În vara anului 1995 am făcut parte dintr-o delegaţie de români care a vizitat Transnistria. Regimul separatist al lui Igor Smirnov voia să arate că românii nu sunt persecutaţi în ţara lui şi a acceptat ca cetăţeni din România să facă parte din delegaţiile OSCE care monitorizau respectarea drepturilor omului în republica lui nerecunoscută oficial de nimeni în lume.
La ieşirea din Dubăsari, pe strada Lenin ce ne ducea spre satul Cocieri, ne-a ieşit în cale o femeie bătrână.
– Hristos S-a înălţat, dragii mei! – ne-a întâmpinat ea, vorbind în limba română.
– Adevărat S-a înălţat, măicuţă! – i-am răspuns noi în cor.
– Veniţi din România, nu-i aşa? – ne-a întrebat apoi.
– Da, măicuţă, suntem din Bucureşti – i-am spus eu.
S-a apropiat de noi şi ne-a implorat cu multă smerenie:
– Vă rog cinstiţi-mi casa, dragi români!
Am intrat în casa ei – o căsuţă mică şi sărăcăcioasă, dar curată. În sufragerie pereţii erau plini cu icoane ortodoxe, iar masa era aranjată, cu tacâmurile puse, cu pâine, vin, cozonac şi plăcinte, iar din cuptor ieşea mirosul unei fripturi cu usturoi proaspăt făcută, de parcă tocmai aştepta pe cineva la masa de prânz.
– Pe voi vă aşteptam, dragii mei. Haideţi intraţi şi luaţi loc – ne-a îndemnat ea. Cum vă cheamă băieţi? – ne-a întrebat apoi.
După ce s-a prezentat primul dintre noi, l-a sărutat pe obraji şi la îmbăţişat cu mult dor, spunând că pe ea o cheamă Ana. La următorul a început să plângă, în timp ce faţa îi râdea de bucurie. Când a ajuns la un coleg de lângă mine s-a aplecat şi i-a sărutat picioarele, neputând să se oprească din plâns.
– De ce plângi măicuţă? – a întrebat-o el mirat, încercând să o ridice de la picioarele lui, jenat de această situaţie.
– De fericire, dragul mamii, că aştept de ani buni să văd pe străzile noastre venind români. Spuneţi-mi cum mai arată Bucureştiul? S-a mai făcut vreun parc mai frumos ca Cişmigiul sau Herăstrăul?
Am început să-i povestim despre Bucureştiul pe care – am aflat apoi – ea l-a cunoscut în luna de miere în perioada interbelică. Ne întreba despre case din Cotroceni şi de la Şosea, în care ea a stat în 1937, despre troiţa din Herăstrău pe care ea a ridicat-o împreună cu soţul ei. Neştiind ce să-i răspundem, i-am spus:
– Haide cu noi în Bucureşti măicuţă să vezi ce s-a schimbat de când nu l-ai mai vizitat. Noi mai avem de mers în câteva localităţi, dar peste 2 zile venim şi te luăm cu noi în ţară.
– Mare şi Bun este Dumnezeu, dragii mei. Este cea mai frumoasă sărbătoare de Înălţare din viaţa mea.
La plecare ne-a dat fiecăruia câte o iconiţă şi ne-a îmbăţişat picioarele, plângând într-una de bucurie, iar noi i-am lăsat câteva poze făcute cu Polaroidul, cu ea în mijlocul nostru.
– Ciudată femeia – comentam noi când ne-am depărtat de casa ei, apreciind însă ospitalitatea neobişnuită. Poimâine ne întoarcem în Dubăsari şi o luăm la Bucureşti, că prea plângea de dorul Capitalei.
Când am ajuns după două zile, măicuţa Ana era moartă, aşezată în sicriu pe masa la care recent ne ospătase. Preotul a venit spre noi şi a început să ne vorbească.
– Măicuţa Ana a murit fericită, după o viaţă tare chinuită. Bărbatul ei a murit la Cotul Donului în 1942 în războiul pentru reîntregirea neamului, iar fiul ei a murit în Ungaria în 1956, în timpul revoluţiei antibolşevice. De-atunci a trăit singură, fără să aibă nici măcar bucuria să aprindă o lumânare la mormintele celor dragi. Mereu visa la eliberarea Basarabiei şi a Transnistriei de către români. Era o femeie credincioasă şi se pregătea să cinstească cum se cuvine nu numai marile sărbători creştine – de Paşte, de Crăciun, de Sfântă Măria şi de Sfinţii Petru şi Pavel – ci şi sărbătorile mari ale românilor – de 10 mai, de 1 decembrie. După ce voi l-aţi îndepărtat pe Ceauşescu de la putere, a sperat continuu că veţi ajunge curând în Basarabia şi la noi, la Dubăsari. Dar pe măsură ce trecea timpul devenea tot mai abătută. ”Nu mai vin, părinte, românii la noi, aici” – îmi spunea tristă la spovedanie. ”Vin, măicuţă, să nu te îndoieşti – o îmbărbătam eu. Stai să scape de comuniştii de la ei şi o să-i vezi curând pe străzile noastre. O să vină ca atunci, între războaie, în straie de sărbătoare şi o să cânte cu noi în biserică”. ”Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! – repeta ea cuvintele din Biblie, dar adu Doamne nişte români mai repede aici, ca să cred şi mai mult”. În ultimii ani era tot mai bolnavă şi la fiecare spovedanie mă temeam că era ultima dată când o vedeam în viaţă, dar ea, citindu-mi parcă gândurile, îmi spunea: ”Nu mor, părinte, până nu văd venind români pe uliţa noastră”. Alaltăieri, la slujba de Înălţare, a venit la mine şi mi-a spus că i S-a arătat Dumnezeu şi I-a spus să se pregătească. Am mers la ea cu coana preoteasă să o ajut să facă friptură şi plăcintă cu brânză şi cozonac cu nuci şi îi tot spuneam: ”Măicuţă Ana, n-au venit români la noi în Transnistria de jumătate de secol şi dac-or veni, de unde ştii că or să vină la casa ta?”. Ea se ruga şi plângea într-una, iar noi am plecat de la ea convinşi că nu o să vină nimeni. Dar aţi venit voi în urma noastră. Doamne, cum îi mai sălta inima de bucurie când m-a sunat pe seară să-mi spună. ”Dumnezeu nu m-a părăsit. Dumnezeu mă iubeşte, părinte. Ei n-au venit la întâmplare, ci Dumnezeu i-a trimis la mine. Acuma pot să mor şi ştiu că mă duc la Domnul fericită”. În noaptea aia a murit, dar vă spun că n-am văzut pe nimeni să moară mai fericit decât aşa cum a murit ea. Uitaţi-vă la chipul ei să-i vedeţi zâmbetul pe faţă.
Am condus-o pe ultimul drum la cimitir şi atunci am simţit că s-a născut în noi o dragoste faţă de Basarabia şi faţă de românii de peste Nistru care niciodată nu s-a stins. Atunci inima mea a rămas în Basarabia şi Basarabia a rămas în inima mea, cu mare dor. În toţi anii aceştia i-am tratat pe toţi basarabenii cunoscuţi ca fiind copiii măicuţei Ana – pe toţi studenţii de peste Prut i-am ajutat mai mult decât pe studenţii noştri români, cu colegii moldoveni din breasla mea am lucrat cu multă dăruire, cei mai buni prieteni ai mei sunt basarabeni refugiaţi în Bucureşti, iar unora le-am botezat copiii. Și la ceilalţi membri ai delegaţiei am văzut aceiași dragoste neostoită faţă de basarabeni: unul s-a căsătorit cu o transnistriancă, altul a adus foarte multe fonduri europene și americane în proiectele unor fundaţii basarabene, altul a devenit unul din cei mai cunoscuţi pro-unioniști români scriind numeroase articole favorabile despre Moldova. Dar parcă nu era de-ajuns. Simţeam că toate discursurile noastre pro-unioniste erau luate în răspăr de ceilalţi şi vedeam din sondaje că tema Basarabiei devenea pe an ce trecea tot mai neînsemnată pentru cei din România.
Săptămâna trecută am fost pe Muntele Athos împreună cu un prieten care a făcut parte din acea delegaţie din Transnistria, iar la chilia unui pustnic basarabean am fost abordaţi de un părinte.
– Nu mă mai cunoaşteţi? – ne-a întrebat. L-am privit nedumerit, căci nu ştiam dacă şi de unde-l cunoaștem. Sunt părintele Vasile, duhovnicul măicuţei Ana din Dubăsari. Vă mai aduceţi aminte de ea? Azi se împlinesc 18 ani de la înălţarea ei la Domnul.
Am rememorat împreună ziua morţii ei, uimit de memoria extraordinară a părintelui.
– Ce-aţi făcut pentru românii din Basarabia şi din Transnistria în aceşti 18 ani? – ne-a întrebat apoi. I-am spus de sumarele noastre legături cu cei de peste Prut.
– Aţi plâns vreodată de dorul vreunui moldovean, aşa cum măicuţa Ana v-a udat picioarele cu lacrimile ei?
Am dat ruşinaţi din cap în semn că nu.
– De aceea voi nu meritaţi unirea cu Moldova, căci nu-i puteţi iubi pe cei de-acolo aşa cum vă iubesc ei pe voi. Pentru voi Basarabia e doar un trofeu, un motiv de mândrie. Pentru moldoveni România este inima lor smulsă din piept, iar voi sunteţi carne din carnea lor şi şi-ar da şi viaţa pentru voi.
Bănuind că ne-a jignit şi nedorind să ne supere, părintele Vasile ne-a propus să facem împreună o slujbă pentru pomenirea măicuţei Ana. I-am spus că nu suntem preoţi şi nu ştim ce trebuie să facem la o slujbă religioasă.
– Staţi liniştiţi, vă arăt eu ce să citiţi.
În paraclisul din chilia athonită a pustnicului basarabean am citit şi am cântat pentru prima oară o slujbă pentru pomenirea morţilor. Mai întâi timid, îngânându-i pe cei doi, apoi cu voce din ce în ce mai puternică şi mai sigur pe mine. Simţeam cum inima mi se înflăcărează şi în faţa ochilor îmi apărea chipul măicuţei Ana cum plângea şi radia de fericire când ne spunea: ”Acum ştiu că Dumnezeu e viu!”. Am început să lăcrimez. La sfârşitul slujbei l-am văzut pe prietenul meu cu lacrimi în ochi, apropiindu-se de părintele Vasile.
– Iartă-mi părinte puţina mea credinţă – i-a spus el. Acum ştiu şi eu că Dumnezeu e pururea viu!
Bruno Ștefan
17 iunie 2013
sursa: RostOnline
