori sa fie banuiti ca îsi însusesc rezultatele negrelor sale trudiri.

ANCHETA LUI TURCANU

Dumnezeu mi-a ascultat ruga si mi-a dat tarie în fata lui Turcanu, conducatorul „reeducarii” de la închisoarea Pitesti si bestia cea mai feroce din aceasta închisoare.. Am constatat un lucru interesant: parca as fi vrut sa fiu anchetat mai mult de Turcanu, decât de ceilalti „reeducati”. Pe Turcanu îl dominam, desi el îmi aplica cele mai groaznice torturi.
-Ma, ori zici ca noi, ori aici îti va fi sfârsitul. Si nu numai sa zici, dar sa si faci. De mâine, te duci sa-l bati pe ala!
-Eu nu bat pe nimeni, domnu Turcanu.
-Daca nu bati înseamna ca ai ramas tot bandit si-ti vom aplica în continuare tratamentul de bandit.
Vazând ca nu vreau sa-mi fac demascarea si nici sa-i execut porunca de a tortura pe altul, o întoarce, zicându-mi:
Ma, fu…Dum…ma-tii, eu îti aduc un popa ca sa te dezlege de juramânt. Spune ma, pe cine vrei sa-ti aduc si pe loc va fi aici.
N-am nici un juramânt, domnu Turcanu, si nici nu am nimic de spus. Tot ce am avut, am spus la securitate. Printre noi am avut un turnator care s-a spovedit la securitate, marturisind tot. Mie nu mi-a mai ramas nimic de spus. Daca vreti, eu repet ceea ce am spus la securitate, dar minciuni nu spun, pentru ca tot dumneavoastra o sa ma bateti pentru aceasta.
Bine. Ramâi legionar! Ce ai sa faci tu singur?! Ai sa te îneci cu batrânii aia de la Aiud. Stii ce, ma banditule? Eu vad ca tu ai un legamânt depus, pe care nu vrei sa-l calci. Lasa ca-ti aduc eu pe cineva care te va dezlega de toate juramintele si legamintele.
Turcanu disparu din camera, iar dupa putin timp veni din nou, târându-l dupa dânsul pe Costache Oprisan, seful Fratiilor de Cruce pe Tara, si pe Dragos Hoinic, o alta personalitate a tineretului legionar. Ne-a postat pe toti 3 într-un colt al camerei. Eu, fata în fata cu Costache Oprisan, si ceva mai încolo Dragos Hoinic. În apropierea noastra statea un planton care ne supraveghea.
Fara nici un fel de introducere sau formalitati, l-am întrebat pe Costache Oprisan ce stie despre cei de la Viena ramasi în strainatate. Costache Oprisan, trezit parca din moarte la viata de aceasta întrebare, începu sa-mi sopteasca tot ce-si amintea.
Plantonul a luat seama ca noi discutam cu totul altceva decât „dezlegarea” de juraminte si striga la Turcanu:
-Domnu Turcanu, acestia, în loc sa dezlage juramintele, fac propaganda legionara.
Ca o furtuna s-au napustit asupra noastra reeducatii împreuna cu Turcanu. Pe cei 2 i-au scos imediat din camera, iar pe mine m-au legat si m-au batut cumplit.

DELEGATI PENTRU ANCHETA

Turcanu a delegat pe altii sa ma ancheteze. Sa strânga surubul ca sa scoata ceva de la mine. Sa ma înmoaie. Sa-mi dilueze taria si sa devin si eu asemenea lor. Dar eu strigam din tot sufletul meu la Sfânta Fecioara Maria: Ajuta-ma, Sfânta Fecioara, sa rezist. Nu ma lasa prada caderii!
În acelasi timp si tortionarii îmi ziceau, batjocorindu-ma:
-„Tatal vostru din ceruri va încearca, ca sa vada cât rezistati, pentru ca are nevoie de voi…”
Si iar aparea Turcanu:
-Cum merge, Costica, Comsa Eronime?
-Am un mare bandit.
-Cine e?
-Rodas Tache.
Turcanu a facut semn celor 2 sa ma abandoneze si m-a luat el în primire:
-Mai badie, vino la mine. Ma, pâna acum nu mi-a rezistat nimeni. Nici Bogdanovici, nici Oprisan, nici Hoinic, nici altii care au crezut ca pot rezista. Am avut eu grija sa nu le stea inima si sa fie declarati eroi. Tu ce vrei? Crezi ca ai sa rezisti?
-Nu-i vorba de rezistenta, domnu Turcanu, dar n-am ce spune.
-Nu despre tine, ma. Despre altii.
-Pe altii nu i-am cunoscut, de aceea am primit numai 5 ani de închisoare.
-Da, ma, ai drepate. Chiar si eu am primit numai 7 ani. Vezi, tocmai de aceea accepta reeducarea si ajuta-ma.
-Asta nu.
-Bandit mincinos, legionar împutit! Voi ati ucis evrei la Ploiesti si la abator.
-Domnu Turcanu, eu pe vremea aceea aveam doar 16 ani si n-am auzit de asemenea crime si nici prin ziare nu am citit ca s-ar fi întâmplat asemenea orori. Daca ziceti dumneavoastra ca s-ar fi întâmplat cu adevarat, s-ar fi scris. Legionarii erau alungati de la conducerea statului, asa ca orice hula împotriva lor avea acces la presa. Aceste calomnii s-au inventat mai târziu.
-Dum…ma-tii!
Asarit la mine ca un sarpe ce ataca fulgerator, prinzându-ma cu mâna de beregata si pe loc îmi opri respiratia. Simteam ca îmi ies ochii din orbite. Când socoteam ca sunt aproape pe moarte, ma lasa ca sa mai trag putin aer în piept si iarasi ma strângea. A facut tot asa pâna mi-am pierdut cunostinta. Apoi m-a lasat ca sa-mi revin. Cu toata grozavia supliciului la care fusesem supus, Turcanu n-a reusit sa-mi imprime spaima fatade dânsul. Cred ca daca Dumnezeu nu mi-ar fi dat acest curaj, m-ar fi omorât asa cum omorâse pe atâtia în închisoarea Pitesti.
-Ma, de mâinile mele ai sa mori.
-Pot sa mor, domnule Turcanu, ca si asa nu mai are cine sa ma plânga. Va fac placerea de bunavoie, ca sa nu ma omorâti.
-Aaa, placerea?!! Din cauza unui bandit ca tine, legionar împutit, care mai are unele retineri, nu ne putem noi, ceilalti, sa ne revedem familiile si copiii. Ma, eu am nevasta si o fetita care ma asteapta si ai sa te pui tu în cale, un bandit cât un graunte de nisip? În genunchi!
Turcanu împreuna cu Juberian au scos 2 frânghii de cânepa ude cu care au început sa ma croiasca peste cap. Mi s-a parut cea mai groaznica tortura, caci mi se scuturau creierii în cap.
-Domnilor, nu mai dati ca înnebunesc!
-Sa înnebunesti!
Mi-am pierdut cunostinta si m-am trezit stropit cu apa. Cineva îmi dadea palme peste fata ca sa ma trezesc. Turcanu îmi zise:
-Ma banditule. Daca te mai prefaci ca lesini, te omor!

TORTURA DE NOAPTE

Veni si masa de seara. Un calvar din cale afara de crunt.
Palma îmi era numai basici de fierbinteala gamelei pe care trebuia sa o primesc în palma dreapta. Mâna stânga trebuia sa fie ridicata în sus, la fel si piciorul stâng, gamela se primea într-un picior.
Dupa masa, din nou bataie la talpi si iarasi fuga pe loc pentru refacerea tesuturilor zdrobite ale talpilor.
Dupa închidere:
-Rodas, treci la program!
Întins pe patul fara saltea, doar pe drugii de fier, trebuia, a nu stiu câta oara, sa dorm cu fata în sus si cu capul putin ridicat.
Iarasi m-am ancorat cu dintii de reverul hainei, iar pe frunte îmi curgeau sudori reci. Si-au facut sudorile loc pe o cuta a pielii si de acolo îmi curgeau direct în ochi. O usturime nemaipomenita ma apuca si nu aveam cum sa ma frec la ochi. Plantonul îmi urmarea orice miscare.
În aceasta perioada grea, am ajuns sa nu ma mai pot tine pe picioare. Pielea mi s-a încretit, facând cute care nu mai dispareau. Oriunde apasam cu degetul, se facea groapa. Trupul îmi era umflat (edemizat) de foame si de suferinta neîntrerupta. Pe picioare îmi aparusera câteva buboaie. Buboaiele s-au spart, formând o emulsie de puroi si sânge extrem de cleioasa. Izmenele se lipeau de piele, producându-mi o usturime de nedescris atunci când eram batut la talpi. Cei care ma tineau nu ma crutau. Era o durere dubla. Nu stiam care e cea mai mare: usturimea pielii lipita de izmene prin puroiul buboaielor sau loviturile ce le luam la talpi în numar nelimitat.

RUGACIUNEA CATRE DUMNEZEU

„Dumnezeule, Dumnezeule, Maica Preacurata, ajutati-ma! Doamne, nu ma lasa, ajuta-ma sa trec si peste aceasta grea încercare”.
Simteam cum puterile ma parasesc si strigam la Dumnezeu cu disperare:
„Ajuta-ma, Doamne, si tine-ma sanatos, sa nu-mi pierd mintile asemeni robotilor care ma tortureaza”.
Nu puteam sa-i înteleg, si îmi dadeam seama ca as fi putut numai daca as fi fost ca ei. Iar eu nu voiam sa fiu. De aceea strigam din toate puterile sufletului meu ca Dumnezeu sa ma mîntuiasca. Rugaciunea era simpla si scurta:
„Doamne, miluieste-ma!”
„Doamne, adu-ti aminte de mine!”
„Preasfânta Fecioara, ocroteste-ma!”
Acestea erau cele 3 rugaciuni pe care le-am rostit neîncetat în timpul torturilor. Îmi era frica de clipa când îmi voi pierde mintile si voi deveni asemenea tortionarilor mei. De aceea si strigam în gândul meu cel ravasit: „Doamne, nu ma lasa! Doamne, nu ma lasa!”

FILOSOFIA CELOR REEDUCATI

Cei ce au fost reeducati (dezumanizati) si transformati de acum în roboti la ordinele lui Turcanu, ne mai tineau câte o cuvântare, zicându-mi mie si celorlalti torturati:
-Si noi ne-am rugat zi si noapte lui Dumnezeu ca sa ne mântuiasca, dar când ne-am dat seama ca adevarata cale este comunismul, am apucat pe acest drum al adevarului. Daca fiecare faceam acest lucru pe când eram liberi, nu ajungeam aici. Terminam facultatile si astazi eram cineva. Noi ne-am luat angajamentul fata de organele Partidului Comunist ca, împreuna cu domnii ofiteri, sa distrugem Miscarea Legionara. Ei, în afara închisorii, iar noi, aici, în interior. Sa distrugem si pe ultimul legionar, spre fericirea poporului român si a urmasilor nostri.
„Pâna la unul o sa piara dusmanii poporului!”

HARUL LUI DUMNEZEU A FOST DEASUPRA MEA

Nu prin fortele proprii am reusit sa rezist timp de 8 luni tuturor încercarilor la camera „4 spital”. Nu ma voi lauda niciodata ca prin propria mea tarie si iscusinta am trecut hopul cel greu al terorii de la închisoarea Pitesti. Am rezistat pentru ca asa a vrut Dumnezeu. Asa a vrut El, Creatorul cerului si al pamântului ca sa mai existe câte unul care sa scape nemurdarit din acest groaznic potop al sufletelor.
În toate anchetele diabolice pe care Turcanu le facea asupra mea se întâmpla un lucru deosebit de interesant.
Torturile care mi se aplicau zilnic erau duse pâna la limita rezistentei posibile. Tocmai când ajungeam sa nu mai pot, si sa le zic: „Gata, ma reeduc; lovesc si eu pe altii, asa cum faceti voi reeducatii”, exact atunci se oprea tortura si eram trimis pe pat „în pozitie”, pentru refacere.
Nu o data mi s-a întâmplat acest lucru, ci de zeci de ori.

ÎNCERCARE DE SINUCIDERE

În una din zile m-a cuprins o groaza extrema ca voi ceda presiunilor si torturilor. Atunci am decis sa ma sinucid. Lucrul acesta era greu de facut. Daca erai banuit de una ca asta, tentativa de sinucidere se pedepsea cu cele mai groaznice torturi.
Facând curatenie pe sub paturi, am observat ca varul de pe perete, la nivelul dusumelei, era mai coscovit. Razuindu-l putin, puteam obtine (în mare graba) chiar si o gamela de var. Mi-am zis: „Daca pe acesta îl manânc tot o data, precis voi muri”.
Fiind trimis la curatenie pe sub paturi, când ma apropiam de locul vizat de mine si eram gata sa lovesc peretele ca sa razui varul si sa-l manânc, tocmai atunci Juberian a dat ordinul de încetare a lucrului si a trebuit sa ma întorc în mare graba la capatul patului. Dumnezeu m-a salvat.
Alta data, mi s-a întâmplat o nastrusnicie cu efect deosebit de profund asupra tariei spirituale: pe pat stateau în pozitie de tortura 2 camarazi de ai mei, elevi din Fratiile de Cruce, Buracu Mihai si Bejan adusi împreuna cu mine de la Târgusor. Nici acestia nu voiau sa cedeze presiunilor si torturilor. Înca mai rezistau.
Într-o discutie cu Buracu, Turcanu si Juberian, Buracu a raspuns insistentelor acestora astfel:
-Domnule Turcanu, domnule Juberian, daca Rodas Tache merge cu reeducare, atunci merg si eu.
Aaa, va sa zica tot Rodas este cu buba! Si au tabarât pe mine, luându-ma la bataie din nou. Si nu orice fel de bataie, ci una din cele mai crunte.
Afirmatia lui Buracu a avut asupra mea un efect benefic, încurajator. În loc sa ma descumpaneasca, sa ma deruteze, m-a întarit si mai mult. Eram multumit pâna la fericire ca 2 copii din Fratiile de Cruce au în mine un sprijin spiritual. Ca sunt pentru ei o temelie puternica în care si-au înfipt radacinile ca sa reziste. Am cautat sa fiu la înaltimea momentului. Fiecare lovitura de ciomag o simteam ca o placere eroica, ce ma apropie de o biruinta iminenta, le simteam cum simte ostasul decoratiile pe câmpul de lupta pentru merite deosebite.
Când cei 2 tortionari au obosit de atâta efort si au încetat de a ma bate, eu m-am simtit întarit.

TREBURI DE NEÎNTELES

Alta data, dupa ce am fost groaznic batut la talpi si la dos, mi-au poruncit sa merg la jucat „sârba” pe sacul cel ud. Trecând pe lânga cei îngroziti, care stateau la coltul „izolarii” în pozitie de torturat, i-am facut unuia ci ochiul, schitând un zâmbet de încurajare. Acela pe loc a ridicat 2 degete în sus, zicând:
-Domnule Juberian, Rodas mi-a facut cu ochiul si a râs.
-De asta-mi esti, banditule? Treci înapoi ca sa te fac eu sa-ti treaca pofta de râs!
În felul acesta am mai luat o portie de bataie. Nu stiu ce anume s-a întâmplat. Nu pot sa-mi explic fiziologic, deoarece n-am simtit nici un fel de durere. Aveam impresia ca tot trupul este amortit, ca atunci când primesti o anestezie înaintea unei extrageri dentare. Dupa ce s-a terminat si cea de a doua portie de bataie, am mers linistit la sacul cel ud ca sa joc „sârba”.
Toate aceste întâmplari si multe altele, de care nu-mi mai aduc aminte, au constituit pentru mine momente în care Harul lui Dumnezeu s-a revarsat asupra mea. Toate au fost rodul strigatelor mele catre Dumnezeu pentru îndurare. Asa ca, departe de mine orice merit în rezistenta pe care am opus-o. Atâtia altii au fost mai puternici decât mine si totusi au fost zdrobiti într-un fel sau altul.
Daca cel luati mai la urma în focurile „reeducarii” nu au lovit pe altii, aceasta se datoreaza faptului ca nu mai aveau pe cine sa tortureze. Cu totii erau dezumanizati. Creierele lor, cu atâtea virtuti tari fusesera „spalate”. În terenul fertil al celulelor nervoase, Turcanu a plantat prostia comunista. Aceasta dresura a durat foarte putin la cei tari. Ea a început sa se destrame înca din Pitesti, imediat ce lucrurile s-au mai potolit.
De atâtea ori mi-am pus întrebarea: oare de ce Dumnezeu ne-a ajutat doar câtorv asa rezistam pâna la capat si sa supravietuim (ca multi au rezistat, dar au murit în torturi), iar altora mult mai bravi decât noi, nu le-a ajutat? Întrebarea e foarte veche si nimeni nu a putut da un raspuns multumitor. Planurile lui Dumnezeu sunt altele decât cele ale oamenilor si ele nu pot fi patrunse.

SA NU SPUI NIMIC!

Terminasem de mâncat ca porcii, cu mâinile la spate si capul în gamela si înca mai simteam usturimea terciului fierbinte care îmi oparise buzele si fata, când Juberian a dat ordin:
-Acum treceti la program. La spalat pe sub paturi.
Am intrat rapid cu cârpa sub pat, începând chinuitorul frecat al pardoselei. Cu vreo 2 paturi mai încolo freca Suciu Aurel, un bîanatean, flacau brav cu care am venit de la Târgusor. Acesta s-a apropiat de mine si mi-a zis:
-Tache, sa nu spui nimic!
Eu i-am raspuns:
-Nu le spun nimic, chiar daca ma omoara.
La un moment dat, Juberian a dat ordinul de încetare a corvezii. Noi ne-am luat fiecare locul în pozitia obligatorie. Juberian se plimba cu mâinile la spate prin camera, apoi se opri dintr-odata si a pus urmatoarea întrebare:
-Cine are ceva de spus sau de demascat, sa ridice 2 degete în sus.
Îl vad pe Suciu ca ridica mâna (Este posibil ca Suciu – în mod sincer – sa-i fi spus lui Tache, dar luat prin surprindere de întrebarea lui Juberian, a intrat robotul în functiune, respectiv noile reflexe conditionate, create sub imperiul terorii din Pitesti. În felul acesta Suciu s-a grabit sa ridice mâna si sa se demastespre a nu i-o lua înainte Tache Rodas). Am simtit cum în inima îmi intra un cui.
-Ia spune, Suciule, ce ai de demascat?
-Când maturam pe sub paturi, i-am spus lui Rodas sa nu spuna nimic si el mi-a zis ca nu spune, de ar fi sa-l omoare.
Pentru mine pericolul era de moarte.
-Nu este adevarat! Am zis ca am spus tot si nu mai am ce spune.
Juberian a stat în cumpana. Sa ma creada sau sa nu ma creada. Dumnezeu a fost alaturi de mine si m-a crezut.

BLASFEMIA

Credinta în Dumnezeu si crestinismul era tinta loviturilor în închisoarea Pitesti. Aici trebuia sa se produca fisura!
Îmi este groaza sa repet blasfemiile aduse la adresa Sfintei Fecioare Maria si a lui Iisus Hristos. Daca vocabularul de ultima categorie si cel mai murdar cu putinta ar putea fi categorisit pe regiuni, tari sau continente, atunci cu siguranta închisoarea Pitesti s-ar gasi pe primul loc, mult mai detasat de toate celelalte. La închisoarea Pitesti blasfemia împotriva lui Hristos a atins culmea incredibilului.
Sistemul a fost diabolic. Cu tot curajul victimelor, acestea nu i-au putut rezista. Cred ca nici în Uniunea Sovietica, unde s-au experimentat pentru prima data si de unde a fost importat, n-a putut avea o aplicatie atât de feroce ca în România. Rusii n-au avut o „Legiune a Arhanghelului Mihail” pe care sa trebuiasca sa o distruga. Deci le-a lipsit obiectul asupra caruia trebuiau sa actioneze.
Avenit si Saptamâna Mare a anului 1951. Duminica urmatoare urma sarbatoarea Învierii Domnului Iisus Hristos. Turcanu ne-a pregatit un program special pentru toata Saptamâna Mare, un program ce trebuia sa ne zdruncune definitiv credinta în Dumnezeu.
Începând de luni, ne-a dezbracat pe noi, cei considerati „banditi”, în pielea goala. Ne-a obligat sa mergem în patru labe, în cerc si sa ne lingem în dos reciproc. El statea în mijloc, cu un ciomag în mâna si lovea crunt pe cel care nu executa corect aceasta blasfemie. Ceilalti „reeducati” dezumanizati stateau pe margini râzând, batând din palme si strigând: Hop-hop! Hop-hop! Hop-hop!
Executam anfiorat si plin de groaza, rugându-ma:
„Doamne, dumnezeule, ajuta-ma sa nu-mi pierd credinta în Tine! Hristoase Dumnezeule, ajuta-ma sa nu mi se tulbure constiinta asa cum s-a tulburat constiinta celor ce-l aplauda pe Turcanu”.
Îmi dadeam seama ca mâine, când se va scrie istoria, când se va pomeni despre aceste fapte, nimeni nu-si va pune întrebarea cum s-a ajuns la o asemenea situatie. Se va spune doar ce ai facut. Aceasta va însemna a doua moarte. O data ai murit prin „spalarea creierului”, ca urmare a torturilor, si a doua oara ai murit în urma aprecierii urmasilor, care nu vor avea capacitatea de a pricepe.
Acest ritual dracesc era supravegheat si urmarit de catre ofiterul politic Iticovici Marina, pe care l-am observat pe coridor în prejma usii, când s-a introdus hârdaul cu mâncare înauntru.
În mod special, pentru aceasta ocazie, ofiterul politic i.a procurat lui Turcanu maciuci din lemn verde si noduros, bastoane de cauciuc si cabluri de cauciuc flexibile cu miez metalic.
Tomuta Octavian din Fagaras, flacau brav oarecând, dar acum dezumanizat prin tortura neîntrerupta de catre Turcanu, a fost pus sa confectioneze din sapun organe genitale barbatesti si organe genitale femeiesti. Acestea au fost asezate pe hârdaul cu murdarie. Noi, „banditii”, dezbracati în pielea goala si sub crunte lovituri de ciomag, aplicate de Turcanu si ceilalti reeducati, am fost obligati sa trecem prin fata hârdaului , sa îngenunchem, sa ne închinam si sa sarutam acele obiecte. Ele imaginau pe Iisus Hristos si pe Fecioara Maria.
Pentru a avea si mai mare efect aceasta blasfemie, Turcanu a organizat si potrivit astfel programul ca moment culminant al batjocorii sa se desfasoare tocmai în timpul când se servea masa. „Reeducatii” mâncau luându-si suplimentul si râzând de supliciul la care eram supusi. Noi, ceilalti, sub crunte lovituri date de Turcanu, ne roteam mereu îngenunchind în fata hârdaului cu fecale si sarutând cele doua obiecte de blasfemie.
N-a fost de ajuns atât. Turcanu a pus pe unul, pe nume Oancea Miron, sa stea în pielea goala lânga perete în forma de crucificat. Noi ceilalti, tot în pielea goala, a trebuit sa îngenunchem în fata lui si sa-l pupam în dos si pe organele genitale. În culmea batjocorii, Turcanu a numit aceasta faza a blasfemiei „Momentul dragostei si pioseniei crestinesti”.
În timp ce toate acestea se petreceau în camera „4 sputal”, am vazut umbrele celor care supravegheau si se delectau de toata grozavia, în dosul usii, pe coridor.
Simteam cum ne apropiam de momentul limita al rezistentei. Tocmai atunci au încetat torturile în închisoarea Pitesti.

UN CÂNTEC „CU CÂNTEC”

Am ajuns prin luna mai, 1951. Seful de comitet ne-a anuntat ca obiectivul propus de comitetul central al Partidului Comunist Român a fost atins. Tot ce trebuia zdrobit fusese zdrobit. Dupa calculele mele, nu mai ramasese nici un detinut politic din închisoarea Pitesti care sa nu fi trecut prin moara reeducarii; aceasta ne-a dezlânat sufleteste, ne-a distrus unitatea si încrederea unul în celalalt.
La camera „4 sputal” era o liniste deplina. Nu se mai organizau batai crunte si „demascari”, dar teroarea cu statul în pozitie de tortura înca mai era mentinuta. Dintre cei care stateau „în pozitie” faceam parte si eu si înca vreo câtiva considerati „banditi” si „nesinceri”.
Într-o duminica, seful comitetului de reeducare ne-a zis:
-Acum înceteaza statul „în pozitie” si vom avea un moment de edstindere. Vom face o sezatoare. Fiecare sa se gândeasca la un cântec pe care îl va cânta.
Era o adevarata surpriza. Mintea mea refuza sa creada sau sa-si imagineze ca un asemenea lucru s-ar putea întâmpla la camera „4 spital” din închisoarea Pitesti. Si totusi miracolul s-a înfaptuit.
Cânta unul o doina, mai cânta unul un cântec de pahar, si înca unul, si înca unul. Încurajat si entuziasmat, îmi venise si mie pofta sa cânt. Tocmai mie, care nu aveam voce de cântat si care nu cântasem niciodata cave de unul singur. Ridic doua degete si cer încuviintarea de la comitet sa cânt.
-Gata, Rodas. Poti sa cânti.
Am început astfel:
„Ma-ntorc pe-acelasi drum de alta dat
Ca tu sa întelegi ca n-am uitat!”
-Aaa, va-sa-zica tu „n-ai uitat” si pe deasupra „mergi pe-acelasi drum”?!
-Pe el!!!
Toti reeducatii au sarit pe mine, tragându-mi o bataie buna ca sa uit totul, si sa nu mai merg pe nici un drum.
De câte ori îmi aduc aminte de aceasta întâmplare, ma amuz din cale afara de bine si râd cu toata pofta. Dar atunci n-a fost de râs. Abia dupa ce mi-au muiat bine toate oasele, mi-am dat seama cat de nepotrivita a fost alegerea cantecului ce-mi venise în minte.
Cam aceasta a fost ultima amintire de la camera „4 spital”.

PLECAREA DIN PITESTI

În ziua de 15 august1951, a venit ofiterul politic Marina cu o lista în mâna de pe care citi cu glas tare:
-Rodas Tache. Îti faci bagajul si iesi afara.
Doamne, Dumnezeule, (mi-am zis în gând), în sfârsit a venit ziua când sa scap de aceasta „tâmpenie”, de aceasta napasta ce a cazut pe capul meu! În doua secunde, din mers, mi-am strâns boarfele si am tâsnit pe usa ca un glonte. Clipa aceea mi s-a parut cea mai fericita din toata viata mea. Pacat. A durat foarte putin.
Rând pe rând, erau strigati pe lista si tortionarii care plecau spre aceeasi destinatie ca noi. Însusi Turcanu a fost strigat ultimul, ca încheietor de pluton.
Pe cât de usor m-am simtit la iesirea din camera, pe atât de greu si dezumflat ma târam pe coridoarele închisorii, spre duba care avea destinatie închisoarea Gherla.

CANALUL DUNARE-MAREA NEAGRA

MARTURIA LUI VASILE MOCANU
privitoare la brigazile 13-14 de studenti reeducati

CANALUL. BRIGAZILE „13-14” DE LA PENINSULA

Am fost condamnat la 4 ani închisoare de Tribunalul Militar din Galati. Motivul condamnarii: activitate în cadrul „Fratiei de Cruce”.
Toti membrii lotului meu ne cunosteam bine între noi, aveam încredere unul în altul, caci la închisoarea Galati am dus o activitate de traire crestina, rugaciune si înaltare catre Dumnezeu.
Grupul nostru de elevi si înca vreo câtiva am fost transportati la canalul Dunare-Marea Neagra. Am ajuns în lagarul Peninsula pe înserat.
Era un lagar cu suprafata mare, înconjurat cu sârma ghimpata. Fata de spatiul îngust si relativ întunecos de la închisoarea Galati, acesta mi se paru un tinut de basm, caci puteam sa respir un aer ceva mai liber. Admiram decorul unei seri cu luna plina, privind în cea mai mare departare orizontul dobrogean.
Adoua zi, luându-ma cu vorba cu niste vechi prieteni, m-am izolat de ceilalti colegi, departându-ma mult de ei. Nu cunosteam disciplina din lagar, fiind nou venit.
Iata-l si pe conducatorul acestei formatii, detinut si el, cautând pe cineva pe care nu-l gasea. Deodata îsi fixa ochii asupra mea si îmi zise:
-Unde ai fost, domnule? Esti repartizat la Brigada 13 Studenti. Bagajele ti le-au luat colegii dumitale si au fost duse în baraca din fata, uite colo…Si-mi arata cu degetul încotro trebuie s-o apuc.
Eram îngrijorat, caci toti prietenii, toti cunoscutii si necunoscutii m-au avertizat sa fiu cu mare atentie spre a nu fi repartizat la brigazile „13-14” de studenti, ca acolo îs reeducatii si cine ajunge în acele brigazi e vai de pielea lui. Cu toate avertizarile, n-a fost dupa cum as fi vrut, iar acum iata-ma îndreptându-ma spre locul numit „Vai de pielea mea!”.
Când am intrat în baraca cu numarul 13, prima din partea centrala a coloniei, am fost întâmpinat de un individ care se numea Bodi Boceanu, student, fiul unui profesor universitar. Fusese lasat ca planton la baraca din cauza ca nu putea munci. Facuse o criza hepatica.
Priveam cu prudenta în dreapta si în stânga, dar nu vedeam nimic înspaimântator care sa-mi confirme avertizarile camarazilor de la baracile de unde veneam. Totusi, pe un perete am vazut o lozinca pe care era scris urmatorul slogan:
„URÂM PE CEI CE NE DUC ÎN EROARE!”
I-am zis plantonului:
-Ce înseamna tâmpenia asta? Daca voi sunteti studenti în plina ascensiune intelectuala, poti sa-mi spui cine va duce în eroare? Taranii, care nu stiu carte? Muncitorii, care au atâtea necazuri?…Nu înteleg!?!
Atunci Bodi Boceanu mi-a raspuns:
-Fii atent la ce-ti spun. Aici e un cuib de serpi veninosi si tu ai intrat în gura lor. Am încredere în tine si-ti spun adevarul, dar daca ma torni, acestia ma vor omorî. Închisoarea Pitesti a fost un mare centru de distrugere a tineretului român. Studentii au fost torturati pâna când li s-au schimbat reflexele si conceptiile. Din oameni au devenit neoameni, din buni au devenit rai, iar din eroi au devenit misei.
Atâta mi-a spus. De acum eram informat destul de bine. Îmi dadeam seama ca am intrat într-un iad, dar nu pricepeam cum se va consuma toata ticalosia.
I-am întâlnit si pe ceilalti, cu care venisem de la Galati, care ajunsesera cu o ora mai devreme, si priveam unii la altii cât eram de slabiti. Toti au aflat ca la aceste brigazi e iadul pe pamânt. De aceea, mai mult taceam si asteptam cu înfrigurare.

PE ÎNSERATE

Seara, când cele 2 brigazi de studenti s-au întors de la munca, am observat ca multi dintre ei ne priveau cu spaima, altii cu mila si multa compatimire, iar câtiva, putini la numar, aveau priviri de fiare si scrâsneau din dinti.
Cum a luat cunostinta Bogdanescu (brigadierul) de sosirea noastra, pe loc, fiecare din noi a primit câte un însotitor student, chipurile, sa aiba grija sa nu calcam linia interzisa unde sentinelele deschid focul fara somatie. În realitate, pentru a fi trasi de limba si a nu lua contact cu marea masa a studentilor îngroziti de torturile la care fusesera supusi la Pitesti si care puteau sa ne informeze asupra a tot ce s-a întâmplat acolo si despre continuarea tragediei în aceste 2 brigazi.

DUPA DOUA ZILE

Dupa 2 zile am fost chemat în fata lui Bogdanescu, un fost student la Medicina din Cluj, arestat pentru ca facuse parte dintr-o organizatie national-taranista de tineret. Pe parcursul celor câtiva metru ce ne despartea de improvizatul birou al brigadierului, o multime de studenti mi-au facut semne disperate si discrete, pe care stiam cum sa le interpretam.
Fiecare brigada avea câte un pontator si câtiva sefi de grupa. Toti acestia faceau parte din „protipendada”, fiind sefi cu puteri absolute si tortionari ai desinusilor de rând. Efectivul unei brigazi era între 90-100 de detinuti.
Asteptam la usa, când Bogdanescu chema la dînsul pe 2 insi, elevi veniti din Târgusor. Pe unul îl chema Cristescu si purta ochelari (pe cât de urât la figura, pe atât de ticalos la suflet). Pe cel de al 2-lea îl chema Bîrsan Florin, feciorul popii din Podu-Iloaiei. La fel de ticalos ca si primul, dar mai aratos la fata.
Cum usa de la camera era facuta din scândura subtire, tragând cu urechea, am reusit sa aud ce dispozitii le-a dat Bogdanescu celor 2, precum si celorlalti ce mai erau în camera.
Iata ce le-a zis:
-Fiti atenti, trebuie sa scoatem de la acesti banditi si ultimele secrete ce le au prin cutele creierului.
Imediat dupa aceasta am fost chemat înauntru.
Intrat în camera le-am zis:
-Buna ziua, domnilor!
Mi s-a raspuns:
-Sa traiesti, camarade, ce mai faci?
-Domnilor, eu nu va înteleg…Eu sunt detinut si nu fac politica.
-Cum nu întelegi, camarade?!? N-ai stat tu cu badia cutare si cutare…
Si astfel pomeni numele câtorva legionari de elita cu care statusem la închisoarea Galati.Aceasta era dovada ca erau informati de catre ofiterul politic care îsi avea reteaua lui printre detinuti.
Ma întrebau din toate partile cu un asemenea vocabular, încât un neavizat putea fi usor înselat. Dar eu, fiind dinainte avertizat, mi-am dat seama ca aveam în fata o sleahta de misei.
Le-am spus-o pe un ton categoric:
-Domnilor, eu sunt detinut si sunt condamnat numai la 4 ani, astfel ca nu accept nici un fel de politica în cadrul închisorii. Trebuie sa ies din închisoare, sa o vad pe mama mea, pe tatal meu, nicidecum sa ma angajez în activitati nepermise de lege.
Atunci, unul dintre ei a zis:
-Ia uite, ma, f…gura mamei lui, asta nu mai este pe linie. A intrat legionar si vrea sa iasa comunist!
Eu nu m-am lasat, ci am continuat explicându-le:
-Domnilor eu sunt nascut în 1932 si nu am fost încadrat în nici o Miscare Legionara. Ceea ce vreti sa demonstrati dumneavoastra e de prisos.
Bogdanescu s-a ridicat de la masa si facând o figura de mare întelept îmi zise mie si celorlalti:
-De astazi înainte, Mocanule, ai sa functionezi la mine în brigada…si daca acestia au fost schimbati din legionari în antilegionari si tu vei fi schimbat. Ai fost mai inteligent decât noi si ti-ai dat seama cum vine „jocul”.
Adresându-se numai celorlalti le zise:
-Acest om nu mai era voie sa comunice cu nimeni decât cu mine si Codrea (Codrea era un taran sef de grupa).

REGIMUL DE TEROARE DE LA BRIGAZILE 13-14

A doua zi seara, în loc sa fim lasati în pace la baraca, am fost înconjurati de câtiva studenti dezumanizati (reeducati) si îmbrânciti anume pentru a gasi motiv sa fim batuti.
Lânga mine era un tânar din acelasi lot, îmbracat cu un frumos pulovar verde primit prin pachet de la mama lui. Reeducatii au sarit pe el, rupându-u-l, si zicându-i ca acesta a fost împletit de dîânsul anume pentru a înlocui camasa verde.
Aceasta operatiune era o mizerie în plus, un act în programul celor dezumanizati, supravegheat atent din umbra de catre securitate si ofiterii politici.
Prin intermediul acestor tortionari s-a instituit un regim de mizerie ce nici nu poate fi descrisa, iar daca cineva ar descrie-o, n-ar putea fi înteleasa.
Seara, dupa ce veneam de la munca istoviti, în fuga si în lovituri de ciomag faceam numaratoarea pe platou, fiind tinuti în picioare pâna la lasarea întunericului.
Si la spalat tot în fuga mergeam, acordându-ni-se pentru aceasta doar câteva secunde.
Pentru necesitati fiziologice se acordau cam cinci secunde si apoi trebuia sa stam cu fata în jos, fara dreptul de a ne misca în dreapta sau în stânga.
Dimineata, acelasi program, cu aceeasi viteza. Urma o zi cu 12 ore de munca ce-ti epuiza orice forta fizica si psihica, ca apoi totul sa fie luat de la capat.
Asa a durat teroarea câteva saptamâni, sub ochii încrâncenati ai securistilor, care priveau de la distanta cum se realizeaza distrugerea.
Târziu am aflat ca ceea ce se petrecea aici era floare la ureche fata de ceea ce se întâmplase la închisoarea Pitesti.

PRINDEREA SI TORTURAREA DOCTORULUI SIMIONESCU

Într-o duminica dimineata am fost scosi în fuga pe platou pentru numaratoare. Folosind acelasi truc, ca nu le iese numarul, ne-au tinut în soare si flamânzi multa vreme. Apoi ne-au poruncit sa stam jos. La o distanta oarecare de noi, în timp ce detinutii de la alte brigazi se plimbau în voie încoace si încolo, la un moment dat s-a produs o ambuscada. Prin praful si învalmaseala aceea am observat cum s-a desprins un grup, care târau cu forta pe unul spre brigada 13.
Tuturor celor de pe platou li s-a poruncit sa mearga la baraca. Pe noi, cei proaspat veniti, ne-au obligat sa intram în spalator si sa stam acolo. Deodata, din dormitor am auzit un urlet de groaza. Era strigat de om torturat.
Cuprins de revolta am iesit din spalator, caci supraveghetorii (tot detinuti) nu erau acolo. Am intrat în dormitor si iata ce mi-a fost dat sa vad: pe patul din fundul dormitorului era trântit barbatul care fusese târât mai înainte de acea echipa de nemernici. Unii îl tineau de picioare, altii de mâini si câtiva îl loveau din ambele parti cu cozi de matura, cu cozi de lopata si cu ce mai aveau la îndemâna.
Cel care s-a evidentiat în lovirea omului rapit a fost Pertie Paul, seful de camera. Acesta era un tânar de statura mijlocie, având o fata dizgratioasa, si era peste masura de crud. Se lauda în gura mare ca el a fost seful unei formatiuni national-taraniste.
Am fost observat. Pe loc, câtiva reeducati s-au repezit spre mine înjurându-ma si încercând sa ma prinda. Rapid, am fugit înapoi în spalator si am închis usa pe dinauntru.
Aveam sa aflu în curând ca persoana atât de crunt torturata era vestitul doctor Simionescu, erou de frunte al generatiei de la 1922, pe atunci având aproape 60 de ani

MIZERIA DE SEARA

Întorsi în baraca de la numaratoare, am avut câteva minute de liniste. Speram ca ragazul sa dureze mai mult, dar regia acestei „piese” a fost cu totul alta: unul din reeducati a varsat o galeata de apa pe jos, chipurile din întâmplare, iar noua, noilor veniti si celor supusi supliciilor, ne-au poruncit s-o strângem în mare graba, vârându-ne sub priciuri.
Îmi amintesc cum bietul doctor Simionescu mi-a luat cârpa din mâna si s-a vârât rapid sub prici ca sa strânga apa, iar pe mine m-au lovit reeducatii cu bâtele ca sa intru dupa el. Cautam cu ochii sa ne întelegem si sa luam o pozitie comuna cu totii. A fost peste putinta. Supravegherea era atât de mare încât nu era cu putinta sa ne facem un semn unul altuia.
Din cei aproximativ 100 de studenti, câti avea brigada, tortionari convinsi erau doar vreo 15-16. Restul erau niste roboti ce reactionau indiferent de vointa lor. Îi vedeam pe acestia din urma cum asteptau nerabdatori sa iasa la lucru, unde aveau posibilitatea de a se eschiva sa ne mai loveasca.

AL DOILEA MARE SUPLICIU APLICAT DOCTORULUI SIMIONESCU

Într-o zi, când mergeam la locul de munca, a trebuit sa traversam printre uscatoriile de caramida. Acolo l-am vazut pe doctorul Simionescu vârât sub o grinda mare, lovit cu bâtele de reeducati ca sa o duca singur în spate.
Atunci mi s-a parut a fi acest erou al generatiei de la 1922 asemenea lui Iisus Hristos urcând muntele pe muntele Golgota.

MOARTEA DOCTORULUI SIMIONESCU

A doua zi dupa aceasta întâmplare, lucram la un capat al santierului si eram cu fata la echipa în care lucra doctorul Simionescu.
Am observat ca acesta ceruse permisiunea supraveghetorilor sa-i dea voie la WC. A plecat spre cabinele WC-urilor, însotit de înca 2.
Latrina era amenajata într-un loc mai marginas al santierului si avea usile doar pe jumatate din înaltimea unui om, ajungând pâna la brâu.
Doctorul Simionescu a intrat într-una din cabine si si-a pus cureaua de la pantaloni pe usa cabinei, vizibil. Cei 2 însotitori au intrat si ei în cabine, flancându-l.
N-a trecut nici un minut, ca Simionescu a iesit tiptil si a luat-o la pasi grabiti, apoi la fuga, spre „mustata Tasaul” (mustata Tasaul era o ridicatura de pamânt folosita ca terasament al caii ferate care trecea pe lânga lacul Tasaul).
Dupa un timp, au iesit si cei doi din cabinele lor si stateau linistiti asteptând, vazând cureaua doctorului pe usa. Pentru ca doctorul nu mai iesea, unul a privit pe deasupra usii si a vazut cabina goala. I-a spus celuilalt ceva, apoi, agitati, cautau cu ochii prin santier sa-l vada pe Simionescu. L-au zarit fugind, destul de departe, la mai mult decât distanta dintre urmaritori si „mustata Tasaul”.
Au început sa strige:
-Uite, fuge! Uite, fuge!
Soldatul care facea de paza sus pe prepeleac nu l-a luat la tinta ca sa traga, ci a dat alarma, batând în toaca.
Atunci a venit un subofiter în mare graba, si-a dat jos cizmele din picioare pentru a fi mai usor, si s-a urcat sus în postul de paza, luând pusca mitraliera din mâinile soldatului. Dupa ce a ochit, a tras doua rafale si doctorul Simionescu a cazut jos, mort. Apoi s-a dat alarma în tot santierul.
Noi, detinutii, am fost obligati sa ne culcam cu fata la pamânt.
Cum stateam culcati la pamânt, l-am auzit pe brigadierul Bogdanescu zicându-i subofiterului care îl împuscase pe Simionescu:
-L-ai omorât, domnule!
-Da, ma, dar nu sunt eu vinovat. Tu esti vinovat!

URMARILE

Am stat cu fata la pamânt pâna am auzit o trupa de soldati venind în pas alergator cu tot echipamentul de razboi pe dânsii. Ne înjurau de mama focului. Aveau de ce, fiind obligati sa fuga 5 km pe o caldura torida.
Duminica, înaintea mortii, sotia lui Simionescu îi adusese barbatului ei un pachet voluminos de alimente. Acest pachet a fost împartit între tortionarii lui Simionescu, zicându-ni-se, noua, celorlalti:
-Voi, ma, nu aveti dreptul sa mâncati din aceasta pomana…
Dupa acest tragic eveniment posturile de radio straine au comentat pe larg crima savârsita de comunisti, fapt ce a determinat Ministerul de Interne sa renunte la acest soi de sper-teroare. Cu aceasta ocazie a început seria anchetelor si proceselor cu „tapi ispasitori”.

ÎNCHISOAREA GHERLA
1949-1952

Gherla este o închisoare mare, a carei destinatie initiala a fost de cazarma pentru ostasi si ofiteri în timpul imperiului Austro-Ungar.Acum servea ca închisoare, în principal destinata muncitorilor si taranilor anticomunisti. Dar pe lânga tarani si muncitori, sute de intelectuali au tras aici amarul si si-au gasit sfârsitul.
Trei sunt condamnatii comunisti vestiti prin care s-a înfaptuit programul de nimicire a oponentilor regimului:
Primul s-a numit Lazar. Era evreu pârlit, trecut cu toata cuviinta lui de partea comunismului. Avea o metoda simpla de a înfaptui crime fara sa lase urme si sa poata fi acuzat de crima.
Al doilea a fost Gheorghiu. Sub comanda acestuia s-au înfaptuit crimele reeducarii, dipa terminarea Pitestiului. Prost si plin de sadism, el se lauda ca face parte din echipa lui Gheorghiu –Dej si e CFR-ist ca si acesta. La un moment dat a disparut din închisoare si nu mult dupa disparitia lui au încetat torturile reeducarii.
Al treilea ticalos a fost Goiciu, o matahala gata sa sfâsie orice detinut. În ticalosia de care era stapânit, a inventat la Gherla niste carcere de dimensiunea unui cosciug, în care detinutii pedepsiti trebuia sa stea în picioare pâna la 7 zile. Multi au decedat în carcera sau imediat dupa ce au scapat de acolo.
Episoadele din volumul de fata se refera la reeducarea care s-a înfaptuit asupra studentilor si elevilor, în principal, precum si asupra unor tarani si muncitori.

MARTURIA LUI ION PANGRATE
Muncitor specialist

ÎNCHISOAREA GHERLA

Am fost arestat în luna mai 1948, fara nici un motiv. Dupa ce am fost supus tuturor procedurilor de tortura la securitatea din Constanta, vazând ca nu scot nimic de la mine, securitatea a aplicat metoda înscenarii clasice: pe o masa au îngramadit tot felul de arme, m-au fotografiat si m-au acuzat ca am detinut un depozit de armament. În spatele acestei acuzatii statea un referat ca am facut parte din Miscarea Legionara.
Am fost condamnat la 15 ani munca silnica, dar la recurs mi-au redus pedeapsa la 8 ani. În luna martie 1949 am fost depus la închisoarea Gherla ca sa-mi execut pedeapsa.
La Gherla am întâlnit multi camarazi cu care petrecusem 3 ani de închisoare în timpul regimului generalului Antonescu. L-am întâlnit pe unul cu numele de Caramlau, pe Briciu Samuila, de meserie cazangiu, si pe multi altii. Acestia m-au întâmpinat cu multa dragoste si, cunoscându-mi îndemânarea, m-au convins sa ramân la ei si sa lucrez în atelierele închisorii.
Prin anul 1949, la atelierele închisorii nu s-a simtit nici macar un zvon privitor la reeducare. În ateliere detinutii lucrau lejer. Muncitorii se alegeau între ei. Administratia nu se amesteca în organizarea muncii lor. Daca „treaba mergea”, toate erau în buna regula. La ateliere eram supravegheati de catre un gardian caruia toata lumea îi spunea „domnu maistru”. Sarmanul de el!…Habar nu avea de nici o meserie.
Specialitatea mea de baza era tinichigeria si cazangeria. Asa am ajuns în icul atelier de tinichigerie.
Eu cunosteam mai multe meserii decât ceilalti. Am fost numit sef al tuturor meseriasilor din închisoarea Gherla.
Prima lucrare de avengura a fost modernizarea închisorii. Am construit canalizarea si apoi am introdus apa potabila, amenajând un sorb în râul Somes. Am executat conducta de aductiune a apei. Am executat toata reteaua de canalizare din interiorul închisorii si am instalat grupuri sanitare în camere.
Într-o zi, directorul închisorii, evreul Lazar (se spunea despre el ca-i un mare ticalos), m-a chemat deoparte si mi-a zis:
-Am primit ordin de la directia penitenciarelor din Bucuresti sa facem din aceasta închisoare o adevarata fabrica în care toate meseriile sa-si gaseasca rostul. Aici sun t oameni multi, carora trebuie sa li se dea de luctu.
Noi, detinutii, ne-am asternut pe treaba din toata inima. Parca aici ne-am fi nascut si crescut. Uitaseram de familii si de rosturile noastre. Acest comportament constituia un a din metodele de rezistenta la lunga perioada de închisoare pe care o mai aveam de executat de aici încolo.
Au sosit direct de la fabrica 10 strunguri noi. Am înfiintat pe loc un atelier de strungarie, unul de tinichigerie, cazangerie, forja, tâmplarie mecanica si manuala.
Ne-au sosit tot felul de scule. Toate nou-noute si de buna calitate. Am înfiintat si o scularie. Am facut matrite pentru fabrica de nasturi si am pus la punct tehnologiile de fabricatie.
Între detinutii din fabrica era o mare unitate si dragoste. Lucram în plin si, pe lânga toate acestea, mai faceam gardienilor, ba chiar si comandantului închisorii, diferite bibelouri artizanale, adevarate bijuterii, cum numai detinutii stiu sa faca. Eu eram conducatorul tuturor atelierelor. Armonia dintre mine si ceilalti camarazi crestea pe zi ce trecea, încât îti era mai mare dragul sa muncesti si nu simteai ca esti în puscarie. Primeam tigari de la gardieni (nefiind fumator) si le dadeam fumatorilor. Zilele de munca deveneau adevarate sarbatori, din ce în ce mai placute.

DAR DIAVOLUL NU DOARME!

Era un detinut cu numele de Matei. Acesta fusese comunist înainte de razboi si luptase pe frontul de rasarit. Probabil ca s-a grozavit pe undeva pe front, astfel ca ortacii sai l-au arestat si l-au vârât la „zdup” cu calificativul de „tradator al clasei muncitoare si al partidului comunist”.
Politrucul avea nevoie de informatori, de nemernici care sa traga la nemernicie. L-au gasit pe Matei, confratele lor întru rele. Desi avea calificativul de „tradator”, el tot marxist ramasese, iar în conditiile de puscarie un misel de prim rang.
Politrucul a format un birou politic pentru detinuti. În fruntea acestui birou a fost plasat Matei. Îmediat ce Matei a primit aceasta „onoare” s-a înconjurat de alti câtiva neispraviti tot de talia lui (Martorul Ion Pangrate nu stia ca prin luna martie 1950 sosise la Gherla un lot mare de studenti dezumanizati de la închisoarea Pitesti, toti având creierele „spalate” prin torturi si transformati în roboti la dispozitia unui mare misel pe nume Popa Tanu. Anvergura sistemului de informatii era mult mai mare decât si-l imgina Ion Pangrate). Acesta a fost biroul codosilor si al turnatorilor din cadrul atelierelor. Ei nu munceau. Umblau doar prin fabrica, fac-nd diferite servicii si tragând cu urechea.
Matei venea prin fabrica expres ca sa se întâlneasca cu mine. Când ma întâlnea, îsi ridica boneta de pe cap, aplecându-se ironic în fata mea si zicându-mi:
-Sa traiti, domnule comandant.
Era o insinuare miseleasca de al carui tâlc îndepartat nu m-am putut dumiri.
Eu îi raspundeam:
-Pleaca, ticalosule, de aici, la biroul tau! Nu te mai lua de mine.

O MUTARE DUBIOASA

Într-o zi de la începutul luo octombrie 1950, gardianul veni tinta la mine si îmi zise:
-Lasa totul balta. Te duci în camera, îti faci bagajul si vii sus.
Am ramas uimit de ordinul gardianului: probabil vor sa ma duca la alta închisoare, unde urmeaza sa organizez o noua fabrica. Sau mai stii? Era peste putinta sa-mi dau seama ce anume urmaresc sa faca cu mine. Mi-am luat bagajele din camera în care stateam la parter si am urcat la „cucurigu”, la etajul I, tot într-o camera mare, situata deasupra bucatariei. Acolo am asteptat singur aproximativ 20 de minute.
Usa camerei s-a deschis si iata-l pe gardianul Muresan, despre care stiam ca este omul de încredere al ofiterului politic. Cu un aer misterios m-a întrebat ce fac? Eu i-am raspuns simplu:
-Astept.
Peste câteva minute, a fost introdus peste mine un vechi camarad pe nume Dâmbu, din Brasov. Acesta era bucatar de meserie. La închisoarea Gherla era specialistul regimurilor dietetice.
-Ce-i cu mutarea aceasta atât de misterioasa, Dâmbule?
-Probabil ne muta în alta parte. Asteptam si vom vedea.
Nu peste mult, a venit, din nou, acelasi militian si ne-a zis sa-l urmam. L.-am urmat pâna sus la etajul III, la camera 103. În camera mai erau înca 20 de oameni, care ne-au primit foarte bine si cu multa bucurie. Cum camera era goala, fara nici un fel de mobilier, ne.am asezat cu totii jos pe rogojini. Eu am scos tigarile din buzunar, împartindu-le frateste. Parca prietenia dintre noi a mai crescut putin.
A venit masa de seara cu o ciorba ceva mai lunga, având carne de oaie urât mirositoare. Eu n-am putut mânca. Am oferit-o celorlalti. Acestia au refuzat-o. Atunci a luat-o Dâmbu si a mâncat-o pe toata.

SURPRIZA

A urmat închiderea. Imediat dupa închidere, Popescu Aristotel, care era sef de camera, a zis cu glas tare:
-Atentiune! Am a va comunica ceva foarte important. Apoi, întorcându-se spre noi, cei 2 proaspat veniti, ne-a zis cu ura în glas si în priviri: voi sunteti printre noi niste banditi!
-Cum asa?! Vorbiti serios sau glumiti?
-Vorbesc foarte serios. Sunteti 2 banditi!
-Daca noi suntem banditi, voi ce sunteti? Informatori, codosi, tradatori?
-Veti vedea imediat ce suntem noi!
Discutia era serioasa, desi de neimaginat. Nu parea deloc nebun Popescu Aristotel, desi vorbea ca un om fara minte. Parea mai mult misel, ajuns la cea mai înalta treapta a miseliei, pâna la egalitate cu lucifer, geniul raului din univers. Nu m-a putut abtine si i-am zis câteva înjuraturi neoase, tot din acelea care i se potrivesc unui ticalos ajuns la o asemenea talie. Atunci Popescu Aristotel a strigat la ceilalti:
-Pe ei!
Cei 20 din camera s-au împartit în 2 cete. 10 au sarit pe mine si 10 pe camaradul meu Dâmbu. În câteva secunde au tras hainele jos de pe noi, dezbracându-ne la pielea goala. Ne-au trântit jos pe ciment, unul într-o parte si altul în alta a camerei, rastigniti cu fata în jos pe pardoseala.
Unul ma tinea de o mâna, altul de alta. Unul m-a încalecat pe spate. Un altul s-a asezat cu dosul pe cap, sezând ca pe o buturuga. Au scos din bagaje niste capete de prici din lemn de carpen rotund, adevarati pari sanatosi si foarte rezistenti la rupere. Ci acestia au început sa ne bata la dos, pe pulpe si la talpi. Bateau pe întrecute la „doua maie”, unulde o parte si alul de alta. A durat aceasta bataie cam 10-15 minute, dupa care am lesinat de durere.
Au adus câteva galeti de apa de la chiuveta pe care le-au turnat peste noi si ne-am revenit din lesin. Apoi, au început o noua bataie, care a durat cam tot cât prima. Iarasi au repetat aducerea în simtire prin udarea cu apa rece.
Tortura în acest mod a fost repetata de 3 ori. Apoi m-au dus pe sus la WC sa urinez.
Urina avea o culoare negrie si era grozav de urât mirositoare, Am avut taria sa le zic acestor calai nemernici doar atât: „M-ati nenorocit, criminalilor!” Apoi am lesinat.

MOARTEA CAMARADULUI DÂMBU

N-a durat prea mult timpul lesinului, ca mi-am revenit. În afara de cruntele dureri care ma fulgerau în locurile zdrobite în timpul torturii, în rest eram sanatos. Puterile spirituale mi le-a sporit Dumnezeu. Cum eram trântit jos, am deschis ochii, dar nu complet, doar foarte putin, atât cât sa-mi dau seama ce se petrece în camera.
L-au adus si pe Dâmbu în totala nesimtire si l-au lungit lânga mine, trântindu-l. Peste cel mult un minut am simtit cum Dâmbu se întinde într-o suita de spasme tremuratoare, atingându-ma cu cotul ceva mai tare. Apoi a încetat sa mai respire. Încet, am simtit cum trupul sau lipit de al meu începe sa se raceasca. Mi-am dat seama ca a murit. Mi-am facut cruce cu limba în gura si am rostit în gând rugaciunea „Tatal nostru” pentru camaradul meu, al carui suflet mai era pe acolo prin preajma.
Oricât m-am abtinut, de sub ochii semiînchisi au început sa-mi curga lacrimile. Banda de tortionari a observat. Spre norocul meu, au interpretat aceasta ca pe un semn ca nici eu nu mai am mult (Popescu Aistotel era absolvent al facultatii de medicina din Bucuresti. Concluziile lui erau ale unui specialist)..
Tortionarii, vazând ca Dâmbu a murit, s-au înghesuit la usa cu totii, începând sa bata cu pumnii ca sa vina ofiterul politic. A venit mai întâi gardianul de serviciu, iar mai târziu a venit si ofiterul politic Sucegan. Au deschis usa si seful de camera a raportat ca Dâmbu a murit.
-Dar celalalt ce face?
-E lesinat si sta acolo întins pe jos.
-Scoate-l afara pe mort!
Atât am auzit. Dupa ce au iesit, n-am mai înteles nimic.
Trupul neînsufletit al lui Dâmbu a fost târât pe coridor de gardian. Eu am auzit hârsâitul tot mai slab pâna ce a disparut cu totul auzului (Vezi MEMORIALUL ORORII- editura „Vremea”, Bucuresti, 1995, p.660).
În felul acesta, puscaria Gherla numara mai putin cu un detinut, iar întinsul cerului, mai putin cu o stea.

NEMERNICIA LUI POPESCU ARISTOTEL

(Popescu Aristotel fusese dezumanizat în închisoarea Pitesti. Fusese atât de mult torturat, încât ajunsese în acest hal de degradare morala, din care nu se mai vedea vreo iesire).
Dâmbu era îmbracat cu un costum nou de schior. A doua zi dupa ce a fost omorât, l-am vazut pe Popescu Aristotel îmbracat cu costumul mortului.
În aceeasi seara, dupa ce l-au scos pe mort din camera, au adus o alta victima zdrobita în bataie dintr-alta camera de la etajul III. (Erau mai multe camere la ultimul etaj, unde oameni nevinovati au fost zdrobiti în batai). Se nu mea Fulicea. Era un barbat tânar, înalt, fusese subalternul lui Dâmbu. Pe fata lui era întiparita groaza si nu scotea nici o vorba.
Am facut eu cât am putut pe lesinatul, dar, pâna la urma, tot a trebuit sa ma ridic.
Pe loc a început ancheta. Popescu facea pe anchetatorul securist, cerându-mi: sa spun legaturile ce le am cu cei din afara închisorii si prin ce gardieni anume; sa spun pe cei din afara nearestati, care au activat împotriva regimului comunist, si unde este ascuns depozitul de armament pe care îl am.
Am negat orice cunostinta de acest fel. Nu-mi trecea prin minte ca sa mint numai pentru a scapa de tortura.
Seara, dupa cina, m-a obligat sa stau într-un picior si cu mâinile ridicate în sus. La acelasi supliciu a fost supus si Fulicea. Unul dintre reeducati statea lânga noi cu o scula în mâna si când scapam piciorul sau mâinile în jos, ne împungea cu scula în dos sau în coaste.
Fulicea a rezistat putin. La un moment dat, a cazut gramada jos si orice au facut, n-au mai putut sa-l trezeasca din lesin. L-au lasat în pace, ca sa-si revina singur. În schimb, eu, cu mare greutate, am rezistat acestui supliciu pâna dimineata.

RAPOARTELE DE DIMINEATA SI SEARA

Desi eram extenuat de fortele fizice, sufletul îmi era întreg si combativ. N-au reusit sa imprime groaza în mine.
La deschidere, când plutonierul Roman ne numara, eu am sarit dintre ei, raportându-i ca sunt torturat de catre acestia. Îndrazneala pe care o aveam se baza pe faptul ca primul gardian stia prea bine câta munca depusesem în închisoare. La el observasem întotdeauna respectul deosebit ce mi-l purta. Omul nu mi-a dat nici un raspuns, ci a trecut mai departe oftând.
La fel am facut si la deschidere, si apoi în fiecare zi.
Dupa plecarea echipei de gardieni care efectuau „deschiderea” sau „închiderea” eram luat la batai crunte. Voiau sa-mi moaie îndrazneala pe care o aveam ca sa-i raportez primului gardian.
De data aceasta, bataia nu o mai aplicau cu parii de carpen, ci cu o centura lata si grea pe dosul gol. Era un avantaj. Parii din lemn rupeau tesuturile, putând sa-mi provoace moartea. De la centura simteam numai durerea, deoarece loviturile se aplicau pe plagi deschise si sîngerânde.
Deci, eram asigurat de 2 batai pe zi. Una dimineata si una seara. Nu m-am lasat. De câte ori veneau gardienii, de atâtea ori tipam în gura mare ca sunt torturat.
Într-una din zile, primul gardian Roman le-a zis reeducatilor:
-Cine v-a adus pe voi aici, criminalilor, ca sa omorâti oameni?! Într-o zi cu mâna mea am sa va împusc pe toti si voi raspunde eu de ce am facut. „Reeducatii” taceau. (Oare primul gardian era sincer sau cinic? Oricum, el tolera aceste crime si stia de unde vin ordinele!).

SARAMURA

Torturile au continuat zi si noapte vreo 7 zile. Într-o seara, Popescu Aristotel a dat ordin reeducatilor din subordinea lui sa nu-mi dea mâncare mie si lui Fulicea, pâna se întoarce dânsul. Apoi a plecat.
S-a reîntors peste vreo jumatate de ceas. Avea în mâna o bocceluta plina cu sare. A pus în gamela mea un pumn de sare si într-a lui Fulicea unul. Apoi a mestecat cu lingura ca sa se dizolve. Când a socotit ca este destul de dizolvata, ni le-a oferit sa le mâncam.
Eu am luat gamela cu curaj, fiind sigur ca îmi va provoca o blocare a rinichilor sau a ficatului si astfel voi muri si voi scapa de nenorocirea al carei sfârsit nu se întrevedea. Aproximativ jumatate din sare nu s-a putut dizolva. Am cules-o pe aceasta cu lingura, cum culegi zaharul nedizolvat de pe fundul cestii de cafea. Popescu Aristotel mi-a oferit dupa mâncare o cana cu apa. Am constatat ca si apa din cana era la fel de sarata ca si ciorba.
N-a fost dupa socotelile mele. N-am murit. O sete cumplita m-a cuprins, încât toata noaptea m-am tavplit pe jos într-un chin de nedescris.
Dimineata, când am auzit talanga desteptarii sunând, am avut impresia ca aud trâmbita îngerului lui Dumnezeu, care vesteste învierea din morti. De la desteptare si pâna la deschidere am avut senzatia ca a mai trecut o viata de om…
Stateam asezati (de catre seful de camera Popescu Aristotel) pentru numaratoare câte 2 în rând. Pe mine m-au aranjat chiar în spate de tot între 2 „reeducati”, care ma tineau de mâini, anume ca sa nu le scap si sa ies la raport.
Cum s-a deschis usa, eu am lovit în toate partile, cu forta pe care ti-o da disperarea, si am tâsnit dintre ei, strigând:
-Apa, apa, dati-mi apa, domnule plutonier, apa! Acestia mi-au dat sa manânc o gamela cu sare. Va rog frumos, dati-mi apa. O gamela de apa. Altceva nu cer nimic.
Atunci plutonierul Roman l-a privit crunt pe Popescu Aristotel si i-a zis:
-Aseara ai mers la bucatarie dupa sare. Asa-i sau nu-i asa?!
-Da. Asa este. A confirmat Popescu.
-Toata lumea cu fata la perete! Usa ramâne deschisa!
Primul gardian a intrat în camera si i-a poruncit lui Fulicea sa ia apa din rezervorul de la WC cu gamela. Fulicea, un barbat înalt, a luat pe loc o gamela de apa din rezervor, pe care eu am baut-o pe nerasuflate. Apoi a baut si el una, caci era la fel de însetat ca mine.
Fara sa rosteasca o vorba, primul gardian a închis usa si a plecat cu trupa de gardieni care îl însoteau. Pe fata primului gardian Roman am citit hotarârea de a lua o masura în favoarea mea, atât cât îi sta în putinta.
Dupa plecarea gardienilor am fost dezbracat, din nou, în pielea goala si batut de catre Popescu Aristotel si trupa sa pâna la limita dintre viata si moarte.

MISELIA OFITERULUI POLITIC

Au mai trecut vreo 2 ore. Usa s-a deschis din nou si în camera a intrat ofiterul politic Sucegan.
A privit în dreapta si în stânga extrem de dezinvolt. S-a prefacut ca nici nu observa cum stateam lungit si zdrobit pe pardoseala camerei. A întrebat cu un aer plin de seninatate:
-Are cineva de raportat ceva?
Eu m-am târât cât am putut mai aproape de el, strigându-i din toate puterile:
-Domnule ofiter, domnule Sucegan, dumneavoastra ma cunoasteti bine. Stiti câte am facut pentru aceasta închisoare si pentru tara. De ce ati adus pe acesti oameni aici ca sa ma omoare?
-Cine te omoara?
-În afara de Fulicea, care tace, pentru ca este torturat ca mine, toti ceilalti, în frunte cu dumneavoastra.
Auzind acuzatia ce i-o aduceam, s-a otarât la fata, s-a prefacut nervos si a iesit din camera, trântind usa. N-a facut multi pasi pe coridor, ca s-a întors înapoi, simulând a fi „plin de nervi”. A dat ordin ca toata trupa de tortionari sa-si faca bagajele si sa fie introdusi în celula de pedeapsa. Chipurile, au fost pedepsiti. Pe naiba! Au fost introdusi cu totii într-o camera cu un etaj mai jos, exact sub camera unde eram eu cu Fulicea. Dupa cina, i-am auzit cum jucau „bâza”!
Ramas împreuna cu Fulicea, acesta mi-a spus despre 2 camarazi, pe care eu îi cunosteam bine, cum au fost omorâti chiar în fata lui. Fulicea era informat ca pâna atunci fusesera omorâti în torturi 40 de persoane. Toate torturile au fost conduse de ofiteri politici. Numarul victimelor era înspaimântator de mare. Situatia se vedea a fi fara iesire. M-am închinat lui Dumnezeu, cerându-i harul si ajutorul Sau. Eram hotarât sa protestez pâna la ultima suflare, indiferent de chinurile la care voi fi supus. Decât sa mor tacând, mai bine sa mor luptând. Protestul era si el un fel de lupta, în conditiile în care ma gaseam.

DECÂT ASA, MAI BINE MORT!

În afara sefului de camera, pe care stiam cum îl chema, mai mult din gura militienilor, numele celorlalti nu-l cunosteam. Nu-si rosteau numele în fata mea (probabil) pentru a ramâne necunoscuti.
A doua zi, cam în jurul amiezii, a venit în inspectie ofiterul politic Suceganu su directorul închisorii, Gheorghiu (un fost CFR-ist la atelierele din Pascani). Eu îl cunosteam foarte bine.
Cum au intrat în camera, Suceganu s-a prefacut ca-i explica directorului ce masuri a luat împotriva batausilor, pedepsindu-i. Eu ma pregateam sa protestez. A observat directorul. Pe loc mi-a luat-o înainte:
-Ce, domnule Pangrate, înca nu te-au facut „om”?
-Ce fel de om? Am raspuns eu, scos din fire. Vedeam bine ca vorbeste „duhul rau” dintr-însul. Însa directorul, prefacându-se ca nici nu ma aude, s-a adresat în continuare politrucului:
-Ada, domnule, oamenii înapoi ca sa scoata „om” din el. Nu vezi ca tot „bandit” a ramas?!
Apoi au închis usa si au plecat amândoi, distrându-se si râzând.
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, ajuta-ma!!
Am alergat ca un nebun tocmai în fundul camerei, la ultimul geam, pe care l-am deschis în graba. Afara detinutii tocmai serveau masa în curtea închisorii, care pe unde. Unii sezând turceste, iar altii pe lânga ziduri. Era o zi calduroasa. Era 17 sau 18 octombrie 1950.
Am strigat celor din curte:
-Fratilor, eu sunt Pangrate, seful vostru, ma omoara în torturi. De când am plecat, sunt batut fara întrerupere. Dâmbu a fost omorât în batai. Sunt multi care au fost omorâti. Apoi, am trântit geamul cu putere, spargându-l. Am smuls un ciob de geam, ce avea forma unui cosor si am tintit gâtul ca, taindu-l prin dosul beregatei, moartea sa vina mai grabnic. De emotie sa nu fiu prins în aceasta tentativa de sinucidere, probabil si din cauza formei ciobului de sticla, nu am nimerit unde am tintit eu. Am lovit ceva mai jos, dislocând 2 vertebre ale gâtlejului si o portiune destul de întinsa si bine vascularizata a gâtului.
Fara sa simt vreo durere, am vazut cum sângele tâsneste la vreo 2 m distanta. Asa am înaintat spre usa, cu gâtul taiat la suprafata. Fulicea s-a speriat si s-a repezit cu pumnii în usa, batând si strigând dupa gardian. Striga din toate puterile ca mi-am taiat gatul.
Din cauza pierderii unei mari cantitati de sânge, am simtit cum puterile ma parasesc încet. Glasul îmi pierise. I-am zis lui Fulicea, mai mult în soapta:
-Te rog sa ma întinzi acolo, caci acolo a murit Dâmbu.
-Cum, Dâmbu e mort?
-Da. A fost omorât cu o saptamâna în urma. N-am vrut sa-ti spun ca sa nu te întristezi prea tare.
Atunci Fulicea a început sa plânga si sa bata si mai tare în usa.
A venit gardianul întrebând:
-Ce e ? Ce s-a întâmplat?
-S-a sinucis Pangrate.
Gardianul a fugit în graba si l-a adus pe politruc si pe director. Vazând baltoaca de sânge si rana deschisa din care mai gâlgâia înca sânge i-au zis lui Fulicea:
-Tu l-ai omorât!
Dar eu mi-am strâns puterile si horcaind le-am raspuns:
-Nu el. Voi m-ati omorât!
Au trimis pe gardian dupa doctor si dupa niste detinuti ca sa spele sângele de pe jos.

DETINUTII PENTRU CURATENIE, DOCTORUL PENTRU CONSTATARE

Primii au sosit detinutii.
Printre acestia era acel ticalos de Matei, starostele codosilor de la atelier si presupusul autor al suferintelor mele. A venit si unul din fratii Livinschi, adjunct al lui Turcanu înca din închisoarea Pitesti. Iata-l si pe un constantean de-al meu. Ticalos de anvergura. Numele lui era Verioti. O uscatura a bravilor macedonieni.
Veroti, în timp ce curata dusumeaua, a zis râzând ca prostul:
-Ce satisfacut sunt când trebuie sa strâng sânge de bandit.
Cu puterile ce le mai aveam, i-am dat replica astfel:
-Verioti, sângele meu nevinovat o sa cada asupra ta si a copiilor tai! Asa sa-ti ajute Dumnezeu. (Târziu, dupa punerea în libertate, unul din copiii sai, ofiter de marina, a fost înjunghiat într-un restaurant din Mangalia de catre un betiv oarecare).
Dupa ce au terminat cu curatenia, a sosit si doctorul Barbosu gâfâind. Directorul si politrucul s-au retras în fundul camerei lânga geam. Acolo vorbeau ceva între ei, veselindu-se reciproc. Doctorul Barbosu, spionându-i cu atentie pe cei doi ticalosi, mi-a soptit la ureche:
-Am sa le spun ca mori. Numai astfel te pot scoate de aici.
Doctor fiind, si-a dat seama ca taietura nu este mortala. Am fost luat pe sus de gardieni si dus în alt corp de cladire. Cladirea în care am fost dus comunica cu celularul printr-un coridor ce semana cu un tunel.
Camera în care am fost introdus era infirmerie. Am gasit acolo 2 studenti care trecusera prin Pitesti. Pe unul îl chema Barba Cociu, iar pe celalalt, Caziuc Nazarie. Abia am intrat în infirmerie, ca pe acestia i-au si scos de acolo.
În acea camera am stat singur timp de 4 luni si jumatate. Am fost hranit dupa prescriptiile doctorului Barbosu cu mâncare foarte buna si special gatita.
A mai fost si una urâta: la început, s-au perindat o multime de turnatori prin camera, care au încercat sa mp provoace la discutii si sa ma traga de limba. Eu nu am dat nici un raspuns. Nici macar în soapta. Chiar si cel mai cunoscut turnator din închisoarea Gherla, pe nume Hogescu, a trecut prin camera, încercând sa ma provoace la vorba. N-a reusit. Eu am aplicat în forta „legea tacerii”, data de Capitan.

SUNT SALVAT

Doctorul Barbosu m-a sprijinit enorm. Lui îi datorez viata. El mi-a adus praf de sulfamida pe care l-am ascuns într-o batista în saltea. Astfel am evitat o infectie, într-un loc atât de gingas, si m-am vindecat.
Prin luna ianuarie 1951 m-am pomenit cu o comisie ce facea o mare inspectie în închisoare, formata din vreo 10 stabi, toti ofiteri superiori. L-am recunoscut pe generalul Nikolschi (Grunberg) si pe Tudor Sepeanu.
Sepeanu a încercat sa ma provoace la vorba. Eu n-am raspuns nimic. Nikolschi i-a zis:
-Lasati-l în pace, nu vedeti ca nu mai poate sa vorbeasca?
În gândul meu, i-am tras câteva înjuraturi neoase românesti. Au iesit afara din camera.
Aceasta vizita a avut loc dupa lasarea întunericului. Pentru aceasta curtea închisorii era luminata ca ziua, de becuri puternice.
Eu dormeam pe un pat lânga geam. Cu un cui scos dintr-o cercevea am facut o gaura în scândurica ce-mi obtura zarea spre a vedea în curte. Cum am simtit ca toata lumea a plecat si era liniste pe coridor, m-am urcat pe pat si am privit prin gauricea facuta de mine. Întreaga comisie era în curte. De sus, de la etajul III, s-a auzit un strigat de om torturat. Toata comisia si-a îndreptat privirile în sus. Nikolschi a spus ceva care i-a facut pe ceilalti sa râda. „Moara lui satan” functiona din plin.
Nu puteam face pe mutul chiar la infinit. Era foarte greu. Astfel ca am început sa vorbesc. Mai întâi în soapta, apoi ragusit, ca sa am cât mai multa crezare.
Pentru a ma trage de limba, au introdus la mine în camera un doctor (detinut si el) pe nume Jianu. Eram la început, când abia îngaiam câteva cuvinte total nedeslusite. Oricât s-a caznit, n-a reusit sa ma faca sa vorbesc. Prin luna aprilie 1951, l-au scos din camera, cu „traista” goala.
Mi-a venit, în sfârsit, timpul sa parasesc infirmeria si sa fiu introdus într-o camera cu mai multi. Acolo l-am întâlnit si pe Calciu-Dumitreasa.
În acea camera, un doctor tânar, pe nume Gabureac Traina, dadea lectii de ateism, sustinând ca Sfânta Fecioara a fost o desfrânata si Iisus Hristos un fakir. Numai un tânar banatean a râs ostentativ atunci când doctorul si-a încheiat prelegerea. Fiind întrebat de catre doctorul Gabureac ca de ce râde, acesta a raspuns:
-De prostia dumneavoastra.
Raspunsul a fost îndraznet si plin de riscuri. Nu stiu ce s-a mai întâmplat, caci a doua zi am fost scos din camera.
Iarasi o inspectie. Tot o comisie, compusa din: colonelul Zeller, care organiza munca detinutilor în toata tara, colonelul Sepeanu, si Gheorghiu, comandantul închisorii.
Directorul Gheorghiu, foarte lejer si pe un ton prietenos, mi-a zis ca trebuie sa merg din nou în fabrica spre a reorganiza atelierul de nasturi. Am ramas surprins de atitudinea lui. Câta ticalosie poate sa existe în sufletele acestor oameni! Ca ieri mi-a organizat moartea în cele mai grele torturi. Iata-l acum vorbindu-mi ca un om ce astepta de la mine multa recunostinta pentru ceea ce mi-a facut. În minciuna si prefacatorii de tot felul, acestia îl întreceau chiar si pe Lucifer.

ARUNCAREA CU PRASTIA

Iata-ma din nou în fabrica. De data aceasta, eram mult mai tacut si plin de prudenta, dar nu si fricos. Desi fusesem torturat de moarte, eram departe de a cunoaste dimensiunile grozaviei. Habar nu aveam ca cei care ma torturasera pe mine fusesera cândva si ei oameni bravi. Nu puteam sa-mi imaginez ca si ei, la rândul lor, fusesera atâta de torturati pâna le-au fost sterse toate reflexele de onoare si transformati în fiare feroce si fara judecata. Eu credeam ca tot ce mi s-a întâmplat nu era decât o ticalosie cu caracter local. Conducerea închisorii, la îndemnul Ministerului de Interne, a pus la cale totul prin intermediul unor tradatori si ticalosi.
În închisoarea Gherla se lucra si an schimb de noapte. Instalatiile sanitare erau în curtea fabricii. În curte nu exista nici un gardian care sa faca de paza în mod special. Nu exista nici un pericol de evadare sau de comunicare cu exteriorul. Dincolo de zidurile analte era cimitirul „Roja Sandor”. Cine îndraznea sa umble noaptea prin cimitir?! Detinutii puteau sa iasa noaptea pentru WC în curte, fara nici o supraveghere. Gardianul care asigura paza în interiorul fabricii, de regula, motaia pe un scaun în dulcele zgomot al masinilor si al lucrului.
Am improvizat o prastie din sfoara si am scris pe o bucata de hârtie de ambalaj urmatoarele:
„Cetateni! Anuntati autoritatile si la ONU ca aici în închisoarea Gherla se omoara oameni în torturi.Au fost omorâti pâna în prezent 40 de oameni, unul si-a taiat gâtul, dar traieste”.
Noaptea am legat biletul cu o piatra si l-am zvârlit peste ziduri în cimitirul „Roja Sandor”. Am repetat de 3 ori acest lucru, apoi m-am oprit. Riscul era enorm. Daca as fi fost dibuit, moartea prin tortura mi-ar fi fost asigurata.

ANCHETA

Cam dupa o luna si jumatate (în primavara anului 1951), am fost chemat din fabrica de un gardian, pe a carui figura citeam mult mister. Era extrem de tacut. Mi-am dat seama ca iarasi va fi vorba de un lucru la care ma asteptam cel mai putin.
Am fost introdus în sala de festivitati. Acolo ma asteptau 4 ofiteri: un colonel, un capitan si 2 locotenenti majori. Toti 4 aveau însemnele Securitatii Statului. Foarte politicosi m-au poftit sa iau loc pe un scaun si colonelul a intrat direct în subiect, punându-mi prima întrebare:
-Dumneata ai vreo rana la gât?
-Da, am.
-Cum te cheama?
-Pangrate Ioan.
Întorcându-se spre militian, îi dadu ordin acestuia:
-Te duci si chemi aici pe comandant si pe ofiterii politici!
În 2 minute, cei 3 au fost prezenti: capitanul Gheorghiu, comandantul închisorii, Suceganu si Avadanei, cei 2 politruci.
Colonelul li s-a adresat cu autoritate celor 3:
-Îl cunoasteti pe omul acesta?
Cei 3 m-au privit si s-au învinetit la fata. Apoi murmurând au raspuns:
-Da. Îl cunoastem.
-Acum iesiti afara si dupa ce vom termina ancheta cu omul acesta, va vom chema si pe voi înauntru.
Am socotit în mine ca nu e vorba de o sceneta oarecare, prin care securitatea juca feste detinutilor. Era vorba de o treaba serioasa care este în favoarea detinutilor.(Chiar sceneta era tot ce faceau securistii! Cititorul trebuie sa stie ca aceste lucruri se petreceau prin lunile februarie-martie 1951, când procesul de dezumanizare al studentilor din închisoarea Pitesti era înca în plina desfasurare si se apropia de încheiere. La închisoarea Gherla se pregateau acum „preliminariile” dezumanizarii. În camerele de tortura se formau delatorii care urmau sa fie introdusi în fabrica printre muncitorii si taranii detinuti. Marele dezastru al Gherlei a urmat abia din luna august 1951 încolo. Abia la 15 august 1951 a plecat Turcanu din închisoarea Pitesti spre Gherla, însotit de un lot mare (aproximativ 100 de insi, daca nu si mai multi). Inimaginabilele proceduri satanice din închisoarea Gherla au avut loc dupa sosirea lui Turcanu la aceasta închisoare. Teatrul pe care îl faceau acesti securisti în fata lui Pangrate Ioan nu era altceva decât un studiu de pregatire a procesului cu „tapi ispasitori”. Ei pregateau de pe acum martorii pe care îi vor folosi, atât împotriva detinutilor calai, cât si împotriva propriilor cadre pe care le sacrificau, numai ca regia sa fie perfecta. Daca securistii ar fi ajuns în posesia acelor bilete aruncate de Pangrate, moartea acestuia ar fi fost sigura. Usor se putea descoperi cine le scrisese).
Î-am povestit colonelului cu lux de amanunte toata tragedia, pe care ei au consemnat-o într-un proces verbal de ancheta.
Dupa ce s-a epuizat întreg subiectul si n-a mai existat nici o întrebare fara raspuns clar, colonelul a luat cuvântul, zicându-mi:
-Acum sa ne recomandam si noi, ca sa stii cine suntem. Suntem de la serviciul superior al Securitatii Statului. De acum înainte esti la dispozitia noastra. Nimeni nu mai are voie sa se atinga de dumneata. Securitatea pe care o cunosti dumneata primeste ordinele de la noi. Ei sunt supusii nostri. Tot ce s-a facut aici s-a facut fara stirea noastra. Acum te duci la treaba si sa fii sigur ca nu mai au voie sa se lege de voi. Daca vor calca ordinele noastre îi vom împusca ca pe niste câini în fata frontului.
Eu am ramas cu convingerea ca unul din acele bilete zvârlite cu prastia a ajuns la autoritati, care acum luau masuri de rigoare.
Câta perversitate si minciuni sfruntate! Asa au înselat acestia mii si milioane de oameni. Dupa cum s-au desfasurat lucrurile, ororile Gherlei s-au întetit si au mai durat înca un an de zile dupa acea ancheta a „supersecuristilor” care „habar n-aveau” ce se întâmpla în închisoare.
Nu mi-au cerut sa tin secreta aceasta întâlnire. Am tinut-o eu, fara sa mi-o ceara.

ÎL ÎNSOTESC PE TURCANU

La un timp oarecare, am avut ocazia sa-l cunosc pe Turcanu. Stiam de ce este capabil. Fusesem pus în tema de altii.
În închisoare, Turcanu avea mai multa putere decât comandantul sau ofiterii politici. În fata lui, gardienii tremurau. Stateau cu totii în pozitie de drepti. Îl salutau cu „Sa traiti!”.
Turcanu facea controale în puterea noptii, ca sa vada cu ochii lui daca „banditii” muncesc sau trag chiulul, si ma lua sa-l însotesc prin fabrica, si sa-i fac anumite treburi în legatura cu masinile si cu munca.
Facând aceste inspectii, treceam mereu pe lânga un bazin cu apa. Aveam în permanenta în buzunar un ciocan. Mi-a trecut prin gând sa-l lovesc în cap si sa-l arunc în bazin. I-am spus intentia pe care o aveam si camaradului meu Radu Tudoran, dar acesta, speriat, m-a rugat sa-mi scot din cap asemenea obsesii, pentru ca tot ce face Turcanu este din ordinul securitatii, si drept represalii pentru omorârea agentului lor sunt în stare sa ne împuste pe toti.
Nu frica de represalii m-a determinat sa-mi schimb hotarârea, ci faptul ca, omorând aceasta bestie, voi prelua, în fata lui Dumnezeu, toate pacatele lui asupra mea.

MARTURIA LUI AUREL OBREJA
privitoare la închisoarea Gherla

PRIMUL CONTACT GHERLA

Am ajuns la închisoarea Gherla la începutul toamnei anului 1951. Eram 5 flacai: eu, Virgil Maxim, Titi Stoica, Dumitru Neagu si Constantin Lupoaie. Toti 5 eram considerati a fi „comandatura” din închisoarea Târgusorul Nou, motiv pentru care statusem aproape un an si jumatate la închisoarea Jilava, suportând un regim de teroare maxima.
La Gherla am fost primiti de un gardian ungur pe nume Gabor.Vorbea româneste cu gramatica ungureasca. Din aceasta cauza era grozav de hazliu. Parea glumet si binevoitor. Din atitudinea gardienilor nimic nu dadea de banuit ca aici ar fi fost iadul pe pamânt.
Am fost repartizati la camera 78 de la etajul II. Era o camera destul de mare cu priciuri si asternut perfect aranjat si curat. Parea civilizat. Au mai adus pe un detinut cu numele de Haik Zoltan, jumatate ceh, jumatate ungur. Un baiat curajos si bun camarad, o vreme mai lunga.

CUNOSTINTE DUBIOASE

Asteptam sa vina seara. Cum s-a înserat, au început sa soseasca si alti tineri. Majoritatea erau studenti trecuti prin închisoarea Pitesti. Pe o parte din ei îi cunosteam, pe altii nu. Îmi amintesc de un student, Popescu Aristotel, zis „Aligo”, care tocmai absolvise facultatea de medicina din Bucuresti.
Un lucru m-a frapat: studentii pastrau o disciplina extraordinara, de neînchipuit. Parca erau masini electronice programate pentru o anumita treaba pe care o executau perfect.
A venit cina. La comanda unuia, toti s-au descoperit si au rostit rugaciunea. Dupa cina la fel. Am ramas stupefiat. Parca ceva nedeslusit ma înconjura din toate partile. O asemenea disciplina si viata crestina afisata brutal, nu era fireasca într-o închisoare comunista.
N-am avut timp sa ma dumiresc, pentru ca noi, cei 5, cu Haik Zoltan 6, am fost înconjurat de ceilalti, care erau mai multi la numar. Pareau foarte curiosi sa stie ce se mai întâmpla în lume si, mai ales, când scapam. Îi interesa ce am auzit venind cu duba, daca ne-am întâlnit cu proaspat arestati, si ce zic acestia, ce parere avem noi despre ce se întâmpla în tara? Stateau în jurul nostru, iscodindu-ne mereu, ba îsi expuneau si ei parerile lor. Nici o secunda nu aveam liber sa nu fiu întrebat. Nu puteam face nici un fel de rationament. Nu puteam trage nici o concluzie.
Am simtit ceva straniu. Banuitor, si cu atentia încordata, am raspuns la toate întrebarile si am avut grija sa le zic ca acestea sunt auzite de la altii.
În final, au insistat sa le spun care sunt parerile mele. Eu le-am raspuns ca n-am speranta sa ies curând din închisoare. M.a iscodit unul sa-i spun daca în închisoarea Jilava se bate.
I-am raspuns ca da. Se bate.
La rândul meu le-am pus întrebarea la cei din jur:
-Nu va e frica sa va închinati asa pe fata si sa rostiti rugaciunile cu glas tare? -Nu, camarade.
Se vorbea numai cu „camarade”, în limbaj pur legionar. Simteam o mare grozavie în jurul meu.
De undeva de sus se auzeau racnete, urlete de durere. Erau strigate de om torturat. Le cunosteam pe acestea de la Jilava.
-Ce-i cu strigatele astea? Am întrebat eu pe unul.
-Ce sa fie? La ultimul etaj sunt închisi cei bolnavi psihic si au crize dese. Mai ales seara, când sunt obositi si sistemul nervos ar vrea odihna. În fiecare seara se aud asemenea strigate. Ai sa te convingi mai încolo.
Nu m.-a convins deloc. Eu cunosteam bine cum striga un nebun si cum striga un om torturat.
Înca la Jilava fiind, am auzit de cumplita deistrugere a studentilor în închisoarea Pitesti, printr-un oarecare Turcanu. Nu puteam sa-mi imaginez cum s-a putut face practic lucrul acesta. Acum eram înconjurat de studenti care trecusera cu totii prin închisoarea Pitesti.
Un cumplit întuneric ma învaluia din toate partile.

PASUL URMATOR

Dupa ce s-a înserat, a venit gardianul Gabor, care, cu accentul specific ungurilor din Ardeal ne-a zis:
-No hai mo, se ve ducem in camera vostru mai mare si se ve intilniti cu toti ai vostru.
Mi-am luat întreg bagajul si am mers cu un etaj mai sus, la camera 99. Era o camera mare unde am dat peste alti colegi, cunostinte vechi din Târgusor. Acolo l-am întâlnit pe bunul meu prieten Ismana, cu care statusem multa vreme în închisoarea Târgusor.
Dupa masa, în jurul nostru s-au format cercuri de 10-15 baieti din Gherla. Acestia vorbeau foarte binevoitor. Nu vedeam în ochii lor nici cea mai mica scânteie de ura sau viclenie.
Un lucru mi se paru cu totul straniu: alaturi de baietii pe care eu îi cunosteam ca bravi în închisoarea Târgusor, era si Stoian, pe care-l cunosteam de ticalos de mare anvergura. L-am luat deoparte pe Stoicescu si l-am întrebat plin de îngrijorare:
-Ce-i cu situatia asta?!
În camera nu exista nici un fel de mobilier. Doar pe o parte a camerei erau rogojini pe jos, iar în partea opusa mozaicul era gol.
Era multa lume. Peste 200 de persoane, toti baieti tineri, studenti si foarte multi elevi de câte 17-18 ani, proaspat arestati.
-Cine-i acela cam grasun la figura?
-Acela-i Puscasu.
Era un student care nu-mi spunea mare lucru, fiindca nu-l cunosteam.
-Dar celalalt de lânga dânsul?
-Acela e Livinschi.
-Dar celalalt care e acolo rezemat de perete, cine este?
-Acela e Turcanu.
Cand am auzit de numele lui Turcanu, m-am înfiorat prin tot trupul. Mi-am dat seama ca suntem pierduti, ca toate la câte am asistat n-au fost decât mascarade, pentru a fi trasi de limba ca sa se stie gradul de ferocitate ce va trebui folosit.

ATACUL

Stoicescu a observat panica ce pusese stapânire pe mine. A intrat si el în panica, pentru ca intuisem situatia si se putea afla ca din vina lui. A încercat s-o dreaga astfel:
-Sa nu te sperii, ce, crezi ca le merge „reeducatilor” cu noi? Nu vezi cât suntem de multi? I-am pus noi la punct, izolându-i în coltul acela, unde-i vezi.
Nu l-am crezut. Din contra, abia acum îl descopeream si pe dânsul ca face parte din banda lui Turcanu. Privind în jur mai atent si cu ochi mai patrunzator, descopeream, abia acum, emotiile puternice ce vibrau pe fetele tinerilor din camera. Ca într-o revelatie, intuiam spaima de care erau cuprinsi. Nu mai era nimic de facut.
Au mai trecut câteva minute grele si apasatoare. Deodata, aud din coltul camerei unde era Turcanu porunca de atac:
-Pe ei, ma!! Fu…le muma si dum…lor de banditi. Omorâti-i!
„Gata, s-a terminat cu noi”, mi-am zis în gândul meu.
Brusc, s-a produs o îmbulzeala, o înghesuiala, o învalmaseala atât de mare, încât, pentru moment, am avut impresia ca Turcanu ne-a atacat si toti ceilalti ne sar în ajutor. N-am avut timp nici sa gândesc, nici sa-mi dau seama ce se întâmpla. În cel mult 2 secunde am fost legat de mâini si de picioare în dreptul genunchilor cu o frânghie. Mâinile mi-au fost legate la spate. La ochi am fost legat cu un prosop spre a nu vedea nimic. În gura mi s-a vârât o cârpa ce tinea loc de calus. Peste gura, în plus, am mai fost legat cu un prosop.
Abia acum mi-am dat seama ca s-a dezlantuit „Pitestiul”. Deja întelegeam ce s-a întâmplat acolo. Doamne Dumnezeule, da-ne tarie sau ia-ne viata!

TORTURA

Dupa ce am fost legati, am auzit aceeasi voce, care era a lui Turcanu:
-Începeti bataia sistematic! (Precizia cu care a fost organizata procedura satanica dovedeste ca multe asemenea atacuri mai avusesera loc înainte de aceasta. Dar n-au existat martori supraveghetori care sa fie dispusi a depune marturie).
Pe loc am fost ridicat, în pumni. Fiecare ma apuca de unde ajungea. De haine, de gât, de nas. Când cu picioarele în sus, când cu picioarele în jos. Când bruftuluit la dreapta, când la stânga. Eram aruncat ca o minge. Ca atunci când copiii înfierbântati de joaca lovesc în minge cu înversunare.Loveau cu tot ce aveau. Si aveau atâtea obiecte, toate dinainte pregatite, pe care noi nu le vazuseram. Loveau cu bucati de lemn din capete de prici, cu stinghii aduse de la ateliere, cu capete de lemn de foc, cu frânghii rasucite si muiate în apa, cu bucati de cablu electric ce aveau la mijloc sârma metalica, cu centuri, cu linguri, cu furculite, cu tot ce poate sau nu poate mintea sa-si imagineze.
Nu conta unde loveau si nici ce putea sa se întâmple. Nu tineau cont ca din acea lovitura puteai sa mori sau sa ramâi infirm. Loveau în cap, în burta, în coaste si peste tot, care pe unde apuca, fara mila, fara crutare.
Au început sa chiuie, sa strige, sa urle si în lovituri neîntrerupte au început sa ne plimbe prin camera, sa înconjoare camera cu un vacarm ce nici în iad nu putea fi imaginat.(Aceasta metoda de a chiui, de a urla, a striga si a se bucura în timpul torturii avea un scop demoralizator. Metoda a fost folosita nu numai de Turcanu în timpul reeducarii, ci si de securisti în timpul anchetelor. Pe data de 5 noiembrie 1958, eu, Gheorghe Andreica, am fost torturat la securitatea din Cluj de catre maiorul Gruia-Grimberg, evreu. În timp ce eram lovit cu o ranga la talpi, vreo 20 de securisti strânsi de prin birouri, urlau, aplaudau, aruncau cu caschetele în sus. Unii se bateau râzând peste genunchi, etc.). Pareau o haita de lupi flamânzi, care au tabarât peste un pui de caprioara sa îl sfâsie, sa apuce fiecare macar câte o îmbucatura, o îmbucatura cât de mica.
În aceasta ploaie de lovituri salbatice si nemiloase am facut totusi un rationament. Mi-am imaginat acest straniu convoi ca pe o ceata de canibali care au prins pe unul din tribul rival si acum se pregatesc sa-l manânce. Dar asta nu o fac oricum, ci dupaun ritual oarecare, ritual ce atunci se consuma.
Aceasta grozavie n-a durat un minut, nici 2 sau 20, ci vreo 3 ore fara întrerupere. Când Turcanu a poruncit oprirea „ritualului” eram ca niste cârpe muiate în apa si apoi trântite la podea.
Au adus în aceasta camera mult tineret de prin alte camere, atunci proaspat arestat, ca sa vada umilinta conducatorilor „din a caror cauza ei nu sunt liberi.
Urla Turcanu în gura mare:
-Uite-i pe cei care va tin în închisoare!
Multi credeau, caci mintile le erau ratacite de groaza si teroare. Erau însa altii care îsi si altfel întrebarea: „Daca acestia sunt vinovati, ce aveti cu noi, ceilalti?”

UMILIREA

Imediat dupa oprirea acestui ritual, s-a trecut la altul. Am fost dezbracati în pielea goala si pusi pe mozaic în sezut. Trebuia sa tinem picioarele întinse spre înainte. Mâinile de asemeni întinse, ca sa atingem vârful degetelor de la picioare. Ochii tinta la becul aprins. N-am putut executa aceasta tortura, caci eram epuizati de atâta chin si lovituri.
Vazând ca aceasta nu le reuseste, ne-au ridicat în picioare în lovituri de ciomag. Dupa ce ne-au dezlegat la ochi si ne-au pus sa cascam gura, toti cei 200 au fost pusi sa treaca prin fata noastra si sa ne scuipe în gura. Nu exista sa nu deschizi gura. Veneau cu pene de lemn cu care ti-o deschideau fortat. Îti rupeau gura, buzele, galcile ti le zdrobeau. Îti rupeau dintii fara crutare sau menajament.
Asa au trecut cei peste 200 de insi prin fata noastra si ne-au scuipat în gura, si înca de mai multe ori.
Apoi, tot cei 200 de insi au fost pusi sa ne palmuiasca. O, Doamne ce a însemnat în noaptea aceea sa primesti sute de palme, unele date cu ura înversunata.
Nu toti au facut la fel. Mi-aduc aminte de un elev de la Buzau, al carui tata era aviator. Când i-a venit rândul sa ma loveasca, m-a lovit usor de tot, ca un fel de mângâiere. Mi s-a parut aceasta mângâiere îngereasca ca un balsam vindecator. Bucuria ce am simtit-o atunci a fost mai mare decât mângâierile mamei mele când ma tinea la sânul ei cel cald si bun. Faptul acesta mi-a dat tarie.
Turcanu a observat pe tânar si a strigat la dânsul:
-Da tare! Loveste pe bandit!
-Nu mi-a facut nimic omul acesta. De ce sa-l lovesc?
-Si tu esti bandit. Lasa ca-ti fac si tie la fel!
Dupa ce si acest ritual s-a terminat, nu-mi mai simteam nici fata nici capul. Toate organele mi se pareau straine. Mi se pareau ca niste obiecte ce stau agatate pe un trup stingher care nu era al meu. Îmi venea sa zic ca nu mai simt tortura. Aveam impresia ca trupul este un obiect mort, fara suflare, fara nici o celula vie într-însul.

PROCEDURA GRETOASA

Au nascocit un chin si mai îngrozitorl care avea menirea sa ne trezeasca din inertie. Au adus o gamela plina cu materii fecale, care raspândea un miros îngrozitor în camera. O scârba din cele mai cumplite mi-a cuprins întreaga fiinta.
Cu pene de lemn, cu bâte si aschii mi-au deschis gura, si asa mi-au înghesuit cu forta fecale pe gura.
Am vomat atunci tot ce era în mine, stomac, ficat si tot ce aveam în launtrul meu.
Dupa ce aceasta operatiune a fost gata, eram plin de murdarie pe la gura, pe fata, pe haine. Au adus urina ca sa beau si sa-mi clatesc gura.
Turcanu îmi zicea batjocoritor:
-Ajunge. De acum e satul de „bunatati”. Trebuie sa bea si ceva lichid. Dupa cacat, ce poate fi mai potrivit decât pisatul?!
Apoi m-a pus sa stau într-un picior si cu mâinile sus, si pe bunul meu prieten Stoicescu l-a obligat sa ma bata cu ciomagul.

BUNUL MEU PRIETEN STOICESCU

Acest Stoicescu, pe când eram liberi, statuse la mine acasa o luna de zile. Îi spusesem mamei sa-l trateze bine, ca este fratele meu cel mai bun. Ba chiar mai bun decât un frate de sânge. Acum, trecut deja prin „focurile” prin care treceam si eu, cu bâta în mâna, ma lovea. În prealabil ma mintise, tragându-ma de limba sa-i spun tot ce stiu.
Cu toate acestea, când ceilalti „reeducati” n-au fost atenti, mi-a zis în soapta:
-Iartî-mî, Aurele, ca nu mai pot.
Începu sa ma loveasca încet de tot. Nici nu simteam.
Încurajat, i-am zis:
-Da mai cu sete, nu-ti fie mila. Fereasca Dumnezeu sa te observe acestia ca ma menajezi, ca poti trece din nou prin „focurile” reeducarii, luând-o de la capat si atunci ai putea face lucruri mult mai cumplite decât cele pe care le faci acum.
Asa vorbeam între noi, salvându-ne unul pe celalalt. Eu torturat, iar el tortionar, prietenul meu cel mai bun.

PRINCIPIUL „REEDUCARII”

Principiul „reeducarii” era acesta: dupa ce te-ai reeducat si spalat complet de ce ai fost înainte, trebuia sa-l schingiuiesti pe cel mai bun prieten pe care îl aveai si sa-l reeduci. Sa-l aduci la stadiul de îndobitocire la care erai si tu.
Stoicescu era consderat reeducat. De acum, avea misiunea sa ma „reeduce” pe mine.
Doar el avea dreptul sa ma scoata la WC. Ma scotea ori de câte ori îi ceream. Acolo eram numai noi doi. L-am rugat sa îmi dea apa. Simteam o sete cumplita. Mi-a dat cu o cana.
-Nu, draga Stoicescule, nu cu cana, da-mi cu galeata. Mi-a dat galeata. Am bagat capul în galeata si am baut pâna m-am saturat.
În prima noapte de tortura ne-au pus sa ne batem între noi. Toti 5 am refuzat. Cu toate loviturile primite si cu toate îmboldirile, n-au reusit sa ne dezbine întru atâta ca sa ne batem între noi.
-Nu vreti, banditilor, sa va bateti si sa va scoateti banditismul din voi? Lasa ca va batem noi!

TORTURA NEÎNTRERUPTA

Tortura a durat zi si noapte, fara întrerupere, fara somn, fara odihna sau refacere, cât de mica. Ne treceau de la o tortura la alta, imediat ce observau ca la una din ele erai epuizat si nu mai reactinai. Nu exista nici o scapare, nici o sustragere.
Ne-au dat sa bem saramura. În culmea însetarii am fost dezbracati în pielea goala. Unul trebuia sa stea în genunchi, iar celalalt sa urineze în gura lui (dupa ce prin bataie fusese oprit de la urinat).
Torturile erau, toate, una mai crâncena decât cealalta. Le numar pe cele mai importante:
-trebuia sa stai pe ciment cu picioarele întinse si cu mâinile întinse spre vârful degetelor de la picioare. Mereu în aceeasi pozitie. Când se constata ca esti epuizat pentru aceasta tortura, urma alta;
-sa stai într-un picior cu mâinile ridicate;
-sa stai plecat la 90 de grade cu mâinile la vârfurile degetelor de la picioare;
-sa faci genoflexiuni cu mâinile ridicate în sus pâna la epuizare;
-erai îmbracat cu multe zdrente si îti puneau în spate o ranita plina cu boarfe. Astfel trebuia sa te plimbi prin camera fara încetare ore în sir. Te încalzeai atât de tare, încât ziceai ca porti un cuptor în spate.
Cei dezumanizati mai înainte erau pusi sa vegheze ca toate torturile sa se desfasoare „regulametului”. Astfel îsi dovedeau atasamentul fata de regimul comunist si demonstrau ca au parasit toate conceptiile vechi.

CULMEA TORTURII

A urmat o tortura nemaipomenita. Ne-au asezat jos, pe sezut, si au adus niste scânduri cu care ne loveau în cap. Tot cu cantul cel ascutit al scândurii, ml cu ml, ca sa nu ramâna nici o celula nelovita. Capul ni s-a umflat si înnegrit ca taciunele. Chiar si tortionarii s-au speriat la un moment dat.
Au început apoi sa ma bata cu cantul scândurii peste brate, în dreptul umarului. M-au lovit mereu în acelasi loc pâna ce mi-au afectat muschiul, osul sau tendonul. Locul s-a îngalbenit de tot, facându-se ca ceara.
Tortionarii au adus studenti la medicina, care faceau oficiul de medici, ca sa ma consulte. Acestia le-au zis sa înceteze acest soi de tortura, deoarece sunt în pericol sa-mi fie amputate bratele. Abia atunci au încetat.
În una din zile, când noi, cei 5, faceam menajul prin camera cu boarfele în spate si eram epuizati, Titi Stoica a cazut jos lesinat. Începu sa aiureze. Vorbea cu Maica Domnului. Eu am sarit ca sa-l ajut a se ridica, dar Turcanu, care supraveghea procedurile dintr-un colt, striga la mine:
-Aaaa, îi dai ajutor legionar?!!

MOCIRLA

Pe noi, cei 5, ne tineau într-un colt al camerei lânga usa. Aceasta portiune a camerei a fost botezata de Turcanu „Mocirla”. Eram socotiti porci, deoareca nu eram sinceri si corecti. Am fost obligati sa vorbim ca porcii cu „groho-groho”, si sa primim mâncare stând într-un picior si cu o mâna ridicata în sus. Ciorba fierbinte o primeam în gamela pe palma goala si plina de rani provenite din oparituri.
Mîncarea era adusa de ajutoarele lui Turcanu. Toti erau reeducati din prima linie: Stoian, Livinschi si altii asemenea lor, dintre cei mai ticalosi cu putinta.
Nu s-au multumit cu atâta. Turcanu a mai inventat înca un chin: gamela cu mâncare ne-o punea înainte: noi, cu mâinile la spate si în genunchi, trebuia sa ne aplecam ca porcul si sa o mâncam. Dupa ce ma aplecam putin, îmi pierdeam echilibtul. Trunchiul era greu si cadeam cu fata în gamela cu ciorba fierbinte. Trebuia sa calculez în asa fel încât atunci când cad sa lovesc simultan fruntea si barbia de marginile gamelei fierbinti.
Obligatoriu, se mânca întreg continutul gamelei, iar ce se varsa pe jos se curata cu limba.
A durat acest „soc” mai mult de 2 saptamâni, zi si noapte. Fara pic de odihna si nici o secunda de somn. Totusi am supravietuit.
Dupa ce au considerat ca forta fizica si morala a fost suficient de distrusa, au început sa ancheteze, tocmai scopul securitatii, care lucra în ascuns, din umbra.

„AUTODEMASCAREA”

A urmat „autodemascarea”. Trebuia sa declar tot ce nu declarasem la securitate, în timpul anchetei. Înca mai aveam putere ca sa ascund câteva nume pe care nu le dezvaluisem la aresatre. În rest, nu aveam nimic de spus în plus.
Vazând ca nu pot scoate nimic de la mine, au venit cu o alta metoda de schingiuire: au confectionat niste clesti din bete de lemn de esnta tare, asa cum sunt clestii pentru spart nucile sau alunele. Cu aceste instrumente reeducatii mi-au strâns degetele, falanga cu falanga. În urma acestei torturi unghiile de la mâini si de la picioare s-au înnegrit si copt, puroind pe dedesubt. În timpul torturii urlam de mama focului de durere îngrozitoare.
Au mai adus din alte camere pe altii, ca sa asiste si sa se îngrozeasca. Printre ei, si pe un taran, frumos îmbracat în costum national. Parea un aghiotant al regelui Decebal. Avea vârsta de aproximativ 50 de ani. Nu era chiar asa de batrân, dar fata de noi ne putea fi tata. I-am zis „mos” Piticaru.
N-aveam voie sa vorbim între noi. Când supraveghetorii n-au fost atenti, „mos” Piticaru ne-a zis:
-Mai baieti, inventati organizatii, ca altfel acestia va omoara. Si eu am inventat una si m-au lasat în pace. Am organizat tot satul cu exceptia popii si a învatatorului.
Într-adevar, lui „mos”Piticaru i-au permis sa se culce. L-au lasat sa doarma cam 3-4 ore, atât cât sistemul nervos sa se destinda si celulele nervoase sa intre în refacere. Apoi l-au trezit cu lovituri de bâta:
-Spune, mosule, f…ti Dum…ma-tii de bandit, cum ai organizat pe banditi împotriva armatei sovietice?
Mosul n-a expus minciuna sistematic. A uitat ce a declarat si s-a încurcat. Din aceasta cauza, sarmanul, a trecut din nou prin batai si schingiuiri.
Eu am învatat din experienta lui „mos” Piticaru.
Atât eu cât si ceilalti camarazi ai mei eram hotarâti sa ne „autodemascam”.
În ce ma priveste pe mine, iata cum am procedat: am luat satul natal de la un capat la altul si l-am organizat într-o mare conjuratie anticomunista. Scopul acestei organizatii era sa atace armata sovietica în momentul retragerii din fata ofensivei americane.
Cunosteam numele a vreo 10 tineri, care în timpul retragerii trupelor maghiare din Ardeal au fost împuscati de unguri, când voiau sa dezerteze.
Pe acestia i-am organizat. Am adaugat pe toti învatatorii din împrejurimi despre care stiam sigur ca au murit în razboi. Ce-o fi, o fi! Pâna se descoperea ca acestia sunt morti, mai trece un timp si poate lucrurile se mai schimba. „Ori se schimba pasa, ori moare magarul!”.
Prima declaratie se dadea verbal în fata lui Livinschi, Stoian, Martinus, Sindrileanu si alti tartori din echipa initiala a „reeducarii”.
Eu am enumerat în total vreo 40 de nume. Am avut grija sa mi le fixez bine în minte, pentru ca atunci când voi fi din nou întrebat, sa nu încurc borcanele.
Dupa ce am enumerat numele celor implicati în „complot”, trebuia sa arat de unde si cum am procurat armele:
-Sa vedeti, domnu Levinschi. Acolo era un depozit de armament unguresc. La retragere, ungurii n-au avut timp sa-l arunce în aer. Astfel a ajuns în mâna armatei sovietice. Depozitul era pazit de vreo 6 ostasi sovietici. Pentru un kg de rachiu ne-au lasat sa luam din depozit tot ce am dorit. Am luat la arme din depozitul acela câte am vrut si de care am vrut.
-Mama voastra de banditi! Ati înselat vigilenta ostasului sovietic ca sa va faceti damblalele banditesti! Sa.mi spui ce armament ai luat de acolo.
-Am luat 2 branduri si de fiecare aruncator câte 6 lazi de obuze, si 2 mitraliere grele cu câte 2 lazi de cartuse de fiecare arma.
Atfel, i-am însirat un pomelnic întreg de arme cunoscute de mine. Am avut grija sa pun tot cifre ce pot fi usor tinute minte, ca atunci când voi fi reîntrebat sa nu fac nici o greseala.
Dupa vreo 2 ore de somn, am fost trezit cu câteva ciomege zdravene si am repetat toata povestea asa ca si prima data. Si ceilalti camarazi au facut la fel.
Pentru prima data am avut „dreptul” ca sa dormim si noi ca „reeducatii”. Drept rasplata ca ne-am „autodemascat” ni s-a facut si câte un mic „favor”: sa pazim pe altii care erau în plina tortura si ajunsesera încâ în faza demascarii sau refuzau sa-si faca autodemascarea. Pe cât era cu putinta sopteam acestora sa inventeze organizatii, ca sa scape de tortura.
Virgil Maxim l-a dascalit pe un macedonean mai dârz, care nu voia sa-si faca „autodemascarea”, pe nume Teja Constantin. Teja, baiat istet si receptiv, a ticluit pe loc o legenda fantastica cu sute de pusti si zeci de mitraliere si astfel a scapat de tortura.

TURCANU COMANDA, TURCANU VERIFICA

Credeam cu toata convingerea ca lumea, în întregime, a cazut în mâna comunistilor si acuma acestia fac ce vor cu noi.
În timp ce noi ne „autodemascam” ticluind povesti fantastice, tartorii cei mari ai „reeducarii”, în frunte cu Turcanu, ne aratau pe geamul închisorii în cimitir o cruce mare a unui vestit bandit ungur, pe nume Roja Sandor.
Livinschi îmi zise:
-Vezi ca acolo te trimit, la Roja Sandor, daca nu „borasti” tot ce ai în desaga mintii tale.
Nu m-am putut abtine sa nu i-o întorc:
-Dupa cum ma bateti, nu am sa ajung decât acolo si asta cât mai grabnic.
În fiecare zi dupa masa, Turcanu intra în camera si atunci încremeneam cu totii. Nici oile si mieii nu sunt atât de înspaimântati când intra lupul în staul, cum eram noi în fata acestei bestii cu chip de om. Stateam smirna lânga perete si nici de tremurat nu îndrazneam. Turcanu trecea plin de îngâmfare diabolica, scânteind din ochi o fulgerare neagra ti întreba pe fiecare:
-La câte probleme te-ai gândit astazi, banditule?
-La una, domnu Turcanu.
-Fu…dum…ma-tii de bandit! Treci din nou la reeducare ca sa te gândesti la toate!
-Tu la câte te-ai gândit, banditule?
-La doua.
-Ai scapat de data asta. Dar tu, banditule, la câte te-ai gîndit?
-La trei, domnu Turcanu.
-Bine, banditule. Tuuu?
-Nu mai am probleme, domnu Turcanu.
-Fu…dum…ma-tii de bandit! Lasa ca ai sa ai acusi!
Dupa ce trecea pe la toti, începea tortura cu propria lui mâna. Spectacol mai înspaimântator decât acesta, nu cred ca poate sa existe. Nici sa fi existat vreodata în lume.

TURCANU TORTUREAZA CU PROPRIA MÂNA

A adus pe un tânar student la teologie ca sa-l tortureze în fata tuturor. L-a trântit la pamânt rastignit cu fata în sus. I-a întins mai întâi o mâna pe a carei palma s-a urcat cu bocancii unul din ajutoarele lui Turcanu. Apoi i-a întins-o si pe cealalta. La fel au facut si cu picioarele.
Apoi, Turcanu a sarit cu bocancii pe el. Cu unul pe burta lui si cu unul pe gât. A început sa se lase alternativ cu greutatea corpului sau când pe burta, când pe gât. Doamne, ce mai horcaia atunci când îl apasa cu piciorul pe gât, întrerupându-i respiratia! Ochii în cap erau bulbucati si i se învinetea toata fata, încercând sa respire. Turcanu ridica piciorul numai atunci când vedea ca moare.
Aceasta scena înspaimântatoare m-a durut mai mult decât toate torturile la care am fost supus eu însumi pâna atunci. Simt si acum si ma cutremur doar la aducerea aminte. Parca se învârte casa cu mine. Un foir îmi trece prin întreg trupul si sufletul. Corpul întreg îl simt în flacari pâna la ultima celula.
Când l-a lasat din tortura parea un om mort. Zadarnic l-au lovit cu bâtele ajutoarele lui Turcanu si însusi Turcanu, omul abia s-a putut misca putin. N-a fost capabil sa se scoale în picioare.
Cu toata urgia ce s-a abatut asupra noastra si lipsa oricarei sperante de scapare, nu mi-am pierdut credinta în Dumnezeu si încrederea în camarazii mei cei buni.

FAZA A DOUA A „DEMASCARII”

Dupa ce m-am „demascat verbal” în fata lui Livinschi, a urmat „demascarea” în scris.
Declaratiile acestea se dadeau într-o camera alaturata, sub supravegherea unui „reeducator” de încredere. Livinschi l-a numit ca supraveghetor pe un student pe nume Sindrileanu (care pâna la urma a fost omorât de Turcanu în torturi ca tradator al „reeducarii”). Acesta ma supraveghea din aproape, având în mâna un picior de prici.
În timp ce eu scriam, se holba citind cele scrise de mine, si-mi zise:
-Ma, fu…Dum…ma-tii de bandit, tu nu scrii ceea ce ai declarat în fata lui domnu Livinschi.
Si a început sa ma loveasca cu stinghia. Am rabdat eu cât am rabdat si fulgerator m-am repezit la el, smulgându-i stinghia din mâna.
-Mai, ticalosule! Eu sunt fiu de muncitor. Tatal meu si mama mea au trait din cele doua palme batatorite si tu îndraznesti sa dai în mine?! Putregai hidos ce esti! (Stiam ca se trage dintr-o familie intelectuala si cu stare buna).
S-a speriat când s-a vazut dezarmat si mi-a zis:
-Lasa ca te spun eu lui domnu Livinschi si vezi tu cum o platesti diseara.
-N-ai decât sa-i spui! Si mai adauga la sata ca te-am bagat si în p.m.!
Parca mi se luase o piatra de pe inima. M-am eliberat de o otrava amara. Era o a doua sau a treia înjuratura pe care am rostit.o în viata si asta numai dupa arestare.
Livinschi m-a luat la zor pentru îndrazneala, dar si lui i-am raspuns tot cu maximum de curaj:
-Eu declar din propria mea constiinta. N-am nevoie sa fiu batut de cineva pentru aceasta (am început si eu sa-i trag cu politica. Alta solutie nu exista).
Uimit de replica mea, Livinschi m-a si crezut trecut de partea reeducarii. Mi-a numit un alt student supraveghetor. Pe acesta al chema Popescu Gigi, era student si fiu de colonel.
Popescu Gigi fusese cândva barbat brav. În urma unor torturi îngrozitoare la care fusese supus s-a prabusit. Acum umbla cu un maldar de dosare sub brat, crezându-se pe sine mare securist.
Îmi zise:
-Vezi sa îndraznesti a nu declara ca în fata domnului Livinschi. Cu mine n-o sa-ti mearga, cum ti-a mers cu Sindrileanu.
Asta o credea el, facând pe nebunul cu mine. I-am facut si lui ca si lui Sindrileanu. A intrat groaza în el. Am început sa fiu din nou stapân pe mine.
Pâna la urma, am scris lunga „autodemascare” cu lux de amanunte, exact cum i-am citit-o lui Livinschi. Livinschi a aluat declaratia mea de buna si a dus-o la administratie, dându-i-o ofiterului politic care le centraliza pe toate.

AUTODEMASCAREA INTIMA

Într-o seara, Turcanu a adus în camera mai multi studenti. Apoi a închis usa, ramânând si el în camera.
L-a luat în primire pe primul, zicându-i:
-Hai, mai banditule, fa-ti demascarea!
Bietul student, cu ochii pierduti, începu sa povesteasca despre tatal sau ca avea o amanta cu care întretinea raporturi sexuale. Dar amanta mai întretinea raporturi sexuale si cu un ogar. Apoi, ca mama-sa avea mai multi amanti. El, atâtat de purtarea mamei sale, a avut raporturi sexuale cu sora sa. Fiind fiu de oameni mai bogati, avea si o proprietate la tara. Mergând vara pe acolo, a avut raporturi sexuale cu o vitica.
Un altul povestea ca s-a culcat cu mama-sa, iar în continuare fel de fel de perversiuni sexuale cu femei de neam mare. Se vedea ca toate aceste demascari sunt basme inventate de oameni ajunsi la limita puterilor si la culmea disperarii.
Nu era suficient numai sa afirmi ca ai fost partas la astfel de perversiuni. Mai trebuia sa si dovedesti lucrul acesta. Toate aceste legende trebuiau sa fie credibile, sa aiba o logica. Cel care a afirmat ca a avut raporturi sexuale cu o vitica a trebuit sa explice celorlalti cum a procedat.
A venit si rândul meu sa ma autodemasc.
Am început sa spun tot adevarul, cunoscut si de securitate, despre activitatea mea în fratiile de cruce.
La un monent dat Turcanu s-a rastit la mine:
-D…ma-tii de bandit! Ce? Parascovenii din astea îmi spui tu? Sa-mi spui toate ticalosiile pe care le-ai facut cu femeile. Imoralitatile tale. Toate, pâna la ultima. N-am nevoie sa aud din gura ta apologia Miscarii Legionare.
-Domnu Turcanu, din câte am înteles de la cei care au vorbit pâna acum, acestia sunt fii de oameni avuti. Sunt „copii de bani gata”. Ei sunt oameni din categoria celor buieci, carora le arde numai de orgii. Altceva mai bun nu au de facut. Eu sunt fiu de taran lipit pamântului. Tata nu stie carte. Nici mama. Din zori si pâna seara ei au muncit. Cu multa sudoare au câstigat mamaliga pe care o mâncau. Ei n-au avut timp de astfel de orgii. Din gura lor n-am auzit o astfel de poveste. Apoi, eu am plecat de acasa. M-am refugiat la ocuparea Ardealului si am trait cum am putut. Niciodata nu mi-au trecut prin cap asemenea lucruri cum am auzit de la acestia care nu si-au încaput în piele.
În timp ce vorbeam, un duh ma însufletea si n-as fi zis despre mama mea, care m-a crescut cu atâta dragoste la sânul ei, nici un cuvânt de ocara, indiferent de consecinte. Mi-a fost peste putinta sa-mi dau seama si nici astazi nu-mi imaginez ce s-a petrecut în capul bestiei de Turcanu. N-a zis nimic si nici nu m-a pus la vreo cazna pentru cele spuse de mine.

COMENTARIILE

Din nou a luat cuvântul Turcanu:
-Acum sa vedem cine are de zis ceva?
Era greu din cale afara si extrem de periculos sa nu aiba nimeni de zis nimic. Macar unul trebuia sa puna o întrebare acuzatoare la adresa altuia. Altfel, riscam cu totii sa fim crunt torturati.
Un student, nepot al printului Ghica, mi-a pus o întrebare din cale afara de periculoasa:
-Când l-ai cunoscut pe generalul Coroama si ce am vazut în casa lui?
Fara sa ma gândesc am si dat raspunsul prompt:
-Pe generalul Coroama l-am cunoscut imediat dupa ce m-am refugiat din Ardealul de Nord. Generalul a facut o inspectie la scoala unde învatam eu. A descoperit la mine putin talent la sculptura. Simpatizându-ma, m-a luat sub obladuirea sa, ca sa ma întretina la scoala. L-am iubit pe general ca si pe mama mea care m-a crescut la sânul ei. Datorita lui am reusit sa termin liceul industrial „Polizu” din Bucuresti.
Generalul Coroama avea o casa în Piatra Neat. Omul era de o moralitate deosebita. N-am vazut, nici auzit în casa lui sa se fi petrecut lucruri imorale ca cele auzite aici. Mai avea o proprietate de 5 ha de teren pe lânga Iasi, primit prin reforma agrara de dupa primul razboi mondial.
Stiu ca într-un timp generalul Coroama a fost comandantul trupelor române de-a lungul granitei cu Uniunea Sovietica. În preajma razboiului a intrat în conflict cu generalul Antonescu. N-a fost de acord cu continuarea ostilitatilor dincolo de Nistru. El zicea ca daca nemtii insista sa participam si noi la razboi, atunci sa se formeze un corp expeditionar de 100.000 de ostasi. Acesta sa fie echipat, instruit si comandat de germani, si astfel sa participe la razboiul împotriva Uniunii Sovietice. Statul român sa nu fie implicat în acest razboi. Din aceasta cauza, Antonescu l-a schimbat de la conducerea armatei de est. Deviza generalului Coroama era ca noi nu avem ce cauta peste Nistru.
Cam atâta stiu despre activitatea politica a generalului Coroama.
Cine-si poate imagina ca generalul m-ar fi invitat pe mine, un copil, sa particip la sedintele lui? Cine poate crede ca eu as fi avut îndrazneala sa-i cer socoteala pentru vreo comportare de a sa?
De multe ori, mai ales când avea musafiri, eu plecam la Piatra Neamt ca sa ma întâlnesc cu baieti si fete de vârsta mea. Generalul îmi reprosa: „Ce, nu sa iei masa cu noi?”. Eu ma scuzam politicos ca sa nu-l jignesc pe binefacatorul meu.
Cam asta-i tot ce stiu si ce am avut cu generalul Coroama.
Turcanu îmi zise:
-Treci acolo, banditule! Te mai gândesti si ai sa spui pe urma, mai târziu.
Am scapat fara sa fiu torturat.
Am observat ca, daca faceai pe proletarul si prietenul Uniunii Sovietice, parca, mai scapai.

TATAL PUS SA-SI TORTUREZE FIUL

În acea camera mi-a fost dat sa vad cum ticalosul de Turcanu si ajutoarele sale au încercat sa determine pe tata sa-si bata fiul si pe fiu sa-si tortureze tatal.
Au adus în camera un croitor batrân de 71 de ani. Era un om frumos cu mustati albe ca neaua. Apoi au adus pe fiul sau. Era si acesta un barbat la fel de înalt si bine facut, la vreo 30 de ani. I-au pus fata în fata, îmboldindu-i sa se bata între ei.
Au refuzat. Oricât de mult au fost loviti din spate cu ciomegele, n-a ridicat nici unul mâna ca sa-l loveasca pe celalalt.
Vazând ca aceasta ticalosie nu reuseste, i-au scos afara din camera pe cei doi. Apoi au adus un alt batrân, un taran frumos îmbracat în costum national. Parca ar fi fost Horia, martirul nostru legendar.
Au introdus în camera, apoi, pe copilul sau în vârsta de numai 17 ani pentru a fi torturat în fata tatalui sau. M-am cutremurat de aceasta miselie.
Pe batrân îl chema Rusu. Noi i-am zis mos Rusu. Era de loc din Galda de Sus, o localitate de lângî Aiud.
Batrânul îl cunostea pe Virgil Maxim. Cum a intrat în camera, a intuit ca si noi trecem prin groaznicele chinuri ale „reeducarii”. Când si-a vazut copilul adus în camera de tortura, a cazut în genunchi în fata tortionarilor, plângând si rugându-se de ei:
-Nu-mi bateti baiatul. Va spun eu tot. Omorâti-ma pe mine, numai nu-mi bateti baiatul!
M-au podidit lacimile si plângeam si eu alaturi de mos Rusu si nu ma mai puteam opri. În timpul torturilor cele mai grele, n-am scapat o lacrima. Acum curgeau ca o viitura în timpul marilor revarsari de ape.
Îmi venea si mie sa ma arunc în genunchi în fata bestiei de Turcanu si a robotilor sai, ca sa-i rog sa nu-l bata pe copil în fata tatalui sau.
Ce au socotit tortionarii e greu de ghicit. Pâna la urma, l-au scos din camera si l-au torturat în alta parte.

NOI, CEI CINCI, LA „TRAS DE LIMBA”

Saptamâna dupa saptamâna a trecut, luna dupa luna s-a scurs, iar noi treceam mereu dintr-o grozavie în alta. Ce povestesc astazi e doar o mica parte ce mi-a ramas în minte.
La un moment dat si noi, cei cinci, am fost pusi sa tragem de limba pe altii. Nu aveau încredere în noi, eram supravegheati de o multime de roboti „reeducati”. Turcanu nu se mai ocupa de noi. Se ocupau doar ajutoarele lui de nadejde, Livinschi, Stoian si altii.
Într-i zi a intrat în camera o trupa de adjuncti ai lui Turcanu, în frunte cu Livinschi.
Livinschi a luat cuvântul zicând:
-Va veni un „bandit”, care va trebui sa fie iscodit despre tot ce are în gusa. Nu cumva sa faceti o miscare, un semn, sa-l atentionati despre ce se întâmpla în aceasta camera si ce se urmareste, ca va fi vai de pielea voastra!
Au introdus în camera pe unul cu numele Caragea. Era de loc din Timisoara. Se vedea de departe ca acest om habar nu avea de ce se întâmpla în camera. Era vesel, curajos, vorbea degajat. S-a bucurat enorm ca-l întâlnise pe Virgil Maxim, în care avea mare încredere. S-a atasat de Maxim si se întretineau ca vechi prieteni în discutii amicale.
Bietul Maxim. Îl vedeam cum pândeste sa prinda momentul, spre a-l atentiona de pericol. Era peste putinta: vreo 10 reeducati îi spionau din toate directiile.
Culmea! Nu l-au torturat, n-au sarit pe el asa cum ne asteptam noi sa o faca din secunda în secunda. A trecut ziua fara sa se întâmple nimic. Ne-am dat seama ca ceva se schimbase în favoarea noastra. M-am pus sa studiez situatia. Am constatat ca nu mai erau atât de activi ca înainte. Deci, începuse destinderea. Aceasta destindere s-a facut încet, pe nesimtite, în zile si saptamâni la rând.

OFITERUL POLITIC

Desi la camera 99 nu se mai tortura, as fi facut orice numai sa scap de acolo. Voiam sa lucrez în fabrica. Si trupul si sufletul cereau munca. Orice, numai munca sa fie.
L-am rugat pe Livinschi sa ma scoata la raport la ofiterul politic. M-a scos la locotenentul major Avadanei:
-Sa traiti, domnule locotenent major, sunt detinutul…
-Ce-i cu tine, banditule?
-Domnule locotenent major, eu m-am hotarât sa parasesc vechile conceptii, sa ma fac baiat de treaba si sa lucrez pentru socialism în fabrica.
-Bine, banditule. Se aproba.
-Dar sa vedeti, domnule locotenent major, eu am declarat la ancheta niste lucruri care nu exista.(Îmi veni asa, subit, dorul de a fi cinstit, în fata acestui moment al necinstei. Vechile reflexe de cinste îsi scoteau capul, reînviind
.
-Spune, banditule, spune. (El credea ca am de facut alte declaratii, mai importante decât cele facute în fata lui Livinschi).
-Pai…sa vedeti. Eu, de groaza torturilor la care am fost supus, am declarat lucruri care nu exista. Toate persoanele pe care le-am declarat eu au murit de mult. Iar depozitele de armament nu au existat niciodata. Am dat aceste declaratii numai ca sa scap de bataie.
-Fu…dum…ma-tii de bandit!
S-a ridicat de la masa si unde nu mi-a tras doi pumni în pieptul descarnat, încât m-a facut gramada într-un colt al biroului.
Adeschis usa si a dat ordin lui Livinschi si Stoian sa ma introduca din nou la „reeducare” spre a ma învata minte sa nu mai spun minciuni. Dracu’ m-a pus sa nu tac?!
M-au pus sa stau din nou în pozitie de tortura, dar nu m-au batut. Pe Zoik Zoltan, care s-a prabusit în urma torturilor, l-au pus sa ma pazeasca.
Când a sosit ora mesei, Zoltan mi-a dat gamela cu mâncare, zicându-mi:
-Ia si manânca, banditule!
Aceasta afirmatie m-a scos din sarite, dându-mi o putere si îndrazneala de necrezut. M-am zborsit la el, înjurându-l:
-Fu…mama ta de boanghina! Când îti trântesc una în cap cu gamela asta, ma tii minte si când mori!
Pe loc m-a reclamat lui Livinschi si acesta s-a prezentat, venind spre mine cu un aer crâncen. Dar numai m-a amenintat. Alta data, pentru o asemenea fapta te puteai considera un om mort. Înjurarea unui reeducat de catre un bandit era considerata rebeliune legionara.

LA FABRICA ÎNCHISORII

Nu am stat mult în pozitie de tortura. Ne-au dat de lucru tuturor celor din camera.
Treaba pe care o faceam era sa coasem nasturi pe niste placute de carton pentru comert. Eu lucram cu o viteza nemaipomenita, încât i-am întrecut pe toti. Pâna la urma am fost scos sa muncesc în bfabrica.
Livinschi mi-a dat instructiuni amarnice sa fiu un turnator devotat si de prima linie. I-am promis. Nu era cu putinta sa refuzi, dar am avut grija sa nu torn nimic.
Parca eram pe alta lume. Multi din cei torturati lucrau aici. Frica era atât de mare, încât nici unul n-a avut curajul sa le spuna celorlalti ce se petrece la camerele de la etajul 3. Vointele erau distruse, puterile sufletului dezintegrate. Daca unul ar fi îndraznit sa sufle o vorba, 10 altii l-ar fi supus imediat torturilor.
Am întâlnit acolo tarani si muncitori, oameni cu multa minte, cu suflete curate si sanatoase. Nici unul dintre acestia n-a trecut prin camerele de dezumanizare de la etajul 3.
Am fost repartizat la atelierul de tâmplarie. M-am împrietenit cu un meserias pe nume Juganaru si cu un student ungur pe nume Bela, care m-a simpatizat grozav de mult din cauza talentului pe care îl aveam în meserie. Vorbea româneste foarte stricat. Pe mine ma amuza mai ales ca era grozav de limbut. Troncanind toata ziua si stâlcind, în mod adorabil, cuvintele românesti, a devenit un admirabil comic al atelierului.
Acasa avea o sora pe care mi-a promis-o mie de nevasta. Ma petea prietenul Bela cam asa:
-Eu dai la tine pe soru meu. Soru meu esti fata frumoasa si te facem sogor la tine.
-De acord, mai Bela. Dar daca sora ta nu ma vrea?
-Eu hotaraste. Dache eu zice sa vrei, musai sa vrei.
-Dar daca nu-mi place mie?
-Sru meu fata frumoasa, musai sa place la tine.
Si cam astfel mi-am gasit si un cumnat.
Aceasta încuscrire a durat putin, caci a aparut neprevazutul, vesnicul neprevazut. Într-o zi a venit normatorul (tot un detinut) ca sa cronometreze fiecare faza a lucrului si astfel sa stabileasca noi norme de timp pentru efectuarea lucrarilor. Norma de timp era cu adevarat foarte mica.
Lucram la finisarea unor rastele de pusti pentru armata. Ghinionul a fost ca m-a ales tocmai pe mine sa fac demonstratia. Din adâncul fiintei mele, un duh al spaimei îmi conducea mâinile si îmi potrivea îndemânarea. În nici 20 de minute am terminat de curatat rastelul pe dinafara.
Mi-am dat seama ca am gresit, terminând prea repede lucrul. Ceea ce am facut nu era pe placul celorlalti camarazi cu care lucram. Am dres-o oarecum, zicând normatorului:
-Mai trebuie sa fac asta si asta, care îmi mai ia înca 40 de minute.
-Deci, o ora pentru toate, a zis normatorul. Sunteti multumiti?
-Da, au raspuns ceilalti.
Dupa ce a plecat normatorul, Bela, „sogorul meu”, m-a luat în raspar astfel:
-No, domne fereste. Tu nebun. Gata, ai terminat la tine. Nu dai soru meu la tine. Nu mai esti sogor la tine.
Atunci, am lasat gluma la o parte si privindu-i cu severitate pe toti, le-am zis:
-De unde vin eu, sunt în stare sa fac 10 dulapuri, numai sa nu mai ajung acolo. Ai grija Bela, ce vorbesti. De unde vin eu e moarte de om. Tine-ti limba dupa dinti, nu cumva sa se auda ce vorbesti. Acest lucru vi-l spun voua, tuturor celorlalti sa nu vorbiti nimic necontrolat, ca nu e de glumit. Un dulap se poate face lejer într-o ora, glumind si odihnindu-te. Voi n-aveti decât sa faceti cum socotiti ca-i mai bine. Eu nu pot face ca voi. Eu sunt tânar si vestit pentru îndemânare. Pe mine nimeni nu ma va crede ca n-am putut.
Oamenii m-au ascultat si au înteles ca ceva groaznic se petrece la etajul 3.
Pentru mine munca nu se termina la iesirea din fabrica. Ajuns în camera, mai lucram la cusut nasturi pentru comert pâna la ora stingerii (ora 10 seara).
Când sa ne culcam,Martinus si cu Livinschi, marii tartori ai reeducarii, ne cereau ca sa ne facem câte o mica „autodemascare”. Asta însemna sa turnam pe altii despre ce au vorbit si ce am observat la dânsii. Cum stateam lipiti de perete pe prici, am fi dorit sa ne îngropam în el si sa disparem din fata acestor jivine.
Marea destindere se simtea cu toate ocaziile. S-a auzit ca Turcanu a plecat din închisoare cu lanturi la picioare, într-o directie necunoscuta. Cu toate acestea nu se stia precis care-i situatia. Reeducatii ceilalti erau tot mari plantoane si conduceau anchete împreuna cu ofiterul politic.

SEDINTELE DE PRODUCTIE

Cam tot pe la 3-4 saptamâni, în fabrica închisorii se tineau sedinte de productie dupa tipicul comunist, la care erau prezenti: directorul Goiciu, politrucii, maistrii si toata liota de caralii.
Unul zicea una, altul zicea alta, tot cu privire la bunul mers al productiei. Dupa ce se terminau toate propunerile si sugestiile, urma critica si autocritica. Cum la închisoare lucrau numai banditi de talie mare, trebuia, neaparat, sa fie gasit si un sabotor. Adica o victima pe care, daca ar fi cazut napasta, ar fi fost vai si amar de pielea lui.
Lucra la ateliere un detinut ungur pe nume Simon, batrân, trecut de 70 de ani, dar bun meserias. Om de exceptie. A facut si o mica inventie, o masina de tintuit.
Nenea Simon lucra în schimbul I, facând pe ajutorul de maistru. Mai mult statea la masa si clipocea. El zicea ca gândeste (Gândea pe dracu’! Dormea toata ziua!).
Ori din cauza batrânetii, ori din cauza bunei priceperi în meserie, pe mos Simon nu-l pedepseau caralii. De altfel, era atât de amarât, ca îi era de ajuns o singura bataie sau câteva zile de carcera ca asta sa-i faca prohodul.
Atunci când veni vorba sa inventam un „sabotor” dintre „banditi”, l-am gasit pe nenea Simon. El tot nu patea nimic. Si trage-i pe Simon!!
S-au ridicat tinerii în picioare ca sa-l acuze pe nenea Simon, ca saboteaza productia; ca tine ascunse secretele de lucru si nu-i învata pe tineri; doarme în timpul serviciului, etc.
Se ridica directorul Goiciu:
-Ce ai de spus la toate acestea , banditule?
-Domnule director, domnule locotenent major Mihalcea, domnilor gardieni! E adevaratu Simon bandit. Simon ai fost mare bandit la viata lui. Ai explotat pe cine ghesit. N-ai pletit chit muncit. Ai ajuns aici. Si aici esti un pic bandit la mine. Dar cu timpul plecam si scapam de el. E adeverat che nu dai stiinta meu la tineret. Da, asa este. Dar si hoterit se dezbrace chemasa murdaru cu care ai fost si se îmbrace chemesu socialistului curatu si cinstitu.
Goiciu, de colo:
-Bravo, banditule, bravo.
Toata adunarea, de la detinut la director, a aplaudat cuvântarea soada a lui Simon.
Dupa 3-4 saptamâni, iarasi sedita de productie.
Cine sa fie sabotorul? Tot mos Simon, ca numai el nu pateste nimic. Si trage-i pe mos Simon.
Goiciu, de colo, dându-i cuvântul lui mos Simon:
-Ce ai de zis, banditule?
-Este adeverat Simon bandit, nu aratem la tineret. Dar Simon chind stai acolo, el ghindeste nu dormim. El creaza una masina. Este adeverat che ai exploatat si n-ai pletit la muncitoru. Dar acum ai hoteritu se desbrace chemasu murdaru si se îmbrace chemasu socialistu curatu si cinstitu.
Goiciu, apreciind cuvântarea lui mos Simon:
-Asa! Bravo, banditule, bravo!
Dupa câteva saptamâni, din nou sedinta de productie. Cum nu s-a gasit alta placa cu sabotorul, am pus-o tot pe cea veche cu mos Simon.
Din nou directorul Goiciu îl lua la zor pe mos Simon:
-Ce ai de spus, bandtule?
Nici mos Simon nu avea alta placa de zis decât cea veche:
-Este adeverat che ai fost mare bandit, dar acum desbrecat chemasu murdaru…
Goiciu sari ca ars:
-Asta ai spus-o si data trecuta, banditule!
Pentru moment mos Simon s-a descumpanit, dar si-a revenit rapid:
-Este adeverat ca am spus-o, dar acum ai spus pentru ultima ora…
Cu totii l-am aplaudat pe mos Simon.
La urmatoarea sedinta de productie, înadins s-a pus aceeasi placa si toata lumea astepta cu sufletul la gura replica lui mos Simon.
-Ce ai de spus la asta, banditule? Îi da cuvântul Goiciu lui mos Simon.
-Domnule director, domnule locotenent major, domnilor gardieni. Dache Simon nu lucram, dar Simon lucram, dache Simon nu aratam, nu dau stiinta. Dache Simon dormim – dar Simon nu dormim. Atunci ce reclamam acest tineret? Vedeti che si Simon fost bun la ceva?!
Pentru mine a fost ultima sedinta de productie, caci la câteva zile am fost dus la ancheta în legatura cu reeducarea.(O parte din episoadele marturisite de Aurel Obreja au fost descrise, într-o interpretare teologica, de catre Mihai Radulescu, în lucrarea Casa lacrimilor neplânse, Editura „Ramida”, Bucuresti,1993).

MARTURIA LUI TACHE RODAS
privitoare la închisoarea Gherla

DESCONSPIRAREA REEDUCARII

Ajuns la închisoarea Gherla, m-am dezumflat complet. N-am scapat nici de teroare, nici de tortionari. Faceam planuri cum sa ajung a munci la ateliere. Dar nici aici nu era mare halvita. La întoarcerea de la lucru erai obligat sa dai raportul de ce ai auzit, de ce ai vazut sau sa tragide limba pe altii. A te sustrage de la aceasta „autodemascare”era greu. Eu, totusi, speram sa o pot face.
Într-o zi, gardianul umbla prin celule sa scoata detinuti pentru curatat ceapa la bucatarie. Am fost primul voluntar. Dupa mine altii.
Comitetul de reeducare a avut grija sa presare printre noi si 3-4 reeducati pentru supraveghere. Numai ca eram eu mai mult cu ochii pe dânsii, decât dânsii pe mine.
Am observat pe un prahovean de al meu pe care-l cunosteam. Pe loc i-am facut semn din ochi. A înteles si a venit la mine. I-am zis în fuga si cu o discretie totala:
-Nu vorbesti nimic cu nici un student. Toti sunt turnatori. Pe mine nu ma cunosti!
În alta zi, am fost la carat ceapa în pod. Am observat cum unul din reeducati a legat o conversasie cu Sadovan, fostul sef al Fratiilor de Cruce pe tara înaintea lui Costache Oprisan. Pe fata reeducatului am zarit acel zâmbet diavolesc imprimat de Turcanu la Pitesti.
Trebuia sa-l salvez. M-am prefacut ca nu pot duce cosul de unul singur. Când am ajuns în dreptul lui i-am zis:
-Vino si ajuta-mi sa duc cosul.
Omul a venit bucuros. I-am zis din mers:
-Nu mai sta de vorba cu astia. Te trag de limba. Pe urma te vor distruge în torturi si batai. Te vor distruge si pe tine si îti vor distruge si familia. Cum vei da tu ochii cu parintii si cu fratii tai, când îi vei baga si pe ei la puscarie? Nu vei putea rezista torturilor la care te vor supune.
Alta data, am întâlnit pe altul, când faceam curatenie pe coridor. Mi-am dat seama din privirile lui ca nu stie nimic despre reeducare. I-am explicat sa fie atent si sa nu vorbeasca nimic cu studentii.

S-A SPART ULCIORUL!

Dupa fiecare desconspirare, câte 3-4 zile tremuram de frica sa nu ma spuna careva la vreun reeducat.
Într-o sâmbata seara, usa s-a deschis brusc si iata-l pe Turcanu intrând si înjurând de mama focului:
-Rodas! Iesi afara!
Mi-am dat seama ca am festelit-o .
-N-am vorbit cu nimeni nimic, domnu’ Turcanu, facui eu plin de umilinta si „nevinovatie”.
-Dar lui cutare ce i-ai zis?
-Mai nimic, domnu’ Turcanu. I-am zis sa fie foarte cuminte cu „reeducarea”.
Ticalosul de Turcanu era foarte grabit. Eu ma bucuram si ticluiam în gând minciuna potrivita pe care sa i-o servesc.
Atunci Turcanu începu sa se laude si sa se explice:
-Ma prostule! Fu…Dum…ma-tii! Ce vrei tu, ma? Ca sa distrugi reeducarea?… Sa stii, mai tâmpitule, ca un moldovean a înfiintat Miscarea Legionara si un alt moldovean o va distruge. Ma prostule! Eu sunt acela care o va distruge.
Asta s-a întâmplat într-o sâmbata seara. Pentru moment, nu mi-a facut nimic.
Târziu, dupa ce s.a înnoptat, m-au scos din acea celula si m-au urcat sus la etajul 3 într-o celula foarte mica, singur. Au adus peste mine 2 reeducati, înarmati cu ciomege tari din lemn verde. Erau Martinus si Pavaloaie.
Dupa ce au închis usa, au început tortura. Atâta au lovit pe unde s-a nimerit pâna au considerat ca m-au facut praf. Cu adevarat praf eram: buzele zdrobite îmi atârnau, din gura si din nas curgea sânge. La fel din toate ranile de pe corp.
Cu toata snopeala la care am fost supus, o tarie Dumnezeiasca plana asupra mea. Nu-mi pasa de bataie. Multumeam lui Dumnezeu ca am avut inspiratia de a-i avertiza pe altii de pericolele ce-i pândesc. Fapta mai mareata si mai buna decât aceasta nu puteam concepe în acele conditii napastoase.
Dupa ce am fost astfel snopit, m-au dus la WC, vârându-mi capul în vasul WC-ului si tragând apa. Si asta a fost toata spalarea pa fata de sângele care începea sa se închege.
Am fost luat pe sus de cei doi, acoperit cu un pres murdar si plimbat prin camere ca pilda pentru cei care ar mai îndrazni sa desconspireze secretele reeducarii.
Eram trântit si facut ghem si acoperit cu acel pres murdar prin camere. Turcanu ma lovea cu piciorul, zicându-mi:
-Spune, ma, cine esti si ce ai facut.
În a doua Duminica a murit unul pe sectie, tot din cauza torturilor. S-a raspândit zvonul ca eu am murit. De aceea, multi au ramas surprinsi când m-au întâlnit viu si sanatos. Chiar si astazi mai sunt unii care ma cred mort.

ÎNCHISOAREA AIUD
1952-1954 SI 1958-1964

MARTURIA LUI NICOLAE CRACEA

1 MAI 1952, ORA „0”

Cu câteva zile înainte de 1 mai 1952, dupa o lista stabilita de administratie, am fost selectionati si introdusi într-o camera din acelea mari, un numar de 80 de detinuti, alesi pe „sprânceana”, tot unul si unul. Ma miram cum de m-au selectionat pe mine printre acestia. Eu nu ma socoteam de talia lor.
Printre cei selectionati era poetul Radu Demetrescu-Gyr, Nichifor Crainic, generalul Marinescu, Radu Cioculescu si altii, cunoscuti si necunoscuti, pâna la numarul de 80.
Exact la miezul noptii spre ziua de 1 mai 1952, au intrat în camera ofiteri si gardieni misteriosi cu lanterne în mâna si vorbind numai în soapta. Au citit de pe o lista numele a 24 de insi, pe care ne.au scos afara din camera. N-au figurat printre noi marile personalitati cum ar fi fost Radu Gyr, Nichifor Crainic, etc.
Într-o atmosfera de mare mister si tacere plina de emotii din partea ofiterilor care conduceau operatiunea, am fost îmbarcati într-o duba auto si astfel am plecat spre o directie necunoscuta (În afara zidurilor închisorii, cu ocazia zilei de 1 mai, sau orice sarbatoare comunista, se instituia paza permanenta: la telefon, servicii de garda; paza dubla zi si noapte la întreprinderi. Era o vigilenta sporuta peste tot).
Dupa numarul portilor prin care am trecut, mi-am dat seama ca am iesit din incinta închisorii. Apoi masina a început sa se învârta pe diferite strazi, unele asfaltate, altele pietruite, altele de-a dreptul desfundate, pâna am ajuns undeva în câmp. Cu totii eram înfricosati. Eu stateam tocmai lânga generalul Marinescu. Tremura si el, tremuram si eu. Desi eram curajos, nervii îsi faceau singuri de cap si nu voiau sa asculte de sfatul ratiunii celei drepte.
Cel mai înfricosat parea sa fie Radu Cioculescu. Probabil era mai emotiv din fire.
Generalul Marinescu îmi zise:
-Ne omoara.
Eu i-am raspuns:
-Macar sa ne pastram demnitatea. Raspunsul i l-am dat în soapta, dar tremurând.
Dupa debarcarea din duba (pe un câmp), ne-au aranjat pe toti în cerc cu fata spre centru la o distanta de aproximativ 2 m unul de altul. N-aveam voie sa miscam capul nici în dreapta, nici în stânga.
Mi-a fulgerat atunci prin minte scena asasinarii Capitanului Corneliu Zelea Codreanu, cu cei 13 camarazi ai sai pe data de 30 noiembrie 1938.
A venit politrucul cu lanterna la fiecare, întrebându-l pe un ton misterios cum îl cheama. Dupa ce a trecut pe la toti, ni s-a adresat cu glas tare ca sa auzim toti:
-S-a terminat cu voi! Fiecare sa-si spuna ultima dorinta. (Toate acestea creau o atmosfera anume pentru înspaimântarea sufletelor slabe. Era o prefacatorie de spaima unei dihonii care, chipurile, s-ar dezvolta prin preajma. Nici închisorile n-au fost scutite de aceasta vigilenta draceasca. Mâncarea era mult diminuata, alarme, strictete, izolari ale celor dati pe liste de catre informatori, batai si schingiuiri de tot felul).
Cum ticalosul se gasea tocmai în fata lui Radu Cioculescu, l-a întrebat pe acesta:
-Care ti-e dorinta?
Radu Cioculescu i-a raspuns:
-O tigara.
I-a dat, precum si foc de la propria lui tigara.
Când a ajuns la mine, eu nefiind fumator, am refuzat sa primesc. A aprins-o el si mi-a îndesat-o cu focul înainte în gura.
Dupa aceasta faza, am auzit cum în jurul nostru se strâng soldati multi în pas alergator, la comenzi scurte, date cu glas scazut. Am auzit cum încarca armele si introduc cartusele pe teava. Ne-a tinut asa, într-o tensiune maxima, vreo 10 minute.
Apoi ne-a dat porunca sa ne încolonam în rând câte unul, la o distanta mica unul de altul. Ceva mai încolo, s-au adunat ofiterii care conduceau aceasta „demonstratie” si, în soapta, au luat o hotarâre. Unul din ei s-a desprins de grup si a mers spre duba, poruncindu-i soferului sa traga masina mai spre noi.
-Îmbarcarea!
Generalul îmi sopti la ureche:
-Ne executa în alta parte. Aici nu-i teren propice.
N-a fost asa cum a presupus el. În loc sa ne duca în alta parte, am simtit trecerea prin cele vreo 4-5 porti ale închisorii. Si iata-ne întorsi la „casa noastra”.
Am fost introdusi unul câte unul în celule complet goale. Singurul mobilier din camera era o tineta în coltul camerei. Geamul era batut în cuie si varuit. Nu se putea comunica prin morse, deoarece între noi era tot câte o camera libera. În aceasta situatie am fost tinuti 3 zile si 3 nopti, fara mâncare si fara apa. Nu ni s-a dat nici o explicatie. Aceasta a fost cea mai mare intimidare pe care am suportat-o în închisoarea Aiud. Am constatat ca administratia a studiat minutios efectele asupra detinutilor.
Dupa ce s-au împlinit cele 3 zile, am fost strânsi cu totii într-o camera mare, unde politrucul, pe un ton amenintator, ne.a poruncit ca nu avem voie sa scoatem o vorba despre cele întâmplate. Apoi am fost introdusi în camera din care plecasem. Acolo, nu le-am dat celorlalti nici un detaliu. Le-am spus celor pe care-i cunosteam ca a fost vorba de o intimidare. Atât.

TORTURI ÎN ÎNCHISOAREA AIUD

În spatele bucatariei de la închisoarea Aiud era o baie cu dusuri pe care aproape orice detinut o stia. Lânga baie era o camera dotata cu un pat de sipci. Deasupra patului era o grinda pe care se fixau o pereche de catuse. De câte ori am fost introdus în aceasta camera pentru tortura, catuseleerau fixate sus pe grinda si ma asteptau.
Eram dezbracat în pielea goala si legat cu catusele de mâini. Cu picioarele stateam pe patul de sipci, în pozitie verticala.
Calaul care îmi aplica cea mai grozava tortura era o femeie. Era bine legata la trup, înalta si îmbracata sport, cu parul scurt, taiat breton.
Avea o bitiusca speciala din otel, care semana cu antenele radio de pe limuzine si era lucrata frumos, artistic. Lânga mâner, oselul era nichelat si stralucitor, era ceva mai gros si se subtia spre vârf, având o mare flexibilitate.
Loviturile erau aplicate de sus în jos. Întâi pe fata, pe gât, pe umeri, pe mâinile secatuite de carne, pe piept, pe spate si tot mai jos cu o placere crescânda. Culmea satisfactiei o avea aceasta vipera când ajungea în dreptul penisului. Acolo lovea cu o mare precizie, cu vârful subtire al otelului, pâna ce acesta se umfla. Atunci bestia râdea, hilizându-se, si striga cu bucurie nestapânita:
-Uite, se scoala! Se scoala!
Durerea acestor lovituri era atât de mare, încât de multe ori mi.am pierdut cunostinta înainte de a se termina întreg tipicul torturii.
Un alt monstru cu chip de om si cu o constitutie fizica excelenta te lua de un picior si te târa alaturi sub dus, unde erai trezit din lesin cu apa rece. De regula, acesti monstri erau tigani unguri, recrutati de prin împrejurimi si îmbracati în haine de gardieni.
Pentru tortura erau scosi 2-3 oameni din camere diferite sau chiar din aceeasi camera. În timp ce unul era torturat, ceilalti asteptau cu groaza ca sa le vina rândul. Torturile se repetau, fara motivatie, dupa 4-5 zile, într-un serial destul de lung si cu metode diferite.
Dupa o serie de astfel de schingiuiri, victima era dusa în fata loctiitorului politic, care în mod stereotip punea aceeasi întrebare:
-Ce, ma, înca nu te-ai cumintit? Tot de prostii te tii? Ma, eu te omor în bataie. Te agati de Garda de Fier?! Ce mai ai în gura? Sa-mi spui imediat pe toti colegii de bacalaureat!
În aceeasi serie cu mine a fost torturat si Alexandru Constant, comandant legionar. Acest barbat avea un fizic robust, dar în urma regimului de exterminare ajunsese o epava care abia se tinea pe picioare.
Un alt torturat amarnic a fost Constantin Gane, autorul cartii „trecute vieti de doamne si domnite”, fiul lui Nicolae Gane. Când îl scotea pe Constantin Gane din sectia I spre a fi dus în camera de tortura, acesta se opunea din toate puterile, strigând, caci stia unde este dus. Din camera de tortura era adus pe sus si-l auzeam mugind ca un taur ranit de moarte.

ULTIMA TORTURA PENTRU MIRCEA VULCANESCU

S-a intamplat sa fiu scos pentru tortura in aceiasi serie cu Mircea Vulcanescu.
Torturarea mea s-a terminat si acum zaceam aruncat într-un colt pe jos. La rând era Mircea Vulcanescu. Dupa ce l-a torturat prin bataia pe tot corpul (pentru a nu stiu câta oara), a cazut în nesimtire. Era plin de sânge. Un tigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul îi balangana în dreapta si în stânga, ca o minge legata cu o sfoara trasa de un copil zglobiu, în joaca.
Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât putin ca sa-i îmbratisez capul si sa-l încurajez. Se vedea ca nu este mort. Tiganul care îl târa m-a îndepartat cu o lovitura de bocanc în piept, care mi-a taiat respiratia.
Cred ca aceasta a fost ultima tortura pentru bravul barbat. Îmbaindu-l cu apa rece pentru a-si veni în fire, a contractat o congestie pulmonara si dupa câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscutilor de pe câmpul din vecinatate cu înca unul.
Constat ca oculta comunista a lansat o versiune (mincinoasa, dar verosimila) ca Mircea Vulcanescu ar fi murit în alte circumstante si n-a fost asasinat de administratia închisorii, dupa cum am marturisit eu.
Oculta comunista a lansat fabulatia ca Mircea Vulcanescu ar fi murit sacrificându-si viata pentru a salva viata unui alt detinut tânar. Astfel, cu trupul sau,Mircea Vulcanescu ar fi protejat de frig trupul unui tânar grav bolnav. L-a salvat pe tânar, dar s-a îmbolnavit el. De aici i s-a tras moartea.
Aceasta legenda a lansat-o oculta prin mijlocirea unor detinuti. A preferat sa-l prezinte pe Mircea Vulcanescu drept un erou legendar, dar sa se sustraga de la raspunderea pentru crima înfaptuita.
Minciuna e verosimila, deoarece, în închisorile din România au fost cazuri când detinutii mai în vârsta si-au sacrificat viatapentru a-i salva pe cei tineri. Pentru înlaturarea insinuarilor facute de oculta comunista cu privire la episodul „Mircea Vulcanescu”, redau mai jos împrejurarile care au stat la baza fabulatiei, dupa relatarile martorului Aurel Obreja:
„La sfârsitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost adus un grup de intelectuali, printre care si Mircea Vulcanescu, precum si un elev de la o scoala agricola pe nume Edi Tomescu.
Mircea Vulcanescu era extrem de slabit. Pentru el, nu mai conta propria viata, ci cauta sa-si fructifice chiar si moartea, facând binele crestin.
Înainte de a ajunge în camera cu Aurel Obreja, acest grup a fost trecut printr-o procedura de bataie sistematica si apoi introdusi în celula neagra, în pielea goala. Celula era o adevarata ghetarie plina de fecale si alte mizerii. Acolo, Mircea Vulcanescu a vrut sa-si sacrifice viata, stând întins pe ciment, iar peste el sa stea elevul Edi Tomescu (care era putin bolnav). La insistentele lui Mircea Vulcanescu, tânarul s-a prefacut ca sta întins pe el (pe Mircea Vulcanescu), în realitate greutatea corpului si-o sprijinea pe mîini. Aceasta situatie a durat un minut sau doua, dupa care tânarul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”.
Trebuie stiut ca detinutii aveau un adevarat cult pentru Mircea Vulcanescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea, în închisori nu existau tineri atât de inconstienti, încât sa-si permita a sacrifica viata unui om de talia lui Mircea Vulcanescu, pentru a se salva pe sine.
Moartea lui Mircea Vulcanescu a avut loc mult mai târziu, la închisoarea Aiud, în împrejurarile descrise de martorul Nicolae Cracea”.

MARTURIA LUI DIMCICA SIMA

PENTRU REEDUCARE

În anul 1960 sau poate, în 1961 (nu pot preciza exact) eram încarcerat si eu în una din celulele marii închisori Aiud, nu-mi mai amintesc pe ce sectie anume. Stiu doar atât ca era în cladirea mare, pe „celular”.
La capatul fiecarui nivel era o încapere, o camera ceva mai mare decât o celula obisnuita. Acea camera era aranjata ca infirmarie. La un moment dat, dinspre infirmerie se auzeau venind zgomote de ciocan, hârjâieli, toate specifice activitatilor de constructii si amenajari. Era o activitate suspecta. Cu toate acestea, nu ne-a atras atentia prea mult.
Dupa ce toate zgomotele de la capatul coridorului au încetat (au durat câteva zile), au început sa umble prin celule ofiteri politici. Încercau cu vorbe bune sa-i lamureasca pe detinutii politici asupra „umanismului” regimului comunist.
Le vorbeau detinutilor, topiti de foame si de suferinta, cam astfel:
-Partidul si guvernul, în grija lor fata de om, s-a gândit sa va faca o favoare. Sa aveti si voi aer liber, sa va bucurati de soare, de mai multa libertate, sa aveti o mâncare mai buna. Pentru aceasta va propune sa va scoata la munca.
Aceste naluci satanice vorbeau detinutilor ca si cum nu ei ar fi fost aceia care le rapisera libertatea si îi smulsesera din sânul familiilor.
Au fost înscrisi multi pe aceste liste. Din toti, au selectionat câteva sute de oameni, pe care i-au trimis în Insula Mare a Brailei. O alta parte, mica numeric, a ramas în fabrica închisorii Aiud.
Toti cei care plecau în lagarele de munca din Insula Mare a Brailei erau barbati dârji, dar necunoscuti, printre ei nefigurând nici o personalitate legionara, ci numai „trupa”. Acesta era un amanunt important pe care eu, la acea ora, nu l-am putut întelege.
Chiar daca, pentru moment, nu sesizam ce anume urmaresc concret, eram sigur ca pun la cale o ticalosie.

SE ARUNCA UNDITA

Spre toamna, maiorul Oltet umbla din celula în celula, invitând detinutii sa mearga la capatul celularului în „sala de lectura”, ca sa citeasca. Deci zgomotele auzite cu o luna în urma erau de la aceste amenajari pe care le facuse administratia.
Suspiciunile detinutilor erau temeinic justificate. Cu toate acestea, câte unul, ici-colo, mai zicea:
-Fie ce-o fi. Eu merg sa citesc. Mai schimb aerul cu aceasta ocazie, timpul trece mai usor, ceva se misca în viata. Nu stau pocului, încremenit ca pâna acum.
Ca sa-i încurajeze pe detinuti la citit, administratia a mai aruncat o „pastila”, ca detinutii vor primi si dreptul de a scrie acasa!
Vazând ca nu se întâmpla nimic grav, numarul cititorilor a început sa se mareasca. În acelasi timp, altii, care fusesera cititori mai de la început, s-au retras de la lectura, zicând:
-Aici nu-i lucru curat.

POFTITI LA CLUB!

Asa au durat nevinovatele lecturi, din toamna pâna primavara, cititorii înmultindu-se. Dar, într-o zi, cartile s-au dat pe fata.
În incinta închisorii existau si camere foarte mari, în care încapeau sute de oameni. Erau interioarele fostelor biserici: ortodoxa, greco-catolica si reformata, apoi mai exista o fosta magazie, foarte încapatoare, careie i s-a schimbat destinatia. Toate aceste încaperi au fost transformate în „cluburi”.
Într-o buna zi, auzim mare vânzoleala de gardieni pe coridor. Cheile se rasuceau în usi una dupa alta, pâna au ajuns si la usa celulei noastre:
-Poftiti la „club”!
Surpriza a fost deosebit de mare.
Drumul pâna la „club” îl facuram în mod civilizat, fara sa ne mai punem zeghea pe cap spre a nu ne vedea unul pe celalalt si fara sa ne tinem de mâna ca orbii. Ne îmbratisam, suspinând din adâncuri. Marea sala a fostei magazii vuia de glasurile noastre, ca roiul de albine.
În acea serie am fost pe putin 600 de oameni. Stateam pe banci improvizate. În fata era amenajata o estrada cu o masa lunga si scaune, la care urma sa ia loc „somitatile”închisorii. Iata-l intrând pe colonelul Craciun, comandantul închisorii. Era urmat de politrucii Ivan si Iacob, toti cu grade superioare, si înca vreo 4 ofiteri, cu grade mai mici.
Pe masura ce entuziasmul primei întâlniri s-a potolit, am început sa ne punem întrebari:
-Oare ce vor? Oare ce-o sa fie?!

SE ARUNCA NAVODUL

Din clipa marilor arestari si pâna atunci nu se mai pomenise una ca asta. Ne-am dat seama ca ceea ce urmeaza e deosebit de important pentru soarta detinutilor.
Începu directorul Craciun sa ne tina un discurs. Se vedea ca va tine mult. Subiectul era popularizarea marilor înfaptuiri ale regimului comunist.
Ne-a vorbit de toate fabricile construite, de toate modernizarile facute, de sosele, de locuinte, de litoral, si câte si mai câte.
Dupa ce a terminat cu întreg pomelnicul realizarilor comuniste, a respirat adânc de tot.
Ne-am dat seama ca abia acum urmeaza bomba.
-Iata cum testamentul lasat de Ion Mota Capitanului vostru Corneliu Zelea Codreanu: „ Sa faci din tara asta, mai Codrene o tara frumoasa ca soarele pe cer!”, asta am facut-o noi, comunistii, nu voi legionarii. Aceste lucruri urmeaza de acum sa fie analizate aici, de voi.
Apoi începu înca un discurs despre cum trebuie facuta „analiza
. La urma, a aruncat înca un argument în talgerul balantei, ca nu cumva sa-l uite:
-Întrebati-i pe cei arestati din anul 1941. Cum udau ei gradina închisorii? Oare nu carau ei apa cu galeata si udau plantele cu stropitoarea? Dar acum?! Apesi pe un buton, munca se face, iar omul doar priveste si se bucura. Iata cum visele voastre s-au împlinit prin partidul comunist.
Acum urmeaza „talmacirea”viselor(!):
-Vesi face voi, „liber”, fara interventia noastra, „analiza” tuturor acestor fapte ale partidului comunist (faptele sunt de netagaduit). Dupa analiza facuta, veti face si „autoanaliza” atitudinii voastre fata de regimul comunist, ca sa vedeti unde ati gresit. La terminarea „analizei”si „autoanalizei” (cu convingerea ca asa este, cum zicem noi), veti pleca acasa, la familiile voastre si va veti integra în noua societate cladita de partidul comunist într-un timp record.
Realizarile partidului s-au facut cu viteza gândului. Regimurile burgheze n-ar fi reusit sa faca nici în 10 decenii ce am reusit noi sa facem într-un singur deceniu.
Cu noile convingeri în minte veti iesi din închisoare în mod sigur. Nu conteaza ca esti condamnat la 10 ani sau la munca silnica pe viata. Partidul nostru nu mai tine cont de aceasta. Va vom da drumul la toti, la familiile voastre.
Acum vreau sa stiu cine este de acord cu ce am spus eu aici si cine este contra? Cine este de acord, ramâne pe loc! Cine-i contra, sa treaca deoparte! Va atrag atentia, de la început, ca cei care nu sunt de acord cu ceea ce am zis eu, vor avea un regim conform regulamentului: o mâncare cum scrie la carte, echipat reglementar, tacere, etc.
Cei care ramân pe loc vor avea toata bunavointa noastra. Vor avea carti de citit. Vor fi scosi la aer în curte. Vor primi scrisori, ca sa ia legatura cu familiile lor si, în cele din urma, vor fi pusi în libertate, indiferent de condamnarile pe care le au.
Cei care ramân pe loc vor da o declaratie ca sunt de acord cu cele zise de mine. Cei ce trec de o parte, vor da si ei o declaratie asupra motivelor care-i determina sa nu fie de acord.
Executarea! Cine-i de acord sa treaca deoparte.
Atunci mi-a fost dat sa vad un lucru pe care nu-l credeam posibil: zecile au trecut deoparte, refuzând „reeducarea”, sutele au ramas pe loc, acceptând cele zise de comandantul închisorii.
Eu am refuzat reeducarea si am trecut deoparte.
Nici colonelul Craciun nu s-a asteptat la o asemenea împartire a optiunilor. Dupa figura lui, se vedea ca îi fusese teama ca situatia va fi inversa.
Vazând cum stau lucrurile, colonelul Craciun a prins curaj si avânt. A repetat cu o bucurie, greu stapânita, si cu ironia miselului învingator în coltul gurii:
-Domnilor, cine nu este de acord sa treaca dincolo. Apoi a asteptat un timp sa vada daca mai trece cineva sau nu.
Dupa un timp se ridica unul si trece la cei ce refuzau „reeducarea”, apoi mai trece unul, si înca unul.
-Gata! Striga colonelul Craciun.
Îsi dadea seama ca lasând un timp mai lung oamenilor ca sa cugete la acest subiect, ar putea sa-si schimbe optiunea si sa treaca majoritatea de partea celor care refuzau. A dat ordin gardienilor, rastit si plin de mânie:
-Îi identificati si imediat îi duceti la locurile lor!
Bine instruiti mai înainte, gardienii si-au compus cu totii mutre încruntate. Cu duritate în glas ne întrebau:
-Cum te cheama? Ce condamnare ai?
Ne-au poruncit la toti sa ne punem zeghea pe cap, sa ne prindem de mâna ca orbii si astfel sa mergem „la locurile noastre”.
Dupa ce am intrat într-o celula a Zarcii, ne-am dat seama ca Zarca fusese special amenajata pentru aceasta selectie.
A doua zi, cam la aceeasi ora, am auzit zgomote cum cea de a doua serie de „rebeli” ia loc în celulele vecine. A treia zi la fel, si tot asa pâna când Zarca s-a umplut. Dupa aprecierea noastra eram în jur de 200 de insi pe aceasta sectie.

REGIMUL DE ZARCA

Pentru aceasta sectie au selectionat gardienii cei mai parsivi si fara mila. Orice asistenta medicala era exclusa. Daca te îmbolnaveai, unicul medicament ramânea rugaciunea si mila lui Dumnezeu.
Mâncarea era mai întâi adusa la capatul coridorului si nu se distribuia pâna nu venea ofiterul politic care verifica continutul ei. Ciorba se strecura. Nu era permis sa existe nici o boaba de fasole, de arpacas sau vreo bucata de cartof. Zeama era absolut „chioara”.
De dimineata de la ora 5 si pâna seara la ora 10 erai obligat sa stai în picioare sau pe marginea patului. Orice tentativa de a sta întins pe pat, chiar daca erai bolnav, se pedepsea crunt.
Trebuia sa fii corect echipat. Cu toti nasturii încheiati la zeghe, indiferent daca era vara sau iarna. Iarna era normal sa ai zeghea încheiata cu nasturii, dar vara suportai un naduf îngrozitor. La geam oblon astupat, nu ca la celular, jaluzele. Uneori naduful era asa de mare încât simteai ca te sufoci. Uneori încercam sa mai stam pe lânga usa, unde se simtea un curent de aer ceva mai proaspat. Gardianul, vesnic pânditor, ne dibuia si apoi se zborsea la noi: „Ce, tragi cu urechea ca sa auzi ce se vorbeste pe coridor?. Pe loc erai potcovit cu 14 zile de arest sever.
Doamne, Dumnezeule, când îmi aduc aminte de frigul iernii! Dimineata lichidul din tineta avea un strat de gheata. Exista si o ratie la lemne:3 surcele.
Era cu noi în camera un student, pe nume Ghencea. Acesta strângea surcelele pe mai multe seri si le ardea o singura data, ca sa stim si noi cum arata flacara unui lemn care arde. Atunci ne strângeam în jurul acelei mici sobe roase de rugina si privind pâlaâirile flacarii ce murea, ne aminteam în tacere de vremurile de odinioara.
Dimineata la desteptare, doar ce începea talanga sa sune, ca gardianul era prezent la oblon, strigând la detinuti: „Ce? Înca nu te-ai îmbracat?”. Iar seara: „Ce? Înca nu te-ai culcat?”
Daca se întâmpla sa fii pedepsit cu arest sever în timpul verii, nu te punea sa executi pedeapsa atunci, pe loc, ci îti pastra referatul pâna sosea iarna. Chiar alegeau perioada cea mai friguroasa, si atunci te punea sa executi arestul sever. De regula, pâna atunci mai cadeai de câteva ori în napasta. Astfel se strângeaz vreo 3-4 referate pe care le executai în lant unul dupa altul. Uneori, acestea totalizau câte 30-40 de zile la rând.
Când erai dus la celula de pedeapsa ti se facea un control sever, ca nu cumva camaradul de celula sa-ti împrumute si zeghea lui ca sa-ti tina cald.
Înainte de a intra în celula de pedeapsa, gardianul turna 2-3 galeti cu apa pe pardoseala de ciment. Când închidea usa, cu batjocora în coltul gurii, îti zicea:”Daca vrei, poti sa stai jos, ba chiar sa te si culci”.
Trei zile rabdai de foame, iar a patra zi primeai jumatate ratia de puscarias. În fiecare zi,dimineata, primeam o cana cu apa calda, sarata. Dimineata asteptam cu multa nerabdare apa calda caci ne mai încalzea. Fiind si sarata, parcp avea si o oarecare consistenta, anulând amarnicul chin al foamei. Meniul de tortura din timpul executarii arestului sever nu era acelasi pe toate sectiile si în toata perioada cât a durat marea teroare din puscarii (17 ani). Meniul a fost diferit. Oculta comunista facea experiente pe viu sa stie care sunt efectele si cum reactioneaza organismul la un meniu sau altul.

LA AREST SEVER, CU PRINTUL GHICA

Am nimerit un arest sever împreuna cu printul Ghica.
Printul Ghica, condamnat la munca silnica pe viata, avea de executat 40 de zile de arest sever. Eu, biet taran, aveam de executat doar 29 de zile de arest sever.
Urmaream cu atentie câte usi se deschid la arest, ca sa stim câte celule de pedeapsa sunt. Apoi, în fiecare celula, câte cani de apa se dau. Facând socotelile, a rezultat ca peste 20 de oameni ispaseau în permanenta cruntele pedepse.
Dupa ce am primit cana cu apa calda sarata, printul mi-a zis:
-Ah, ce buna a fost! Stii ca nu-i rea? Ce ar fi ca dupa ce termina, sa le cerem un supliment?
-De ce domnu’ Ghica? Sa ne compromitem pentru o cana cu apa? Îi bag în ma-sa pe toti!
-În ma-sa cu ei! A strigat printul cu voce tare, încât s-a sesizat chiar gardianul, dar n-a stiut exact de unde vine înjuratura.
În una din zile, când frigul s-a mai potolit, i-am zis printului ca ar fi mai bine sa studiem posibilitatea unei mici odihne. Eram atât de epuizati si de obositi, încât nu ne mai puteam tine pe picioare. Desi apa fusese aruncata pe pardoseala de ciment cu 3 saptamâni în urma, înca nu se evaporase complet. Cimentul era umed. Ne.am lasat pe vine, spate în spate, rezemati unul de celalalt.
S-a întâmplat un fenomen curios cu amândoi. Nu ne-am dat seama, când si cum am adormit. Eu am fost primul care m-am trezit. Eram fericit si refacut. În plus ma simteam si satul.. Deodata mi-am adus aminte unde ma aflu. Pipai în dreapta, pipai în stânga: constat ca amândoi eram întinsi si „fericiti” pe cimentul umed. N-am putut sa apreciez cât am dormit. I-am dat un colt printului, trezindu-l din dulcele lui somn:
-Sus, printe, ca murim!
Printul s-a ridicat brusc, balanganindu-se putin ca un om beat si mi-a zis:
-Daca scapam cu viata si nevatamati din acest somn bicisnic, înseamna ca ne e dat de sus sa ne mai bucuram de viata.
Rapid ne-am frectionat reciproc pe partile care au luat contact cu betonul umed si deosebit de rece. Am mai facut si putina gimnastica, punând sângele în circulatie si astfel ne-am înviorat. N-am avut nici o urmare. Nici macar cel mai banal guturai.
În aceeasi zi, la o ora nepotrivita, usa s-a deschis si în celula au intrat 3 „smecheri” bine îmbracati, toti 3 în echipament civil. Unul a pus o întrebare printului:
-Ce condamnare ai?
-Munca silnica pe viata.
Apoi catre mine:
-Dar dumneata?
-21 de ani munca silnica.
-De ce sunteti aici?
-Nu stim.
Printul, mult mai îndraznet decât mine, privindu-l crunt din adâncul orbitelor, îi pune si el o întrebare „smecherului”:
-Nu va suparati, cu cine stam de vorba?
-Cu procurorul.
-Înca o data va spun, domnule procuror, nu stim pentru ce stam aici.
Procurorul a facut o figura plina de mirare (prost mascata). A poruncit gardianului sa-i aduca raportul. Ofiterul politic, cu un aer plin de „omenie”, îi zise gardianului:
-Cum de nu spuneti oamenilor pentru ce sunt pedepsiti?
Între timp sosi gardianul cu rapoartele si procurorul începu sa citeasca marile „crime” înfaptuite de noi: „ În ziua de…a vorbit tare ca s-a auzit pâna la a treia celula. În ziua de…a ascultat cu urechea la usa. În ziua de…n-a fost corect încheiat la nasturi, etc…
Procurorul facu o strâmbatura de aprobare si neputinta, apoi trecu mai departe. Gardianul a închis usa triumfator.

PRINTUL E UN ADEVARAT CAVALER

Au trecut cele 29 de zile pentru mine. Au trecut si cele 40 ale printului si iata-ne din nou în aceeasi celula de unde fusesem dusi la arest. Numai ca simbioza n-a durat prea mult. Dupa 2 zile, m-au despartit de omul care n-a îngenunghiat niciodata în fata miseilor comunisti.
Dupa un timp oarecare, am auzit un fel de cearta undeva, mai în capatul coridorului. N-am înteles replicile care s-au dat, dar am recunoscut vocea printului. Eram din cale afara de curios sa stiu ce se întâmplase si ma rugam lui Dumnezeu sa ajung din nou în celula cu el.
Dumnezeu mi-a ascultat ruga si la o noua „organizare” am nimerit în celula împreuna.
Iata ce mi-a marturisit printul:
-Eram singur în celula. Gardianul mi-a dat la prânz 2 turtoaie. „Domnu’ gardian, ati gresit, aici în celula e numai un singur detinut”.
A privit gardianul la numarul celulei, a confruntat-o de cîteva ori cu o lista ce o avea, apoi a raspuns:
-Dumneata esti trecut la supliment.
-De ce sunt trecut la supliment?
-Nu stiu. Eu asta am primit, asta dau.
-Nu primesc. I-am restituit turtoiul.
Gardianul a anuntat ofiterul de serviciu si acesta s-a prezentat.
-Domnule Ghica, dumneata esti trecut aici pe lista distroficilor. Medicul ti.a prescris ratie dubla de mâncare.
-Domnule ofiter, eu n-am fost la nici o vizita medicala. Ni ci medicul n-a venit vreodata sa ma vada. Nu primesc acest supliment de mâncare.
-Domnule Dimcica, mi-a zis apoi printul, daca eu primeam atunci acel supliment de mâncare (de care aveam atât de mare nevoie) ar fi trebuit sa-l platesc. Pretul unui turtoi si al unui polonic de posirca este terfelirea onoarei si murdarirea constiintei.

PRINTUL GHICA MAI MARTURISESTE:

Tot atunci, printul Ghica mi-a povestit o întâmplare, o nuotate cu adevarat senzationala:
-Am fost scos din închisoare, împreuna cu alti comandanti legionari si plimbati prin tara cu automobile, ca sa vedem realizarile regimului comunist. La întoarcere, colonelul Craciun m-a luat la o parte, ca sa discute cu mine ceva „de la om la om”. M-a dus tocmai în gradina de zarzavat, unde era mai multa liniste:
-Ei, Ghica, ai vazut câte a facut regimul comunist în tara?
-Am vazut.
-Ce zici?
-Ce sa zic. Noi faceam mai mult, si fara robi. ( La una din sedintele de club a fost dus si printul Ghica. Colonelul Craciun a insistat sa ia cuvântul si printul.
-Spune tu, Ghica, cu propria ta gura, ce ti.au vazut ochii pe întinsul tarii?
Printul, provocat cu atâta insistenta, i-a raspuns:
-Ce sa vad, domnule colonel, am vazut o salcie ce plânge.
Colonelul s-a întunecat la fata si a zis celorlalti detinuti:
-Formidabil! Câti bani am cheltuit cu printul Ghica, ca sa vada o salcie ce plânge!
S-a dezumflat atunci comandantul închisorii, dar n-a abandonat încercarile lui. Antrenat în miselii de tot felul a schimbat discutia:
-Uite ce frumoasa gradina de zarzavat are închisoarea. Cum udai pe vremea lui Antonescu plantele?
-Cu stropitoarea.
-Ei, vezi? Acum avem motopompe si pompe electrice. Ia si dumneata doua rosii frumoase de pe tufa asta.
-Multumesc. Nu iau.
-Ia si mai multe si du-le camarazilor tai din celula.
Colonelul s-a prefacut foarte afectat de discutia cu mine. Ca sa-i fac pe plac am luat 2 rosii pentru cei din celula.

UN POLITRUC FACÂND PE MEDICUL

Exact când am împlinit un an de Zarca, am fost dus la cabinetul medical, chipurile, pentru a-mi controla sanatatea. Din cauza reumatismului si a regimului de înfometare, eram anchilozat si nu ma puteam ridica pe picioarele mele.
Doi gardieni au venit cu o targa si astfel am fost dus la cabinetul medical. De fata era colonelul Iacob, colonelul Ivan si înca un ofiter.
Pe medicul, facea colonelul Iacob (politrucul) care „consulta”, punând întrebari tipic securiste:
-Cum te cheama pe dumneata?
-Dimcica Sima.
-Ce condamnare ai?
-21 de ani, munca silnica.
-Cât ai facut din pedeapsa?
-12 ani.
-Esti casatorit, ai copii? Câti copii ai?
-3 copii.
-Si stai la Zarca, în loc sa mergi la copiii si la familia dumitale?!
-Ce sa fac, domnule colonel?!
-Si nu vrei sa mergi la familia dumitale? De când nu mai stii nimic de familie?
-De la data arestarii.
-Foarte bine. Du-te, omule, dincolo în sectie unde sunt cei mai multi. Peste putin timp îti vine rândul si dumitale sa pleci acasa. E foarte simplu. Faci o cerere…si gata, esti ca scapat. Intri si dumitale în rândul oamenilor. Dai o noua declaratie. Pe cea veche o scoatem de la dosar si o înlocuim cu cea pe care o dai acum.
-Domnule colonel. Nu înteleg cum vine treaba asta.
-De ce te-au adus aici?
-Pentru ca nu am vrut sa primesc „reeducarea” comunista nici acum. Nu am de gând sa fac politica în puscarie, ci doar în conditii de libertate.
Colonelul Iacob si-a schimbat brusc atitudinea binevoitoare, încruntându-si fata si zicându-i gardianului:
-Du-l înapoi!

UNII NU MAI REZISTA CRUNTULUI REGIM AL ZARCII

Am fost introdusi într-o sala mare, careia i se zicea „club”. Colonelul Craciun a luat cuvântul la tribuna si ne-a vorbit de „umanismul” regimului comunist a carui „obsesie” este numai „binele” detinutilor politici. Dupa ce a terminat de vorbit, a dat cuvântul detinutilor, ca sa ia cuvntul si ei si sa se „autoanalizeze”.
Din toata sala doar 2 insi au luat cuvântul. Nu-i cunosteam. Stateau pe banca tocmai lânga mine, unul lânga celalalt. Primul a fost mai diplomat. A vorbit cu multa prudenta, ocolind subiectul legionar. S-a axat mai mult pe bunavointa administratiei închisorii. A încheiat, multumind comandantului închisorii pentru bunavointa ce o manifesta fata de detinuti.
Cel de al doilea a luat-o razna, autoflagelându-se si debitând numai prostii, de-ti venea sa intri în pamânt. A încheiat cuvântarea cam astfel:
-Sa va dea Dumnezeu sanatate, domnule comandant, ca dupa 2 ani de puscarie, abia acum vad adevarata lumina pe care mi-o dati dumneavoastra. Apoi a stat jos.
Cei 2 nu se cunosteau între ei; faptul ca stateau unul lânga celalalt era doar o întâmplare.
Când cel de al doilea vorbitor a terminat si a stat jos, primul l-a luat în raspar, zicându-i:
-Cum e posibil, domnule, ca numai dupa 2 ani de închisoare sa reusesti a vorbi niste prostii atât de mari, încât m-ai întrecut pe mine, care sunt arestat din 1948?
-Nu, domnule. Si eu sunt arestat din 1948, adica de 14 ani, dar am pus la socoteala numai acesti 2 ani de Zarca. Ceilalti nu-i mai pun la socoteala. Zica cine, ce-o vrea. Eu nu mai rezist acestui regim. Sa-i ia dracu pe acesti ticalosi. Sunt în ghearele lor. Consider de datoria mea sa fac tot ce-mi sta în putinta ca sa ma salvez. Sunt decis sa urlu ca lupii pâna scap de haita.

ÎNCA O „PASTILA”

S-a facut o pauza de câteva minute. Linistea era ca de mormânt. Nici un detinut nu a mai luat cuvântul.
În timpul acesta colonelul Craciun a clocit, ticluind o noua propunere pe întelesul tuturor:
-Domnilor, eu nu va înteleg de ce va opuneti? Hai sa v-o spun pe a dreapta! Stie cineva ce aveti în suflet? Poate cineva sa verifice ce gânditi? Pe noi nu ne intereseaza ce gânditi dumneavoastra. Ne intereseaza numai sa ziceti ca noi, în rest gânditi ce vreti.
Cei doi au fost scosi de la Zarca, iar restul am fost dusi fiecare la celulele noastre, ca sa înfruntam în continuare cruntul regim de exterminare.

FRATILOR, VA CER IERTARE!

Dupa câteva luni, unprofesor de matematica ce dormea lânga mine ne-a zis celorlalti:
-Fratilor, va cer iertare. Nu mai pot rezista. Si a început sa plânga. Daca vreti sa mai dati mâna cu un netrebnic ca mine, e bine. Daca nu, eu va cer iertare si plec de aici, va parasesc. Nu mai pot.
Noi l-am încurajat. Un profesor (de istorie sau de româna) i-a zis:
-Vezi-ti de treaba, frate si camarade. Mergi cu constiinta împacata ca ai rezistat pâna la capatul puterilor tale. Ai facut cât ai putut, ti-ai epuizat fortele în întregime. Nimeni nu poate sa-ti ceara mai mult, nici chiar tu însuti. Noi înca mai rezistam, dar nu se stie cât. Sta în voia lui Dumnezeu ca sa rezistam pâna la capat.
Astfel, a dat mâna cu noi, cei care ramâneam. Ne-am îmbratisat cu caldura. Apoi, a batut în usa ca sa anunte gardianul de hotarârea lui. Înainte de cina, a plecat pe sectie, unde erau cei mai multi.

PARINTE IOANE, PARINTE IOANE!

Dupa alte 2-3 luni, din nou am fost adunati, noi cei de la Zarca, într-o camera mare. Colonelul Craciun cu suita lui au luat loc la o masa pe scena. Toti au luat locpe scaune, în afara de colonel, care a ramas în picioare. Întâi ne-a privit, parca analizându-ne pe fiecare în parte, apoi a zis:
-Domnilor, am venit la dumneavoastra cu un ziar, în care sunt o multime de articole foarte interesante. Dar unul e din cale afara de important. Cine dintre dumneavoastra vrea sa vina aici sa-l citeasca?
S-a facut o liniste de mormânt. Toti detinutii cautau pe jos cu ochii, poate-poate vor gasi o crapatura unde sa se ascunda.
Comandantul Craciun din nou a încercat sa cerceteze din ochi masa de detinuti. Si-a fixat ochii asupra parintelui Ioan, duhovnicul manastirii Vladimiresti din judetul Tecuci.
La rândul sau, ieromonahul îl privea pe colonel sever, nemiscat, drept în ochi. Parca nici nu clipea.
-Parinte Ioane, hai dumneata si citeste!
Zâmbetul din coltul gurii comandantului, din ironic, deveni viclean si insistent. Dar parintele Ioan i-a raspuns demn, pe acelasi ton aspru si plin de sobrietate:
-Domnule colonel comandant Craciun. Eu nu citesc cartile si ziarele oferite de dumneavoastra. Legea careia eu ma supun îmi interzice sa citesc carti eretice. Pur si simplu nu citesc!
Colonelul Craciun, vazând ca nu reuseste sa-l pacaleasca pe calugar ca sa se murdareasca cu cititul ziarului „Scânteia”, se prefacu ca ofteaza neputincios la încapatânarea lui si reînnoi invitatia catre ceilalti:
-Daca parintele Ioan nu vrea sa citeasca, atunci sa vina un voluntar. Sa vedem, care vrea?
Din nou, s-a asternut linistea în sala. Credeam ca aici se va termina totul. Dar, din multime s-a ridicat parintele Anania Valeriu (Bartolomeu) care a urcat la tribuna. A luat ziarul din mâna comandantului si a citit articolul cu pricina. În articol era vorba de presedintele Kennedy al Americii, care tocmai fusese asasinat la Dallas.
-Ati vazut? E chiar atât de greu sa citesti un articol de ziar? Acum, mergeti înapoi la locurile voastre.
Am plecat cu totii. Parintele Anania Valeriu a ramas pe loc, la tribuna. El a scos de la Zarca si mult mai târziu am aflat despre dânsul ca e lector la un „club” al reeducarii.

LA CLUBUL MARE – 1963

23 ianuarie 1963, dimineata, dupa cafea, ne scoate din Zarca, tot cu mantaua în cap. Ne duce la un alt club, mare, ne baga într-un colt. În fata noastra erau cei reeducati. Am fost fata în fata, dar distanta era prea mare.
Pe mijloc, vedeam câteva persoane îmbracate civil, pregatite pentru plecare. Ne-a scos si pe noi, ca sa vedem si sa ne convingem ca pleaca acasa. Cei îmbracati civil erau urmatorii: d-l Biris, d-l Victor Vojen, d-l Mitica Groza si parintele Borsa, cel care fusese în 1937 în Spania. ( Ce sa vezi? Iadul iadului!).
Au început sa vorbeasca cei de mai sus, care mai de care, împotriva Miscarii Legionare, a Capitanului si a lui Horia Sima.
Era noaptea târziu. Colonelul Craciun cu clica lui priveau la vorbitori. În timpul acesta l-au adus pe targa pe d-l Patrascu si l-au pus lânga colonelul Craciun pe un scaun. În timp ce aceia spuneau fel de fel de insulte împotriva Miscarii Legionare, d-l Patrascu lacrima.
Craciun striga în gura mare: „Uite-l pe Patrascu! Traieste! Uitati-va la el, este viu! Nu-i bagat în pamânt!”
D-l Patrascu, singurul care statea pe scaun, era bolnav, anchilozat, distrofic. Nu putea sa se tina pe picioare. Si plângea.
Tot în 1963, dupa plecarea celor îmbracati în civil, suntem iar scosi toti cei din Zarca si bagati în club. Vine colonelul Craciun si ne da veste ca parintele Borsa ne-a scris o scrisoare (pe care o citeste), ca a ajuns bine si a primit serviciu, cu un salariu de 1600 de lei, ca e multumit. Dar mai mari multumiri are pentru colonelul Craciun, ca i-a facut un mare favor.

AFARA CU VOI, TRADATORILOR!

Dupa înca vreo 2 luni de crunt regim de Zarca, satanele au venit din nou sa ne ispiteasca. De data asta au schimbat tactica, folosind o noua metoda. Mai întâi ne-au adunat pe multi de la Zarca într-un „club”. Apoi a venit un ofiter, însotit de 2 detinuti care faceau parte din „reeducarea” de pe sectia celularului. Acesti doi detinuti urmau sa ne împartaseasca din experienta lor. Pe unul îl chema Tocu Petre, din Galati, cel de al doilea avea numele de Stere Mihalexe si se lauda ca dupa 6 septembrie 1940 a fost prefect legionar de Braila. Ofiterul i-a lasat pe cei doi cu noi si a plecat. Gardianul a închis usa pe dinafara.
Primul a luat cuvântul Tocu Petre. Cu glas domol, a încercat sa ne lamureasca despre faptul ca e mult mai bine sa te faci „frate cu dracul” pâna treci puntea. Ca nu-i nici o halvita sa suferim atât de crunt doar pentru o simpla plecare a capului. Ca suntem numai ce simtim în sufletul nostru. Ca între lupi trebuie sa urlam ca lupii. Toate câte le-a spus Tocu Petre pareau a fi lucruri cu noima. Avea o logica si o motivare temeinica. Cu toate acestea, n-a reusit sa-l faca pe vreunul a trece la reeducare.
A luat cuvântul Stere Mihalexe. Unde nu a început sa se „autoflageleze”, ca a fost un „bandit”, ca a fost un ticalos. Ca atunci când a fost prefect, a tras cu pistolul în dreapta si în stânga. Scuipa la minciuni, toate asa cum îi veneau la gura si inventate chiar atunci pe loc.
Din nou a luat cuvântul Tocu Petre, calcând de data asta pe numele lui Mihalexe. În sala erau si oameni care-l cunosteau pe Tocu. Acestia stiau ca tot ce spune sunt minciuni inventate. Tocu scuipa la prostii, iar detinutii din sala au început sa tuseasca, sa murmure. Tocu îi dadea înainte ca a facut tot ce n-a facut.
Vorbitorul a întrecut masura Oamenii nu au mai putut sa suporte. Un oltean nervos s-a ridicat în picioare si i-a zis:
-Asculta, mai, ticalosule. N-ai stat tu în celula cu mine? N-ai împartit gamela de mâncare si necazul cu mine, blestemându-i pe comunisti pentru toate ticalosiile pe care le savârsesc? Acum ai nerusinarea sa vii aici în fata noastra, autoflagelându-te, asa cum faceau studentii la Pitesti ca sp scape de tortura. Boule!!! Vrei sa declansezi un nou Pitesti, aici, în Aiud?! Vrei sa distrugi si ce a mai ramas întreg? Iesi afara!!!
S-a mai ridicat unul, imediat un altul, apoi înca unul.În câteva secunde toata sala a fost în picioare atrigând la ei:
-Huo!! Afara cu voi, tradatorilor!
N-au fost de ajuns huiduielile. Oamenii s-au ridicat în picioare vociferând si apropiindu-se încet, în masa compacta, de tribuna unde stateau cei doi. Acestia, speriindu-se, au alergat la usa si au început sa bata puternic cu pumnii. Întâmplator, gardianul nu era prin preajma, iar cele peste 200 de stafii se apropiau târându-se ca un trup urias de sarpe-balaur.
De spaima, cei doi au început sa strige din toate puterile pe gardian si sa bata si mai tare în usa.
Într-un târziu, a venit gardianul si a deschis usa.
-Ce s-a întâmplat?
-Va rugam frumos sa ne scoateti de aici. Astia sar pe noi. Nu putem face nimic.
Gardianul a închis usa în graba si a plecat sa raporteze superiorilor sai situatia.

INTERVIN POLITRUCII

Noi ne-am retras la locurile noastre si, cuminti, am încetat cu galagia cea mare. Se auzea în sala doar un zumzet de voci rostite cu glas scazut, asa cum se aude vara zumzetul mustelor prin vaile pline cu flori si umbre placute.
N-a durat mult si iata ca intra colonelul Iacob, colonelul Ivan si înca un maior. Toti trei, politruci de rasa aleasa.
-Ce s-a întâmplat? A întrebat colonelul Iacob.
-Domnule colonel, suntem în pericol. Va rugam sa ne scoateti de aici, i-a raspuns Stere Mihalexe.
-Bine. Du-i pe sectia lor! A zis colonelul Iacob gardianului.
Colonelul Ivan si cu maiorul au ramas la tribuna, iar colonelul Iacob a început sa se plimbe printre sirurile de detinuti, calcând apasat cu cizmele. Oamenii pastrau o tacere de mormânt. S-a oprit în mijlocul camerei, înaltându-si fruntea cu curajul si semetia miselului care stie ca orice ar face nu i se poate întâmpla nimic. Cu glas autoritar ne zice:
-Care-s rebelii aia ce tulbura linistea si calca regulamentul? Sa se ridice imediat în picioare!
(Notiunile de „rebeli”si”rebeliune”erau în mod sacrosanct rezervate legionarilor).
Detinutii taceau cu capetele plecate si cu sufletele împietrite de atâta obida. Aceasta tacere i-a dat curaj politrucului ca sa ne ironizeze. Doar îi dadea mâna. El avea toate avantajele, iar noi, nici unul.
-Hei, „vitejilor”, nu aveti „curajul raspunderii”?
Ne lua la zeflemea pe ocolite, fluturându-ne în fata principiile legionare prin care noi mai respiram si priveam la raza cea frânta de soare.
S-a ridicat unul în picioare, luând toata raspunderea asupra lui. Ceilalti au ramas surprinsi de îndrazneala celui care-si lua o asemenea raspundere. Rând pe rând, în cel mult 5 secunde, toata sala s-a ridicat în picioare, solidarizându-se si sustinându-l pe primul.
Politrucul a ramas surprins. N u se astepta la aceasta. Dar cum aceasta clica de ticalosi cunosteau întreg codul raului, s-au descurcat repede. Au ales din multime un numar de 15 insi pe care i-au dus la celulele de pedeapsa pentri 14 zile. Ceilalti ne-am pus zeghele pe cap si, tinându-ne de mâna ca orbii, am mers fiecare la celula noastra.

LEGIONARI PUSI ÎN LIBERTATE DUPA 20 DE ANI DE TEMNITA

Prezentul episod este marturisit de RADU LEONTE, legionar, unul din cei 13 eroi ai povestirii. Ca marturie, apartine lui Dimcica Sima din Constanta, care a stat în zarca Aiudului cu Radu Leonte.
În luna ianuarie 1961 eram încarcerat pe celularul închisorii Aiud. În celula vecina era încarcerat Radu Leonte, legionar, condamnat la 20 de ani munca silnica, în ianuarie 1941, în legatura cu asa zisa ”rebeliune”.
Aud trei lovituri în peretele care ne despartea celulele. Acesta era semnalul ca vrea sa-mi comunice ceva; raspund tot prin trei lovituri si pun urechea la perete.
Radu Leonte îmi comunica urmatoarele:
-Mâine îmi expira pedeapsa de 20 de ani condamnare. Daca nu-ti mai dau nici un semnal, sa stii ca am fost pus în libertate.
Au trecut multe luni de la acea data. În închisoare s-a dat semnalul „reeducarii”; eu am fost izolat la Zarca. Si iata ca, într-o zi, usa se deschide brusc si în celula este îmbrâncit Radu Leonte, cu o boccea în mâna.
Am ramas tablou. Mi-a pierit glasul. Cu greu i-am pus întrebarea:
-Cum? Nu te-au pus în libertate?
Cu un zâmbet amar în coltul gurii Radu Leonte îmi povesti urmatoarele:
În luna ianuarie 1961 ne-a expirat pedeapsa de 20 de ani de închisoare la 13 insi. Nu faceam parte din acelasi lot. Eram din diferite localitati din tara. Unul din Timisoara, altul din Iasi, al treilea din Bucuresti, si asa mai departe.
Ne-au facut formele de punere în libertate, ni s-au dat bani de drum pâna la statia de destinatie si am fost condusi de comandantul închisorii pâna la poarta. Comandantul a dat mâna cu noi, zicându-ne:
-De acum nu mai sunteti detinuti. Mergeti acasa si va vedeti de treburi. Eu va doresc sanatate si succes în viata.
Bucurosi, am plecat spre gara ca sa prindem primul tren, fiecare în directia lui spre casa, la familia despre care nu mai stiam daca exista sau daca ne mai asteapta. Nici unul din noi n-a observat ca în urma fiecaruia erau câte doi agenti de securitate în civil, care ne însoteau spre destinatie cu acelasi tren.
Am coborât din tren în gara de destinatie si mi-am facut cruce, multumind lui Dumnezeu ca am ajuns sa vad locurile în care m-am nascut si am copilarit. Am luat-o pe drumul ce-l stiam ca duce spre casa parinteasca. N-am facut nici 50 de m, când cei 2 indivizi, pe care îi vazusem si în tren, ma acosteaza, întrebându-ma insistent de unde vin.
Îmi dadeam seama ca sunt pe urmele mele, asa ca le-am raspuns calm si fara ezitare ca vin de la închisoare.
-Cât ai stat acolo?
-20 de ani.
-20 de ani? Extraordinar! Stiti, domnule, noi suntem de la militie. Va rugam sa veniti cu noi în dosul garii, unde avem birourile, si sa va dam o legitimatie provizorie, precum si niste instructiuni. În 20 de ani multe s-au schimbat în tara. Mai trebuie sa ne dati noua o declaratie de modul în care ati iesit din închisoare.
De buna credinta, am mers cu cei 2 indivizi pâna în spatele garii, unde ne astepta o masina duba cu usile deschise. Dupa ce mi-au pus catusele pe mâini, masina a pornit în mare viteza si nu s-a oprit pâna la Bucuresti, la Ministerul de Interne.
Am fost introdus într-o camera, unde, spre mirarea mea, am dat cu ochii de 6 insi din cei cu care ma eliberasem din închisoarea Aiudului. Am privit mirati unul la altul de surpriza întâlnirii si am izbucnit în râs. Râdeam ca prostii fara sa zicem nimic unul altuia.
Tot la câte o ora sau doua mai sosea câte unul, pâna ce s-a împlinit numarul de 13, câti fuseseram eliberati la termenul de 20 de ani de închisoare.
Dupa ce ne-am vazut din nou împreuna, ne-am spus patania unul altuia. În mod uniform, tuturor celor 13 ni se întâmplase acelasi lucru. La toti ni s-a îngaduit sa facem câtiva pasi prin gara, apoi pe cararea ce duce spre casa, dupa care a urmat acostarea, arestarea si aducera înapoi la puscarie. Se vedea ca instructajul a fost acelasi.

ANCHETA SI JUDECATA

Am început sa fim scosi la ancheta. N-a fost o ancheta deosebita. M-au întrebat cum am fost încadrat în „Fratia de cruce” si ce am facut atât de grozav ca m-au condamnat la 20 de ani închisoare.
-N-am facut nimic, domnule anchetator, doar ca nu am încetat activitatea, asa cum a fost porunca generalului Antonescu.
La atâta s-a rezumat pentru noi, cei 13, întreaga ancheta. Nu ne-au presat si nu ne-au iscodit asupra motivelor pentru care am fost condamnati.
Dupa câteva zile, ne-am pomenit cu totii într-o sala de tribunal, într-o boxa. Aceasta a constituit cea de a doua surpriza. Nu-mi puteam da seama despre ce ar putea fi vorba. Ziceam în mine: Oare visez? Oare mi-am pierdut mintile, sau acestia s-au tacanit la cap?
În sala intra un complet de judecata, cu procuror si grefier în buna regula.
Procurorul citeste un act de acuzare si cere condamnarea noastra, a tuturor, în baza unei legi „speciale” si a unui articol atunci inventat, pe moment. Nici unul n-a zis nimic, pentru ca ne dadeam seama de mascarada si ca orice protest e de prisos.
Unul din noi nu s-a lasat chiar calcat în picioare fara sa stie de ce.
-Domnule Presedinte, noi, la urma urmei, am avut ce am avut cu Antonescu. Cu regimul comunist instaurat dupa 23 august 1944 n-am avut nimic si nici nu puteam sa avem, antricât eram la puscarie.
Atunci presedintele, facându-se rosu la fata ca o patlagica rascoapta, a început sa strige. Parca latra o catea proaspat fatata:
-Voi, legionarii, nu meritati sa fiti liberi. Pe voi poporul muncitor si clasa muncitoare va exclude din rândurile ei ca dusmani nevindecabili! Închisoarea Aiudului, aceasta este locuinta voastra. Acolo e locul vostru!
Cu asta „ne-a rupt gura” la toti. Am amutit. Se vedea ca locul rastignirii era undeva mai sus. Înca nu ajunsesem pe culmea Golgotei.
Sentinta s-a dat pe loc: munca silnica pe viata pentru toata lumea.
Credeam ca asta a fost tot, dar n-a fost asa. A urmat cea de a treia repriza.

BAIA DE LA JILAVA

Am fost transportati la închisoarea Jilava pentru ca de aici sa luam drumul înapoi apre Aiud. Nu ne-am suparat de situatia în care am ajuns. Din contra, ne-am mai înviorat putin. În lunga lâncezeala din închisoare a aparut si o întâmplare mai deosebita. Am trait din plin evenimentul. La închisoarea Jilava am fost introdusi într-o camera separata, numai noi, cei 13.
Era prin luna februarie 1962. Afara era un ger cumplit si iarna grea. În aceasta cazemata cu ziduri groase era o temperatura constanta de beci umed, care apasa asupra trupurilor noastre secatuite de atâta rau. În una din acele zile, gardianul a deschis usa si ne-a poruncit sa ne pregatim pentru baie.
La închisoarea Jilava se iesea la baie complet în pielea goala. Dupa ce se facea baia, tot în pielea goala, detinutii se întorceau în fuga si se îmbracau în celula unde îsi aveau hainele.
Bucurosi, ne-am îmbracat în graba si imediat a venit gardianul, care ne-a introdus în baia cu dusuri, închizând usa dupa noi. La început a dat drumul la un dus puternic cu apa rece, ce ni s-a parut ca gheata. Noi ne.am luat gheata, muindu-ne putin cu apa rece si de acum asteptam sa vina apa calda. A trecut un minut, au trecut doua, au trecut trei si apa calda nu mai venea. Am batut în usa.
A venit gardianul si ne-a întrebat:
-Ce necaz e?
-Domnu’ gardian, dati drumul la apa calda.
-Asteptati, ca vine si calda.
Am asteptat, dar în zadar. Apa rece curgea prin dusuri cu mare presiune si nu se evacua prin canalizare. Nivelul apei începea sa creasca pe pardoseala de beton, ajungând pâna în dreptul pragului, gata sa treaca peste prag si sa inunde holul puscariei. Ne-am dat seama ca miseii au astupat scurgerea apei din camera de baie anume ca sa stam în pielea goala si cu picioarele în apa rece ca gheata. Apa rece a fost oprita numai când a început sa treaca peste prag.
N-am mai batut la usa, pentru ca ne-am dat seama ca lucrurile sunt aranjate. În plus, am observat ca suntem spionati de dincolo de usa, ca sa se vada efectele.
Unul dintre noi, iesind din camera în graba mare, îsi uitase ciorapii de bumbac în picioare. Cum cel mai mare frig îl simteam la talpi, acela si-a scos ciorapii din picioare si i-a pus pe gratar. Apoi ne-am înghesuit ca un ciorchine, câti am încaput, cu talpile pe acei ciorapi si tot asa faceam cu schimbul, caci nu puteam rezista mai mult de 15-20 de secunde în aceasta situatie, cu talpile goale pe ciment. Asa ne-am petrecut timpul: între statulciorchine pe acei ciorapi, cu frectii si salturi ca pestii pe uscat. Situatia era disperata. Dumnezeu ne-a dat însa puterea si nu am disperat.
Supliciul a durat 24 de ore, dupa care gardianul a deschis usa nepasator, zicându-ne:
-Treceti la camera.
Adoua zi, am fost îmbarcati în duba si adusi înapoi la închisoarea Aiud, pentru „reeducare”.
Se vede ca securitatea a avut grija de noi ca mai întâi sa ne „caleasca” si numai apoi sa ne prosteasca.
Ma tot întreb de unde am avut atâta rezistenta? Nu ne-am ales nici macar cu un banal guturai în urma acestei bai de pomina.

ULTIMELE ZILE DE ÎNCHISOARE

Din camera Zarcii unde eram încarcerat au tot scos câte unul pâna am ramas singur. Eram din cale afara de slabit din cauza înfometarii. Faceam doi pasi prin celula si iar trebuia sa ma asez pe dunga taioasa a patului.
Deodata, usa se deshise si gardianul îmi porunci sa-mi fac bagajele. Mi-a pus patura pe cap (sa nu vad pe unde trec); când mi-a ridicat-o, eram într-o camera goala din spitalul închisorii.
Nu peste mult, doi gardieni au adus pe o targa pe altul. Era printul Ghica. Atât de mult slabise printul, încât nu se mai putea tine pe picioare. Era distrofic, mai slabit decât mine. Ne-am bucurat de reîntâlnire.
Au început sa ne serveasca mâncare buna si consistenta. Ne-am revenit rapid si puteam sa umblam pe picioarele noastre.
-Ce i-o fi apucat pe astia, nea Dimcica, sa ne omeneasca cu un asemenea regim? Ori ne pregatesc sa lucram în fabrica închisorii, ori pentru vreo colonie de munca în aer liber si soae mult.
-Cam asa îmi vine si mie sa cred.
-Eu zic ca, în cazul ca ajung primul la vreo colonie de munca, voi transmite prin cei ce vor fi pusi în libertate, ca dumneata esti viu si sanatos. Sa ne bucuram macar cu atât familiile noastre. Sa faci la fel si dumneata.
-Fara doar si poate, asa voi face si eu, printe.
În timp ce noi faceam astfel de planuri, din închisoare erau pusi în libertate loturi de câte 100-200 de detinuti în fiecare zi, si mai mult de jumatate din efectivul închisorii plecase. De unde sa stim noi care e situatia?
Au trecut asa mai multe zile, când aparu un gardian cu o lista în mâna.
-Ghica Alexandru.
-Eu sunt.
-Îti faci bagajele.
Printul si-a luat bocceaua si dus a fost.
M-am bucurat. Îmi ziceam în mine ca peste 2-3 zile voi fi dus si eu undeva la aer si soare. N-a fost asa.
Dupa vreo jumatate de ora, aparu în usa un ofiter, tot cu o lista în mâna, pe care era scris si numele meu.
Ofiterul m-a condus spre celular. Eu am obiectat:
-Domnule ofiter, eu sunt de la Zarca.
-Lasa galagia, ca stiu eu ce fac.
Am fost introdus într-o celula goala de la etajul 2. Curios, numai celula de lângî camera mea era cu zavorul pus, în rest usile erau deschise toate. Nici mie gardianul nu mi-a închis usa. Am scos capul prudent pe usa. Nici o galagie. Ici colo câte un detinut intra sau iesea din celulele deschise.
Deschid vizeta la celula cu zavorul pus. Înauntru era o persoana. M-am recomandat:
-Aici sunt eu…, legionar.
Mi s-a raspuns:
-Aici sunt eu, Siegler Iacob, secretarul lui Vasile Luca.
Pe coridoare nu mai erau gardieni. Era liniste. Am deschis oblonul, ca sa vad mai bine. În celula era un om mic de statura. Dupa trasaturi parea a fi evreu.
Mi s-a turuit în graba si scurt situatia lui (asa cum nuami detinutii politici stiu s-o faca):
-Suntem veniti aici de 2 luni de la închisoarea Râmnicu Sarat. În acest lot suntem: Vasile Luca, Ardeleanu, Generalul Constantinescu, si eu, Siegker Iacob. Pe Vasile Luca l-au dus la Interne.
Pe scari se auzeau pasi urcând. Am închis rapid oblonul, intrând în celula mea. Pasii erau ai lui Gula Caranica, un camarad de-al meu. Acesta îmi aduse vestea cea mare si buna:
-Toata lumea e jos în curte. Ne îmbracam în civil si mergem acasa.
În curte erau bagajele noastre, rânduite unul lânga altul, cu etichete purtând numele fiecarui detinut, pentru a fi mai usor gasite.
Dupa 15 ani, ma vad îmbracat cu hainele mele. Alaturi, era o mare gramada de încaltaminte apartinând detinutilor, încaltaminte ce nu mai putea fi folosita. Si eu mi-am aruncat pe acea gramada ghetele, primind în schimb o pereche de bocanci ceva mai buni, care mi se potriveau.
În capatul celalalt al curtii l-am zarit pe printul Ghica, înalt si subtire ca o trestie ramasa în mlastina dupa incendiu. M-a zarit si dânsul a venit direct la mine, îmbratisându-ma:
-Nea Dimcica, de data asta plecam cu adevarat acasa.
-Parca nu-mi vine a crede. Mi-e teama sa nu ni se întâmple ca lui Radu Leonte. Dupa ce l-au pus în libertate, l-au înhatat hingherii la coborârea din tren în satul sau natal si l-au arestat din nou. Apoi l-au condamnat la munca silnica pe viata ca sa fie siguri ca nu se va elibera vreodata.
-Nu. De data asta punerea în libertate e sigura.

ULTIMUL DISCURS

Dupa aproximativ o ora ne pomenim cu o echipa întreaga de ofiteri, avându-l în frunte pe colonelul Craciun, urmat de colonelul Iacob. Au urmat apoi mai multe persoane îmbracate în haine civile. Colonelul Craciun si însotitorii lui au urcat la tribuna aranjata în curte.
Si detinutii, în mod instinctiv, s-au aranjat în 2 grupuri. De o parte cei multi, care participasera la reeducare, de alta parte noi, cei putini, care eram scosi din Zarca.
A luat cuvântul colonelul Craciun:
-Atentiune! Am primit ordin de la Ministerul de Interne sa va dau drumul la toti. Dar, daca nu va vedeti de treaba, va aducem anapoi.
A fost aplaudat îndelung de detinuti. Dar numai de cei care au acceptat reeducarea. Noi, cei putini, care proveneam de la Zarca, stateam linistiti în coltul nostru, într-o tacere deplina. Colonelul Craciun a observat atitudinea ostila pe care o aveam, caci privea mai mult spre coltul nostru, dar n-a zis nimic. Au luat cuvântul si 2 detinuti, multumind regimului pentru „bunatatea” de care a dat dovada. În acel timp noi murmuram si oftam greu.
În curte au fost aduse vreo 12 mese-birou de unde primeam actele de punere în libertate. Multi dintre noi lucraseram si în mina din Baia Sprie sau în alte locuri. Acestora li s-a consemnat la CEC diferite sume de bani, pe care le-au gâstigat acolo. Banii li s-au dat toti în numerar.
Biletele de tren erau gata pregatite pentru fiecare. Târziu, dupa miezul noptii, ni s-a dat fiecaruia sa semnam o fisa. Toti am semnat-o, fara sa citim ce scrie acolo. Semnam grabiti, numai sa ne vedem odata iesiti pe poarta închisorii.
S-au deschis portile larg si iata-ne scapati de napasta. Eram în ultimul rând, pasind agale, cu rucsacul în spate. Un gardian ne-a împins usor pe cei din urma, zicând:
-Hai, ma, iesiti. De acum sunteti liberi.

ÎN GARA AIUD

Hrana rece pentru 2 zile am zerminat-o pâna la gara.
În sala de asteptare mai erau câtiva barbati si femei. Ne priveau cu mila, vazându-ne chipurile atât de palide si îmbracamintea atât de jalnica. Femeile au început sa plânga. S-au molipsit si barbatii, au început sa lacrimeze si dânsii.
Unul a scos banii din buzunar ca sa arate si celorlalti (care n-au lucrat la mina) cum arata bancnotele. Nici unul dintre detinuti nu cunostea valoarea banilor de atunci. Unul a exclamat:
-Cu banii pe care-i ai nu poti sa cumperi nici un pachet de tigari.
O femeie din grupul calatorilor nu s-a putut abtine si a venit la noi, ca sa ne lamureasca:
-Domnule, cu banii pe care îi ai poti sa cumperi sute de pachete de tigari. Acesti bani au valoare.
S-a bucurat detinatorul banilor; ne-am bucurat si noi, ceilalti.

ÎN GARA BUCURESTI-NORD

Pe peron, lume multa. Unii ne întrebau de unde venim, altii ne întrebau daca în tren se afla cutare sau cutare. La toata lumea am raspuns ca nu stiu. Abia acum pusese stapânire pe mine frica. Voiam sa-mi vad cei 3 copii pe care îi lasasem marunti, si mai încolo, ce-o vrea Dumnezeu.
Cum stateam eu asa si priveam la lumea cea libera, din rândurile careia faceam parte si eu acum, vad ca se apropie de mine un preot tânar. Privi în jur cu mare atentie si îmi vârî în buzunar o bancnota de 10 lei, apoi disparu în multime. Sa-l rasplateasca Dumnezeu. Cu acei bani mi-am cumparat o pâine si putina slanina sarata si aceasta mi-a fost mâncarea pâna acasa. Mi-au mai ramas 2 lei, cu care am baut un suc rece si bun.

MARTURIA PREOTULUI ILIE TINTA

EI, CE ZICI, TINTA, DE CELE AUZITE?

Asa zisa reeducare de la Aiud, aparent bine organizata, a început prin anul 1961-1962 si a durat pâna în luna iulie 1964, când a fost pus în libertate si ultimul detinut din închisoare. În acest mare laborator, regimul comunist a facut fel de fel de experiente, cu o finalitate precisa. Conducerea închisorii avea toate datele asupra detinutilor: despre comportament, despre taria spirituala, despre rezistenta.
În felul acesta, într-o zi, au fost selectionati oameni care au dat dovada de slabiciuni, pentru a forma câteva grupe mai mari, ce aveau sa constituie asa zisa reeducare. Acolo, detinutii între ei trebuiau sa-si prezinte unii altora noua lor orientare. Cei care intrau la „reeducare” trebuiau sa manifeste clar 2 lucruri: întâi sa se desolidarizeze de vechile lor conceptii; în al doilea rând, sa se ataseze regimului comunist instaurat la 23 august 1944.
Administratia închisorii era versata si bine instruita de specialistii care trageau sforile din umbra. Daca era vorba de oameni mai slabi cu duhul, procedau cu autoritate si ci „surubul” strâns, pretinzând lucruri „serioase”, o desolidarizare „sincera” si o adoptare „cinstita” a noilor conceptii. Daca era vorba de oameni mai tari, se multumeau cu o desolidarizare formala. „Crede ce-ti place, numai zi-i ca noi”.
În felul acesta, au format mai multe „cluburi de reeducare”, cu un efectiv aproximativ de 60 de persoane fiecare, unele chiar mai mici.
La clubul unde am fost dus pentru „reeducare”, asistent era maiorul Nodet. Avea în jurul lui câtiva detinuti pe care nu-i cunosteam. Au adus ziarul „Glasul Patriei”, ca sa fie citit în public. Ziarul „Glasul Patriei. Era o publicatie speciala pentru cei din diaspora, prin care acestia erau amagiti sa se reîntoarca în tara. Articolele pe care administratia tinea neaparat sa le popularizeze în rândurile detinutilor erau scrise de Nichifor Crainic (pus în libertate prin 1962-1963). Stiam noi prea bine ca sarmanul Nichifor Crainic n-a scris acele articole pline de injurii la adresa lui Horia Sima si a legionarilor din diaspora chiar atât de „simplu” si „nesilit de nimeni”. Daca aici, în închisoare, unde eram chiar în ghearele lor, procedau la un santaj continuu, în conditii de libertate mijloacele de santaj erau multiple. Blasfemiile lui Nichifor Crainic nu aveau nici un efect asupra noastra. Noi urmaream informatiile si ce citeam printre rânduri.
La una din aceste lecturi a asistat si colonelul Craciun, comandantul închisorii. Dupa terminarea lecturii, colonelul Craciun mi s-a adresat direct mie:
-Ei, ce zici, Tinta, de cele auzite?
Eu i-am raspuns fara ocolisuri:
-Stiu despre Nichifor Crainic ce porc a fost toata viata. Porc a ramas si acum. Daca vreti sa cunoasteti biografia lui Horia Sima, am sa v-o spun eu.
Astfel, am luat povestea despre Horia Sima de la nastere si pâna la zi. Dupa ce am terminat, parintele Adrian (Ioan) Fageteanu, de la manastirea Antim din Bucuresti, a completat lacunele mele. Comandantul închisorii nu ne-a întrerupt în expunerile noastre, pentru a-si respecta cuvântul dat: ca discutiile sunt „libere” si „sincere”.
A doua zi „clubul ” s-a desfiintat, iar noi am fost dusi la Zarca, pentru a fi „cuminti” si facuti „mai receptivi” la „mîna de ajutor” pe care ne-o întinde partidul comunist prin administratia închisorii.

ADMINISTRATIA NU SE LASA, TATONEAZA MEREU

Dupa un timp nu prea lung, dupa ce prima încercare de reeducare asupra mea a dat gres, pe o serie dintre noi (printre care ma aflam si eu) ne-au scos de la Zarca. Cei selectionati eram toti oameni având vârsta sub 40 de ani.
Ne-au introdus pe toti într-o camera si ne-au spus direct si fara ocolisuri: cei care accepta reeducarea ramân pe loc. Cei ce nu o accepta sa iasa de-o parte. Am iesit de-o parte 16 insi.
Pe cei care au acceptat-o, i-au trecut pe sectie, unde era un regim mai lejer, iar noi, cei 16, am fost introdusi în câteva camere de izolare. Eu am nimerit în camera cu Gigi Dragon si cu Virgil Maxim, barbati de mare tarie spirituala si antrenati în suferinta lunga. N-am avut norocul sa stau prea mult cu dânsii, ca ne-au despartit. Am fost din nou introdus în Zarca.
Mi-am dat seama de la început ca nu toti cei 16 insi care au refuzat reeducarea vom fi în stare sa rezistam pâna la capat cruntului regim de exterminare al Zarcii. Cu adevarat, asa a fost.
Nu peste mult timp a capitulat Hristofor Dancu, un calugar tânar, scriitor începator. Au capitulat Stefan Daban, Ghita Mugurasu, a capitulat si Valeriu Anania.
Pentru a ne convinge sa acceptam „reeducarea” am fost scosi la club cu ocazia punerii în libertate a lui Victor Biris, Iosif Costea, Vojen, pr. Dumitrescu-Borsa si a inginerului Parpalac.
Nicolae Petrascu, Victor Biris, Iosif Costea, Victor Vojen, Dumitrescu Borsa, Alexandru Popovici, erau cu totii figuri proeminente ale Miscarii Legionare.
Toti am înteles ca pe umerii lor apasa marea raspundere a soartei maselor de legionari din închisorile comuniste.
Toti acestia pareau ca trupele germane la capitulare, cu mâinile ridicate si armele la pamânt la picioarele vrajmasilor.
Nicolae Petrascu a fost pus în libertate printre ultimii. La câtiva ani de la eliberare i s-a simulat sinuciderea prin taierea vinelor în camera de baie. În realitate a fost asasinat de agenti necunoscuti.
Victor Biris, de asemenea, a fost „sinucis” dupa punerea în libertate prin aruncarea în fata trenului în gara Teius. Martori oculari au sustinut ca, în realitate, a fost azvârlit sub rotile locomotivei de indivizi necunoscuti care au disparut imediat.
Inginerul Parpalac era student în ultimul an la Politehnica din Bucuresti si era considerat inginer. Acesta trecuse prin „focurile” reeducarii de la închisoarea Pitesti si fusese complet dezumanizat prin torturi. N-a mai putut sa-si revina din cosmarul reeducarii. La închisoarea Aiud a constituit o unealta josnica în mâna administratiei. Prin intermediul lui, administratia a terorizat detinutii în „cluburile” în care se facea „reeducarea”.
Vartolomeu (Valeriu) Anania era calugar, iar mai înainte simpatizant legionar. Fiind student la Cluj, în 1946, a condus greva studenteasca, înfruntând senatul universitar comunizat, precum si autoritatile ruso-maghiare. Valeriu Anania era un promitator talent literar si creator în arta scrisului. S-a prabusit la închisoarea Aiud, neputând rezista cruntului regim al Zarcii. Cu timpul si-a pus întreg talentul si cultura sa în slujba diavolului. Prabusirea lui Valeriu Anania, lenta dar continua, a continuat si dupa punerea sa în libertate.
Au vorbit cu aceasta ocazie Alexandru Popovici, care fusese ministru al Sanatatii în 1940 si Nicolae Petrascu.
În contextul prezentei marturisiri, prin „a vorbi” se întelege „a se lepada de trecutul legionar”. Administratia tinea mortis sa ma vada si pe mine lungit la pamânt. Doar si eu facusem calea întoarsa de la apus spre rasarit spre a lupta, cu putine sanse, împotriva bolsevismului.
Colonelul Craciun, nereusind sa ma convinga pentru reeducare, l-a pus pe calugarul Hristofor Dancu (pe care îl cunosteam din 1938) sa ma convinga a-mi face „auto-analiza”.
I-am zis lui Hristofor Dancu:
-Eu dau scris, dar nu tie, ci colonelului Craciun, ca ma mentin pe pozitie. Daca ies afara si vor fi libere partidele politice, eu tot legionar voi fi.
Cu asta i-am taiat piuitul lui Hristofor Dancu.
A venit la mine Valeriu Anania. Mi-a spus doar atât:
-Lasa nasul mai jos.
Sfatul lui Anania era cel mai „cuminte”, pe care si eu mi-l dadeam uneori. Numai ca, în aceasta lupta, un singur pas dat înapoi îl înlesneste pe cel de-al doilea, cel de-al doilea îl înlesneste pe cel de al treilea, si tot asa pânî când retragerea se transforma în fuga rusinoasa din calea dusmanului misel. Eu nu am vrut sa dau dusmanului nostru aceasta satisfactie. Ma rugam la Dumnezeu si simteam cum El ami asculta ruga fierbinte, dându-mi putere sa rezist.

AJUTORUL PRIMIT DE LA CEI PRABUSITI

Majoritatea camarazilor care n-au putut rezista ne-au ajutat cum au putut, ca sa rezistam si pentru dânsii. Era unul pe nume Moater (avea nume de neamt, desi era român). Când ne-au scos din celule pe noi, cei de la Zarca, ca sa ascultam cuvântarile de desolidarizare ale celorlalti, a venit discret la mine. Pândind pe gardieni, mi-a dat portia lui de mâncare, un turtoi si câteva bucatele de carne, zicându-mi:
-Eu nu mai pot sa rezist. Ia si manânca tu, parinte, ca sa rezisti si pentru noi, cei slabi.

NOI, DETINUTII, MAI EXPERTI DECÂT AGRESORII

Colonelul Craciun nu s-a lasat sa nu mai încerce. Avea experienta. Mereu încercând, cu perseverenta, mai determina pe câte unul sa cedeze. Dupa ce unii au „vorbit” despre câte au vazut în tara facute de regumul comunist, miâa dat si mie cuvântul, sa-mi dau si eu parerea. Doar o simpla parere.
Eu i-am raspuns:
-Aici s-a vorbit despre Coeneliu Zelea Codreanu si despre Horia Sima. Acestia au luptat în epoci diferite, de aceea lupta unuia nu se poate asemana cu a celuilalt.
În ce priveste „marile” realizari ale regimului comunist (fabrici, sosele, locuinte, etc.) va spun ca orice regim ar fi facut acest lucru. În America, în Germania, în Japonia, nu s-au construit sosele, fabrici, locuinte? N-au avut nevoie de comunism ca sa le faca!
N-a mai avut ce sa-mi zica colonelul Craciun. Înghitind galusca, s-a prefacut ca nu a auzit raspunsul meu.
În final, cei de la Zarca am fost dusi înapoi la celulele noastre, fara sa fi reusit a ne dezradacina din betonul în care eram asa de bine fixati. Comunistii sperau în erodarea prin suferinta lunga. Dar noi eram mult mai experti decât agresorii. Am observat ca erau grabiti. Numai dupa expresia fetei si a diferitelor gesturi facute de colonelul Craciun, ne-am dat seama ca el stie data eliberarii noastre. De aceea insista. Ar fi vrut sa ne vada terfeliti în noroi, înaintea punerii în libertate.

ULTIMA ESCROCHERIE

Colonelul Craciun n-a renuntat la ambitia lui de a ne murdari în laturile reeducarii. În acest scop a trimis un delegat de la închisoare (un ofiter de la administratie) cu o scrisoare oficiala la sotia mea. Prin aceasta scrisoare anunta familia ca eu nu vreau sa fiu pus în libertate si sa ma întorc în sânul familiei.
Sotia, mai agera la minte decât dânsii, si-a dat seama despre ce poate fi vorba si i-a raspuns delegatului în modul cel mai surprinzator:
-Daca nu vrea sa se elibereze, atunci sa ramâna în închisoare!
Delegatul era gata sa se întoarca la comandant cu traista goala. I-a trecut prin minte sa-mi aduca o scrisoare de la sotie si o fotografie cu familia. Socotea el ca acestea ar putea constitui un mijloc de santaj, facând sa-mi vibreze cea mai sensibila coarda a sufletului. Mi-a lasatscrisoarea si fotografia o noapte. Dimineata a trebuit sa le restitui. Le-am restituit. Dar nici ei nu si-au atins scopul.
În aceeasi zi, ne-au adunat pe 13 insi de la izolator, zicându-ne:
-Pentru ca voi nu v-ati adaptat noilor conditii sociale create de regimul comunist, veti ramâne în închisoare. La ceilalti le dam drumul acasa.
Amenintarea era copilareasca. Stiam noi cp regimul nu se încurca cu 13 detinuti. Mult mai târziu, dupa punerea în libertate, am aflat ca si cu altii a procedat la fel. Acestea constituiau ultimele încercari, ultima „aghiasma” a lui satan cu care sperau sa ne murdareasca. Oricât de putin, numai curati sa nu iesim din puscarie. Pacaleala era din cele mai ieftine, iar altele nu existau. Noi am observat ca de la un timp mâncarea a fost îmbunatatita. Ni s-au dat si sculele de barbierit în celula. Toate acestea erau semne ca se apropie punerea în libertate.
Eu eram înca în celula, sub amenintarea ca voi ramâne în închisoare, când pe peronul garii Ploiesti – Vest, sotia si fiica mea ma asteptau la fiecare tren ce venea dinspre Aiud. Majoritatea calatorilor din aceste trenuri erau detinuti politici pusi în libertate. Decretul de gratiere aparuse si era fara explicatii. Sotia întreba la fiecare tren daca sunt si eu printre ceilalti, iar oamenii îi raspundeau:
-Vine mâine, vine mâine!
Nu peste mult, a sosit si acel „mâine” când am coborât si eu din tren pe peronul garii Ploiesti-Vest. De atunci, din ziua aceea careia i s-a zis mâine si pâna astazi, parcp, n-a trecut decât un ceas.

MARTURIA LUI AUREL OBREJA
privitoare la reeducarea de la închisoarea Aiud

A TREIA REEDUCARE

Trecusera 14 ani de temnita. Calcam în al 15-lea si ultimul cât scria în sentinta. Am început numaratoarea inversa. De acum camera în care stateam de multa vreme cu aceeasi oameni mi se parea un iad. Ne-am terminat povestile, ba chiar le-am repetat de 2-3 ori. În afara de rugaciune, alte subiecte de discutie nu mai aveam. În fiecare dimineata, le povesteam visele camarazilor mei, iar apoi le interpretam. La un moment dat, am început sa inventez vise. Am observat ca am imaginatie buna. Eram ascultat cu placere si cu multa atentie.
Când venea seara le ziceam camarazilor mei:
-S-a mai prabusit o zi. Suntem mai aproape de libertate cu o zi.
O spuneam cu convingere, caci observasem ca oamenii erau pusu în libertate la termenul prevazut în sentinta; puterea renuntase la naravul de a tine detinutii peste termenul de condamnare. Totusi, aveam informatii sigure ca unii oameni au fost pusi în libertate dupa 20 de ani si apoi au fost arestati din fata casei lor, înainte de a deschide poarta sa intre în curte.
Printr-un detinut venit din alta camera se aduse vestea ca la Aiud a început „reeducarea”. Un fior rece mi-a trecut prin sira spinarii, amintindu-mi de reeducarea de la Gherla. Din toate partile, se anunta prin morse ca la închisoarea Aiud se face „reeducare”.
-Ce facem?
Nici unul din noi n-a putut da un raspuns.
Prima reeducare am respins-o la închisoarea Târgusorul-Nou. Pentru aceasta am fost transferat disciplinar (un an si jumatate) la Jilava, unde am fost tinut numai în batai si teroare crunta. A doua reeducare a fost cea de la Gherla, de sub conducerea lui Turcanu. Acolo am trecut prin miezul de foc cel mai fierbinte al torturilor.
Iata ca acum, când sa scap de pacoste, mi se da în cap cu cea de a treia reeducare. O cumplita deceptie îmi cuprinsese întreaga fiinta. Îmi puneam întrebari încurcate si-mi dadeam raspunsuri nelamurite.
Într-o zi, am fost chemat la birouri la ofiterul politic.
-Domnule Obreja, dumneata ce ai fost, ce politica ai facut?
-Domnule ofiter, eu am facut parte din „Fratiile de Cruce”.
-Asta înseamna ca esti legionar.
-Nu, domnule, nu sunt legionar.
-Cum asa? Doar Fratiile de Cruce sunt organizatii legionare.
-Eu n-am fost legionar. Eu am fost membru al Fratiei de Cruce.
O tineam una, facând-o pe prostul. Ofiterul s-a dat batut, vazând ca nu o scoate la capat cu mine. A încercat sa ma prinda cu altceva:
-Dumneata stii de ce a plecat Ion Mota si Vasile Marin în Spania?
-Nu stiu, domnule.
-Ion Mota si Vasile Marin au plecat în Spania la razboi pentru ca îi înselau nevestele.
-Pentru asta trebuiau sa mearga chiar în Spania sa moara, când puteau foarte simplu sa se sinucida si aici, în România?!
-Da. Pentru asta au plecat.
-Bine, domnule.
-Dar Codreanu, stii pentru ce s-a angajat în politica si s-a dat mare, facând pe grozavul?
-Nu stiu, domnule.
-Pentru ca l-a înselat nevasta.
-Da?!
-Sima a fost un ticalos. Ai vazut ce a facut?!!
-Domnule colonel, eu n-am intrat în Fratia de Cruce nici pentru Mota, nici pentru Marin, nici pentru Codreanu, nici pentru Horia Sima. Eu am intrat pentru 6 principii care sunt valabile si pentru mine si pentru dumneavoastra si pentru toata lumea. Eu am intrat în Fratia de Cruce ca sa-l cinstesc pe Dumnezeu si sa-mi iubesc cu adevarat neamul. Nu ma intereseaza nici politica, nici politicienii.
-Dumneata stii ca marii conducatori legionari s-au desolidarizat de Miscarea Legionara, de Codreanu si de ceilalti?
-Eu n-am facut parte din Miscarea Legionara si n-am fost legionar. Asa ca n-am de ce sa ma desolidarizez.
-Fu…mama ma-tii de bandit! Lasa ca altii o sa mearga acasa, iar voi veti putrezi aici, în închisoare.
Cu asta, „spovedania”s-a terminat. Am fost dus în celula la ceilalti detinuti. Nu s-a luat nici o masura împotriva mea.
Totusi, am fost introdus si eu cu altii într-un club unde se facea reeducarea. Am asteptat acolo numarând zilele pâna la ultima.
La împlinirea termenului de 15 ani de închisoare, am fost pus în libertate fara sa fi fost reeducat.

MARTURIA LUI TACHE RODAS
privitoare la reeducarea de la Aiud

AOLEU! IARASI REEDUCARE?

În anul 1962 am ajuns la închisoarea Aiud . Iata ca urechile mele aud din nou pomenindu-se acel cuvânt hidos si cutremurator: „Reeducare”. La fiecare etaj erau camere de reeducare si mai erau si un fel de cluburi de reeducare în camerele mari. Aceasta reeducare ma urmarea ca umbra, ca o piza rea.
Eram însa decis sa nu accept nici un fel de compromis. Am rezistat eu ispitelor de la Târgusor; am traversat Pitestiul fara sa ma prabusesc; am înfruntat Gherla cu ajutorul lui Dumnezeu si am supravietuit. Acestei încercari de la Aiud trebuie sa-i rezist neaparat.
Am fost introdus într-o camera unde se facea „reeducarea”. Sef de camera era unul pe nume Ciobanu, din Prahova. Îl cunosteam bine înca din libertate. Ciobanu m-a primit bine. Ba mi-a facut loc lânga dânsul, ca sa fiu cât mai aproape, cum se cuvine unor vechi cunostinte. Eu, banuitor, i-am spus de la început, ca sa stie ca eu nu glumesc:
-Mai Ciobanule, cât timp stau eu aici cu tine, sa nu te aud ca-mi vii cu reeducarea, ca-i foc!
-Nu, Tache. Nu fac eu reeducare. Asta o fac altii.
A trecut o zi, 2, 3, dar când a fost a 4-a , i-a venit rândul lui Ciobanu sa se „autoanalizeze”. A luat loc la masa si unde nu începu sa scuipe dintr-însul la „crime” pe care le-ar fi facut si la „rele” pe care le-ar fi auzit…Toate erau inventii la adresa propriei sala persoane. Apoi începu sa laude „întelepciunea” fara hotar a partidului comunist si „binele” pe care l-a facut tarii, de când s-a instaurat la putere. Fire-ai al dracului de tâmpit!
Mi-am strâns toate boarfele si am mers tocmai în capatul opus al camerei, unde mi-am gasit un loc si vecini care gândeau la fel ca mine.

FUGIND DE DRACU, AM DAT DE TATA-SU!

Pe 5 insi ne-au scos la lucru la ateliere. Eu am nimerit la un depozit. Am intrat în gratiile sefului de depozit (care era un civil). Toata ziua ma tinea numai de glume si treaba mergea struna. L-am rugat pe seful depozitului sa ma tina cât mai mult la lucru, ca astfel sa scap de murdaria reeducarii. Omul m-a înteles si ma tinea la depozit pâna aproape de stingere.
Într-o seara, pe când ma întorceam din fabrica singur, hop, ma zareste un gardian.
-Ce-i cu tine? Treci la club!
Uite asa, fugind de dracu’ am dat peste tata-su!
Sef de „comitet de reeducare” era un popa, ce avea o figura nesuferita, numai buna de a fi luata în pumni.
Printre altele zicea popa:
-M-am saturat de a minti poporul. Dupa ce ies din închisoare mai bine ma angajez ca muncitor la aprozar, decât sa mai fiu popa în biserica!
Toata lumea tacea, cu privirile tintite în pamânt de lucrurile penibile ce trebuia sa le asculte.
N-am rezistat. M-am ridicat în picioare si l-am înfruntat, zicându-i:
-Nu ti-e rusine sa vorbesti asemenea prostii? Popa nebun ce esti! Daca tu vorbesti asemenea nebunii, tu, care esti cunoscator al celor sfinte, atunci ce ne mai ramâne noua, pacatosilor?
Cum tace lemnul, asa a tacut si el. Privindu-l mai atent în ochi, am avut impresia ca se scrintise.

LA O SUTA DE GHINIOANE MAI VINE SI UN NOROC

Într-o zi, am fost chemat la unul din ofiterii politici, care era prahovean de-al meu. Aveam impresia ca ma simpatizeaza. Din discutiile avute cu dânsul, am ajuns la concluzia ca stie toate traznaile pe care le faceam.
Ofiterul mi-a spus:
-Stiu ce faci tu pe aici. Dar eu nu pot sa te ajut cu prea multe. Pot sa-ti ofer o carte postala, ca sa scrii acasa dupa un pachet. Despre asta sa nu spui nimanui nimic.
Prin geam se vedeau niste detinuti care se plimbau încoace si încolo prin curte.
-Îi vezi pe cei care se plimba prin fata geamului?
-Da, îi vad.
-Sunt codosi. Vin cu turnatoriile la mine.
Peste c-teva zile, am primit de acasa pachetul de 3kg cu alimente si câteva haine. Tot acest ofiter mi-a dat si pachetul, zicându-mi:
-Cu atâta am putut sa te ajut. Mai încolo nu pot face nimic.
Am ramas surprins de atitudinea ofiterului, ca nu mi-a cerut nimic în schimbul favorului facut. N-a încercat sa ma santajeze.

OFITERI DE SECURITATE DE LA PLOIESTI

Mi-am dat seama ca vor sa ne puna în liberatte. Dar înainte de a-si „calca pe inima” facând asemenea gesturi, voiau sa ne murdareasca în toate formele, spre a nu privi niciodata pe cineva în ochi cu îndrazneala.
Eram sigur ca au ordine sa nu ne bata, ci sa întrebuinteze toate mijloacele pasnice, cu care un om poate fi înselat. Asta îmi dadea mie curaj sa fac când pe prostul, când pe nebunul, când pe îndraznetul.
Într-o zi, am fost din nou chemat la birouri. Ma astepta colonelul Coliban, care, intrând direct în subiect, îmi zise ca fara a-mi face „autoanaliza”, si pe urma „analiza”, nu pot iesi din închisoare.
Drept si destul de întepat i-am raspuns:
-Domnule colonel, eu n-am nevoie de libertate. Ramân în închisoare. Nu-mi fac nici un fel de analiza sau autoanaliza.
Am fost trimis în alt birou. Acolo ma astepta un ofiter, tot de la securitatea din Ploiesti, pe nume Cârnu. Acesta ma lua cu frumosul:
-Tache, esti tânar. Mergi si tu acasa, te casatoresti, vei duce-o bine. Ce rost are sa te opui?
Între timp, intrase în birou colonelul Coliban. Eu, de colo, prefacându-ma prost de tot, îi zic lui Cârnu:
-Sa iasa afara domnu’ ofiter. Ce cauta aici, când noi vorbim lucruri confidentiale?
Rapid, ofiterul s-a supus, iesind afara din birou. Credeam ca gata. Am cedat.
Dupa ce a iesit, i-am dat si eu raspunsul astuilalt:
-Nu vreau nimic, nu-mi trebuie nici libertate, nici casatorie, nici nimic. Vreau sa ramân în închisoare! A început sa-mi fie draga.
Vazând ca nu o scot la capat cu mine, m-au trimis la camera.

„GLASUL PATRIEI”

Din nou, am fost mutat în alta camera. Aici era sef de comitet de reeducare unul pe nume Grigorescu. Îl cunosteam mai demult. Primul lucru care l-am facut la intrarea în camera a fost sa-i atrag atentia sa nu-mi pomeneasca numele, ca-i foc.
Tot la câteva zile, venea colonelul Craciun cu un ziar sub brat. Era ziarul „Glasul Patriei”, în care erau articole tot împotriva lui Horia Sima si a legionarilor din diaspora. În una din acele zile, directorul Craciun si cu un ofiter au numit un detinut sa citeasca ziarul cel plin de blasfemii la adresa Miscarii Legionare si a personalitatilor ei. Dupa ce a terminat de citit, mi s-a adresat direct mie:
-Ei, spune tu, Rodas, care-s parerile tale?
-Domnule colonel, parerea mea este ca ziarul pe care l-ati adus este un ziar „local”, tiparit expres pentru noi, cei din puscarie. Eu nu cred nimic din tot ce scrie în el.
Comandantul a facut doar din cap a paguba, ca nu mai avea argumente cu care sa ma combata.

RODAS-RODAS-RODAS-RODAS

Nu mai târziu decât a doua zi au intrat în camera mai multi ofiteri, printre care si prahoveanul care-mi daduse cartea postala. Unul dintre ei îmi zise:
-Rodas Tache, hai cu noi.
-Sa-mi iau bagajul?
-Nu, fara bagaj.
Ofiterii mergeau înainte, iar eu în urma lor. Am trecut prin curtea care era tixita de detinuti. Multi ma cunosteau, fiindu-mi buni prieteni; stiau ca nu cedez. Camarazii mei, dându-si seama ca ma îndrept spre biroul comandantului Craciun, m-au sfatuit (din mers) sa „accept reeducarea”, ca vor vorbi ei în locul meu, autoflagelându-se, numai ca sa ma salveze pe mine. Din mers, le-am raspuns un categoric NU! Doamne, ce mare placere e sa tii capul sus! Sa mi-l plec tocmai acum, când pericolele cele mai mari trecusera?! N-as putea sa intru nici în mormânt, atunci când îmi va veni rândul.
În biroul comandantului era doar un ofiter cu numele de Munteanu. Iata ca intra si colonelul Craciun, grabit. Prefacându-se ca da ochii cu mine cu totul întâmplator, m-a luat în raspar fara nici o introducere:
-Ce-i, ma, te-ai hotarât sa te reeduci?
Mi-am compus o figura de om amarât, cu capul plecat putin într-o dunga, apoi i-am raspuns:
-Domnule colonel, eu nu renunt la credinta mea.
-Ce-i, ce-i, ce-i? M-a luat el din nou autoritar si rapid ca sa nu am timp sa-mi fac socotelile (dar eu îmi facusem socotelile cu mult înainte).
-Nu renunt la credinta mea, i-am raspuns eu raspicat, dar tot cu figura umila, ca sa nu-l calc pe bataturi.
Atunci, comandantul îsi lua în mâna cascheta si, învârtind-o nervos, rostea ca o placa de patefon dereglata: „Rodas-Rodas, Rodas-Rodas”…
Vazându-l nervos si gata sa explodeze, cu o figura si mai umila, ce semana a bufon de circ, i-am zis din nou:
-Domnule comandant, pe mine nu ma mai schimba nici dracu’. Asta-i credinta mea si nu renunt la ea.
Asa a durat acest dialog, mai mult mut decât vorbit. El încerca sa se enerveze, iar eu încercam sa-l calmez, dar sa si-l conving ca nu renunt la credinta mea. Dupa vreo 5 minute, m-a trimis sa-mi fac bagajul. Eram sigur ca ma trimite la Zarca sau la neagra. N-a fost asa. Am fost introdus într-o camera goala, cu paturi si lenjerie curata.
Gardianul îmi zise pe un ton civilizat:
-Puteti sa va culcati daca vreti. Si va rog sa-mi spuneti daca aveti nevoie de ceva.
-N-am nevoie de nimic.
Ziceam în mine: oare chiar m-au confundat cu vreun altul? Sau e o noua smecherie? Un timp nu prea lung, am stat în aceasta camera ca un boier. Si ziceam în mine: Asta da reeducare!
Cum binele nu prea dureaza, într-o zi am fost anuntat sa-mi fac bagajele. Gardianul m-a condus la Zarca, în penultime celula din capatul coridorului. Asa da. Parca mai merge. „Omul potrivit la locul potrivit”.
Pâna la punerea în libertate am fost mutat în mai multe locuri.

EPILOG

Cu 2000 de ani în urma, pe culmea muntelui Golgota era rastignit Hristos. Autorii crucificarii nu s-au multumit cu chinurile mortii pe cruce ci, plini de trufie, I-au zis în batjocura, râzându-I în fata:
-„Tu, care strici templul si-l zidesti la loc în 3 zile, mântuieste-Te pe Tine Însuti. Daca esti Fiul lui Dumnezeu, coboara-Te de pe cruce”.
La jumatatea secolului al XX-lea, pe culmea Golgotei românesti, era crucificat tineretul legionar. Nu s-au multumit miseii cu urgia „Pitestiului”, nici cu grozaviile „Gherlei”. Nu si-au astâmparat ura cu oroarea regimului aplicat în celelalte puscarii si lagare de munca. Au nascocit o batjocura noua. O umilinta mai mare decât ar fi putut vreo minte omeneasca sa imagineze: Autoponegrirea si „Cartea neagra”. Prin aceasta si-au confectionat, la crimele savârsite, un alibi pentru secolele viitoare.
Dumnezeu n-a îngaduit ca miselia sa stea în picioare. Iata-i pe misei în toata goliciunea lor. Iata-i demascati înainte de vreme, când victimele satanicului masacru mai traiesc si pot depune marturie.
Au stiut prea bine ca auto-ponegrirea nu este osândita de nici o lege juridica, de nici o doctrina morala. N-au stiut (sau n-au vrut sa stie) ca orgoliu si îngâmfarea vin de la Lucifer si sunt destinate înfrângerii. Smerenia, venind de la Dumnezeu prin Hristos, este sortita Biruintei.
-Vai voua miseilor!
Priviti în dreapta si veti vedea cum sute de astri fierbinti apar pe cerul însângerat de voi. Sunt duhurile eroilor si martirilor ce nu au lasat armele din mâna.
Priviti si în urma voastra. Veti vedea cum cei care s-au predat voua, lasând armele jos, acum le ridica din nou.
Zadarnic tremurati! Singura voastra sansa este sa va ascundeti în lada de gunoi a istoriei, în gheena. Fiti siguri ca acolo nu o sa va caute nimeni.

Gheorghe Andreica

via Miscarea.net