Locuitorii Casimcăi („corabia morţii”)

Atunci când deţinutul era vârât în acest „mormânt”, colonelul de securitate cunoscut de deţinuţi sub numele de Vasilescu îi comunica: De aici nu se iese decât fără viaţă.

În celula numărul unu, dacă numărătoarea o facem din fundul hrubei, erau încarceraţi:

– Nicolae Petraşcu – locţiitorul comandantului Legiunii, respectiv, secretarul lui Horia Sima. Bărbat trecut de 50 de ani, era grav bolnav. Stătea anchilozat pe pat din cauza reumatismului.

– Aurel Popa (zis Popicu) –secretarul lui Nicolae Petraşcu în perioada 1945-1948. Era condamnat la 25 ani muncă silnică în lotul II al procesului „Ţurcanu”. A fost adus în „Corabia morţii” pentru a fi asasinat în mod lent.

– Nuți Pătrăşcanu – student la medicină. Victimă a „reeducării” de la Piteşti. Din victimă a fost trasformat în călău. În calitate de călău a fost condamnat la moarte ca „ţap ispăşitor” în procesul I al „Ţurcaniadei”. Nu şi-a revenit din coşmarul diavolesc în care l-a vârât Securitatea. În sufletul său a fost stinsă orice scânteie a educaţiei legionare…

– Al patrulea locatar eram eu, Octavian Voinea, care tocmai am intrat în celulă şi am luat loc pe patul de sus, deasupra lui Nicolae Petraşcu.

În celula numărul 2

– Vică Negulescu – comandant legionar, bărbat capabil, al doilea ca importanţă în ierarhia legionară din ţară în perioada 1945-1948.

– Dan Dumitrescu – student la Facultatea de medicină din Iaşi, flăcău care înainte de a intra în închisoare era de un curaj şi tărie spirituală pentru care nu se găsesc cuvinte de laudă. La închisoarea Piteşti atât de mult a fost torturat până când şi ultima celulă a trupului său, în care se găsea tărie, a fost răvăşită.

Din înger a fost transformat în demon. Din sfânt în torţionar. Un singur reflex condiţionat funcţiona perfect. Acela de informator al Securităţii. Dan Dumitrescu era asemeni omului cel mai bun din lume după ce-şi pierde minţile… Unica soluţie este să-l bagi în cămaşă de forţă.

– Paul Grimalschi – legionar de elită. Condamnat la moarte de regimul Antonescu (in contumacie). Refugiat în Germania şi revenit în ţară după anul 1945.

-Aristotel Popescu („Aligo”) – student în ultimul an la mediciună. Întreg interiorul său a fost sfărâmat în acţiunea de dezumanizare din Piteşti. Acum nu mai era decât o epavă ce acţiona prompt la orice apăsare pe buton a Securităţii.

– Celula nr. 3 era goală.

Aceasta era un fel de precauţie pentru ca să nu se poată lua legătura între deţinuţi.

In celula nr. 4

– Dragoş Hoinic – trecut şi el prin iadul Piteştiului, fără ca să fie complet distrus. După încetarea torturilor şi-a revenit la ceea ce a fost mai înainte.

– Virgil Bordeianu – ticălos de mare anvergură. A făcut parte din echipa de călăi voluntari a lui Ţurcanu. Om fără Dumnezeu. Schingiuitor de mâna întâi.

– Alexandru Popa, zis „Ţanu” – mişel şi acesta. S-a luat la întrecere cu Ţurcanu în distrugerea deţinuţilor. Era vestit prin loviturile sale fulgerătoare care le aplica victimelor în ficat. A fost condamnat şi el la moarte în procesul I al „Ţurcaniadei”, dar n-a fost executat. A fost folosit ca martor în procesul II Piteşti şi în procesele diferitelor cadre comuniste care au condus operaţiunea „reeducării”.

– Gheorghe Caziuc – de asemenea ticălos şi adjunct voluntar al lui Ţurcanu. Dintre cei patru numai bietul Dragoş Hoinic era om. Ceilalţi trei erau neoameni în adevăratul înţeles al cuvântului. Din naştere, nu datorită închisorii Piteşti.

În celula nr. 5

–  Constantin (Costache) Oprişan – bărbat trecut de 30 de ani. Şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Om de un caracter şi o cultură impresionantă. La Piteşti, Ţurcanu i-a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându-l fizic şi umilindu-l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i-a fost ruptă în fâşii. A reuşit Ţurcanu să-l „disciplineze” în sensul de a-i executa ordinele, dar n-a reuşit să-i întoarcă conştiinţa spre a-l face comunist convins, aşa cum i-a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan. În celulă era singurul care avea dreptul să stea întins pe pat. Era bolnav de tuberculoză în ultima fază.

–  Gheorghe Calciu-Dumitreasa – student la Facultatea de medicină din Bucureşti. Căzut în marea dezumanizare. Revenit spectaculos din coşmar. Acum era mai puternic decât a fost la intrarea lui în puşcărie. Nu se cunoştea un altul să fi fost mai iute în mişcări şi mai ager la minte decât Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

–  Iosif V. Iosif – flăcău brav, care şi-a revenit din groaznica genună sufletească imediat ce torturile au încetat.

– Marcel Petrișor – a fost singura persoană care n-avea tangenţă cu Mişcarea Legionară. A fost arestat după revoluţia ungară din 1956. Şi acesta a fost un bărbat brav şi a avut o comportare demnă în timpul detenţiei.

(Octavian Voinea – Masacrarea studențimii române, de Gheorghe Andreica)