Preotul Gheorghe Calciu – ”Un simbol al sfințeniei”

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa

În cercul strâmt al elitei politice comuniste de la mijlocul veacului erau două curente: Ana Pauker voia exterminarea adversarilor prin forţă iar Gheorghe Gheorghiu-Dej prin muncă. Temniţele, lagărele şi „reeducarea” anilor ’50 sunt expresia politicii de ură şi crimă a Anei Pauker.

Când ea a ordonat „reeducarea” marxist-leninistă a deţinuţilor politici din penitenciarulPiteşti, nu a crezut în formularea ei ideală, ci crud şi sec a dorit exterminarea prin forţă a „duşmanilor de clasă”. Nu a crezut nici în definirea ideală a duşmanilor de clasă, ci în definirea politică a tuturor adversarilor. În general comuniştii nu cred în nici un principiu comunist în definirea lui pură şi ideală, ci numai în substratul şi urcuşul lor politic.

„Reeducarea” însemna terorizarea deţinuţilor prin ei înşişi până la „şocul revoluţionar” prin care se trecea la „conştiinţa comunistă”. Tortura era necontenită, oribilă, iresponsabilă şi fără ieşire. Nu exista dreptul la moarte, ci numai la viaţă monstruoasă. Câţiva deţinuţi au acceptat să facă acest început, apoi avalanşa a crescut, fiecare victimă devenind un criminal al prietenilor săi. „Sinceritatea” se dovedea prin delaţiune absolută, apoi prin autodefăimare absolută şi în fine prin „angajamentul” absolut de a fi „reeducat” şi de a „reeduca” pe toţi „duşmanii poporului”. Mutilaţi, oamenii ajungeau în cele din urmă „revoluţionari”. Era o nebunie de la care nu s-a putut sustrage nimeni. Fiecare a avut căderea lui în aşa-zisele „ture ale reeducării”. Acolo au fost batjocorite credinţa, idealul, naţiunea, familia, virtutea, onoarea, eroismul şi, în ultimă analiză, omenia. Toţi au fost cobai. Unii ai cedat uşor, alţii după incredibile chinuri.

Acolo a fost chinuit şi tânărul student medicinist Gheorghe Calciu. Rezultatele la faţa locului au fost depline dar în perspectivă mai largă au răsturnat toate aşteptările. Datorită torturilor fizice şi sufleteşti prin care a trecut, datorită inteligenţei cu care vede lumea, datorită forţei lăuntrice din el, Gheorghe Calciu după eliberare a făcut Teologia şi a devenit preot. Este un proces sufletesc cu mult mai tragic decât al Apostolului Pavel, care contribuise la uciderea primului mucenic creştin, Sfântul Ştefan. Cazul lui nu este unic dar chiar dacă ar fi, ar ajunge ca să anuleze şi să discrediteze pentru totdeauna principiile materialismului ateu.

Noi cunoaştem evoluţia sufletească a acestui om, cât şi covârşitoarele sale suferinţe şi cu umilinţă sărutăm rănile sufletului şi trupului său, pentru că acest om a trecut prin iad, a fost chinuit de satana, a dat piept cu antihrist, căci toate aceste forţe ale răului s-au întruchipat în oameni şi au dus la evenimente trăite tragic.

În prima parte a detenţiei sale Gheorghe Calciu, pe atunci tânăr medicinist de douăzeci de ani, a fost torturat până ce a fost distrus fizic şi spiritual, încât ca o cârpă, ca un robot, ca un animal dresat, ca un nebun îngrozit, ca un ne-om, într-o totală răsturnare a tot ce fusese, urând tot ce fusese, a fost silit să batjocorească tot ce fusese sfânt în el şi să devină fiară condiţionată prin ştiinţa materialismului istoric. […]

Tânărul Calciu a suportat – alături de mulţi alţii, nu numai din România, ci şi din U.R.S.S., China, Vietnam, etc. – dezumanizarea prin reflexe condiţionate. Acolo oamenii s-au comportat ca nişte demoni, ca nişte demenţi, ca nişte halucinaţi. Acolo a fost scos Dumnezeu din om şi înlocuit cu satana, acolo însăşi natura umană a fost mutilată si răsturnată.

Mintea acelor oameni a fost la început tulburată, apoi îngrozită prin torturi şi răsturnată prin deznădejde – căci acolo nu mai exista nici o ieşire şi nici un sfârşit, totul era dominat de triumful revoluţiei proletariatului internaţional. […]

Studentul Calciu a suportat deci această nebunie prezentată în faţa lumii ca „revoluţia socialistă”. Dar din bezna beznelor a văzut lumina lui Hristos şi s-a hotărât să Îl slujească.

Torturat de cele petrecute, a decis ca după eliberare să se facă preot. Ca preot a decis să spună adevărul. El – şi alţii – au înţeles fundamentul spiritual al conflictului acestei lumi, el – şi alţii – şi-au închinat restul vieţii lui Hristos, convinşi fiind din experienţă că El este viu, că El este unica izbăvire. Şi nimic nu-i doare mai mult pe aceşti oameni decât incapacitatea spirituală a secolului de a vedea realitatea.

Deşi opţiunea sa preoţească pare paroxistică, aproape imposibil de înţeles de cei ce nu au trecut prin experienţa lui, totuşi preotul Calciu este un om echilibrat şi mesajul său este pe cât de autentic evanghelic, pe atât de senin şi de optimist, căci acest om s-a născut din nou ca nimeni altul şi nu poate fi ştirbit cu nici o iotă. În el clocoteşte, arde, străluceşte Hristos, cu intensităţile ţâşnite din cele mai cumplite prigoniri.

Resorturi interioare pe care nu le poate realiza omul obişnuit – şi care nu există descrise nici în literatura lumii, decât poate în prezentările apocaliptice ale infernului – îi fac pe cei ce au cunoscut „reeducarea” să se cutremure de forţa sufletească a omului care a cutezat să înfrunte din nou fiara ce-l robise. El a ieşit din iad şi a avut curajul să înfrunte din nou iadul. Deşi ştia că îl aşteaptă caznele, şi-a pus nădejdea în Hristos. Chinul, durerea, groaza au pătruns în oase, în minte şi în suflet prin reeducare dar preotul Gheorghe Calciu le-a smuls din el însuşi, conştient de perspectiva de a le înfrunta din nou. Omul fuge de a repeta o mică suferinţă iar el a înfruntat din nou teroarea nesfârşită a iadului, căci acolo teroarea căpăta întindere eternă şi profunzime abisală.

Acolo fusese martirizat Hristos iar el trebuia să-L mărturisească. Calciu L-a primit pe Hristos viu, divin, puternic şi aşa a putut domina teroarea întipărită în fiinţa şi în sufletul său. Calciu îl văzuse pe satana prin „reeducare” dar L-a văzut şi pe Hristos prin credinţă. Tot chinul cauzat de comuniştii atei a generat martiriu şi sfinţenie. La modul material al lucrurilor, Calciu a trăit realitatea îndrăcirii şi apoi îndumnezeirii. Prin el vorbeşte Hristos. El este mort în Hristos printr-o adâncă pocăinţă şi smerenie dar e viu prin Har şi prin Adevăr. El nu a putut să tacă. El are obligaţia să mărturisească oamenilor atât oroarea satanică a ateismului, cât şi splendoarea hristică a credinţei. Calciu nu teoretizează, ci trăieşte. El a trăit până la scrum ateismul şi până la incandescenţă credinţa. A fost robit prin teroare şi eliberat prin credinţă. Ura a fost învinsă de iubire. În viaţa lui materia s-a subţiat până la transparenţă şi a văzut prin ea şi pe satana şi pe Dumnezeu. Pentru el viaţa este taină, omul este împărat, lumea este libertate. Experienţa lui este deopotrivă mistică, raţională, umană, istorică şi materială. Prin Calciu nu se naşte numai spiritualitatea creştină, ci însăşi viaţa şi lumea şi istoria.

Dar satana nu poate răbda astfel de oameni. Preotul Calciu neagă fundamentările materialismului ateu, deci trebuie distrus. Preotul Calciu divulgă metodele torturii comuniste, deci trebuie anihilat. El nu este un om politic şi totuşi denunţă politica comunistă, nu este un economist şi totuşi distruge mitul traiului comunist, nu este un ideolog dar credinţa lui a anulat ideologia comunistă. Şi asta nu i s-a putut ierta.

Chiar fraţii lui preoţi l-au trădat, ca Ana şi Caiafa, şi l-au dat spre judecare Pilatului acestui veac. Acum se exercită din nou asupra sa metodele reeducării.

Reacţia comuniştilor împotriva lui este dură şi nemiloasă. Ei nu vor să-i ia viaţa, ci din nou să-l ucidă sufleteşte. Vor ca el să recunoască „sincer” că reeducarea a fost opera legionarilor şi nu a comuniştilor, că el este un reacţionar şi nu un preot al lui Hristos, un duşman al poporului şi nu un om de omenie – şi aceasta nu o poate face preotul Calciu.

Liber nu o va face, dar silit? De mai multe ori l-au împins până în pragul morţii şi iarăşi l-au adus la viaţă cu aceeaşi condiţie: să se recunoască vinovat. Este o minune că rezistă de trei ani în a doua tură a reeducării. Omul are puteri limitate de rezistenţă iar forţele care îl tiranizează sunt considerabile. Toate torturile din acest veac pălesc în faţa torturilor preotului Gheorghe Calciu.

Dar în celula în care zace, el stă cuprins în rugul Duhului Sfânt. Este în el atâta dragoste încât topeşte toate vrăjmăşiile dar tocmai pentru a se vedea câtă bunătate are vrăjmaşii îl lovesc când el îi iubeşte şi astfel singuri se condamnă la mânie necruţătoare. Preotul Calciu se roagă pentru duşmanii săi şi rugăciunea lui îi arde. Credinţa lui nimiceşte orice duh rău, căci pentru el binele este o necesitate chinuitoare. Calciu iartă tot chinul suferit personal dar înfierează duşmanii oamenilor, duşmanii Adevărului, duşmanii lui Hristos. El dă bătălia la înălţimile şi adâncimile puterilor, începătoriilor şi stăpâniilor întunericului. Considerăm că este unul dintre acele vârfuri duhovniceşti de mare intensitate, puţine la număr, prin care lucrează Dumnezeu în lume şi lumea se mântuieşte.

Comuniştii au în preotul Calciu dovada neputinţei lor. El este cea mai gravă problemă a comunismului internaţional şi cel mai strălucit exemplu al credinţei creştine. Calciu apără omul, viaţa şi lumea, aşa cum însuşi Fiul lui Dumnezeu a făcut-o. Toţi comuniştii din lume sunt răspunzători pentru teroarea exercitată asupra lui Calciu, după cum toţi credincioşii şi toţi oamenii de omenie sunt tributari harului şi martiriului lui. Comuniştii nu ştiu dacă trebuie să-l ucidă, să-l „reeduce” din nou ori să-l elibereze – de eliberarea lui se sperie, dar ar trebui să se sperie mai mult de martirizarea lui. Orice se va întâmpla cu Calciu, el rămâne un martir al creştinismului şi un exemplar simbolic al omenirii.

Preotul Calciu este şi un exemplu cutremurător al ruperii între două lumi. El a lăsat acasă o soţie şi copiii care sunt şi ei martirizaţi. A mai lăsat în urmă un gol în clerul creştin şi un alt gol în rândul oamenilor de omenie – dar toate acestea sunt minore pe lângă suferinţa lui personală. El a ales calea celei mai sfinte nebunii ce a apărut în istorie şi fără de care nu ar fi posibilă reînvierea creştinismului. Ca el sunt puzderie de oameni, deşi nu toţi au forţa credinţei sale, şi toţi aşteaptă mântuirea. E vremea ca oamenii să redescopere cultul şi practica martiriului.

Din păcate însă creştinii au pierdut sensul crucii şi nu mai sunt solidari cu martirii lor. Ei au renunţat la credinţă, la eroism şi onoare dar de nu se vor trezi vor păţi mai rău decât Calciu.

Dacă creştinii şi dacă oamenii ar şti că vor ajunge în „reeducare” ar năvăli în temniţa în care este torturat preotul Gheorghe Calciu şi l-ar elibera. Omenirea ar trebui nu să intre în panică din cauza cancerului, a foametei, a poluării, a războiului ori chiar a robiei, ci să se îngrozească şi să rişte totul pentru a evita conştiinţa determinată de legile materialismului istoric. Când omenirea va înţelege că în esenţă comunismul este satanism, atunci va putea să-l distrugă. Când oamenii vor rezolva toate problemele lor prin sfinţenie, atunci va începe o eră de fericire în lume.

Dacă oamenii ar fi înţeles măcar parţial sfinţenia şi importanţa unui om ca preotul Calciu, s-ar fi făcut demersurile necesare pentru a-i salva viaţa. Dar creştinătatea s-a mulţumit să-l apere platonic şi oamenii nu cred cele ce se întâmplă. Însă el este cu atât mai mare cu cât este mai părăsit.

Acest preot al lui Hristos, plin de puterea duhului şi a cuvântului, cu o adâncă conştiinţă misionară, simbol al sfinţeniei, dovadă a omeniei, biruinţă a libertăţii obţinută prin jertfă este victima nu numai a comuniştilor, ci şi a servitorilor lor din înaltul cler român. Aceştia din urmă au o răspundere care nu se poate ierta. Preotul Calciu este necesar lumii şi Bisericii. Cei ce îl ucid sunt cu mult mai conştienţi de sacrilegiul pe care-l săvârşesc decât alţi prigonitori. Dacă lumea creştină îl va lăsa să moară în Aiud, ea se va asemăna poporului care a tolerat Golgota. Să nu uitaţi că este om!

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

Jertfa sublimă a lui Gheorghe Calciu pentru salvarea lui Costache Oprișan

COSTACHE OPRIŞAN, bolnavul din celula 4 – pus anume acolo pentru a-i contamina pe ceilalţi cu bacilul Koch din plămânii lui găuriţi de caverne – era din ce in ce mai slăbit. Îl sufoca tusea şi-l năpădea sângele pe beregată şi gură.

Se ştergea el cât putea, cu un fel de cârpă, dar nişte şuviţe tot i se scurgeau din gură, căzându-i pe piept din barba năclăită de alte cheaguri. Ceilalţi trei îl priveau neputincioşi. Ce puteau să-i facă ei?

Calciu avusese ideea şi bunăvoinţa să-i spele sticla de spută sângerie de câteva ori pe zi, cu apa lui de băut, măsurată la nu mai mult de două gamele pe zi de persoană. De spălat la fund – că de hârtie igienică sau de cârpe nu putea fi vorba, chiar dacă din cămăşile şi izmenele lor nu mai rămăseseră decât zdrenţe – foloseau în comun ceea ce mai era in mica tinetă de apă. Dificultate majoră, dar nu de nedepăşit. De altfel, in vederea rezolvării ei, renunţaseră la spălarea mâinilor înainte de a apuca gamelele cu mâncare şi chiar şi la spălatul la fund. Ce altceva ar mai fi putut face? Obsesia lor devenise bolnavul care se sufoca tot mai tare pe zi ce trecea şi pentru care trebuia intreprins ceva… Şi ideea îi veni tot lui: să pună la mucegăit bucăţele de pâine, din cele 120 grame ce se dădeau o dată pe săptămână, pe care apoi să le dizolve în apă şi astfel, din lichidul obţinut, după strecurarea lui printr-o zdreanţă, să facă un fel de „infuzie” pe care el s-o inspire pe nas, în momentul când îl zguduia tusea. Mucegaiul, credeam noi, era un fel de penicilinum notatum şi nu putea să nu facă un efect benefic, atâta vreme cât şi alte antibiotice aveau aceeaşi origine, mai ales penicilina care se dădea în spitale şi contra tuberculozei.

Şi-ntr-adevăr, rudimentara lor producţie de mucegai dizolvat îşi făcu efectul. Slab, la inceput, dar eficace până la urmă, pentru că accesele de sufocare ale bolnavului se mai răriră. Ba, la un moment dat, ceva mai vioi, bietul Costache – cum spunea Calciu – se şi ridicase în fund, pe pat, şi zâmbind, începuse să le spună ceva. Era o poezie, sau nişte gânduri care sunau aşa:

Să nu te-ntorci din cale,

prin a Sodomei carceri

Când duhul tău te minte.

Prin foc, prin fier, prin ape, dar numai inainte!

Căci drumurile-n spirit nu suferă intoarceri.

Grozav îndemn pentru ceilalţi, această evidenţă de ultimă instanţă! Boala revelase încă o faţetă a omului. Semn bun, dar, din păcate, de prea scurtă durată. Bacilii Koch suferiseră un şoc, insă nu dispăruseră şi organismul bolnavului nu reuşi să le facă faţă. Se ingălbenise de tot şi pielea abia mai reuşea să-i ţină oasele să nu se împrăştie. Cumplit proces de mumificare! — Nu mai are mult! constată Calciu disperat. Trebuie să mai facem ceva… O ultimă încercare…

-Adică ce? intrebă Iosif.

– O să vedeţi voi! răspunse Calciu, repezindu-se să ia o gamelă.

– Ce vrei să faci cu ea? întrebă speriat Mircea care bănuia ceva îngrozitor. Şi nu se înşela, pentru că, retras „în fundul celulei tronconice, Calciu îşi sufiecă mâneca zeghii şi, cu un blacheu de bocanc ascuţit pe ciment, işi deschise vinele de la cotul mâinii stângi, umplând gamela cu lichidul roşu ce se scurgea din el.

– Eşti nebun! exclamară ingroziţi Mircea şi Iosif.

– Vrei să te sinucizi şi tu ca cei de laPiteşti? continuă Iosif. Mircea, mut de mirare, rămăsese cu gura căscată.

– Nu va panicaţi! le spuse Calciu întorcându-se spre ei, cu gamela plină de sânge. O s-o las aşa, să se sedimenteze hematiile în ea, iar limfa o să i-o dau s-o bea. Poate c-o să se mai întremeze. Nu-l vedeţi că de-abia mai suflă? Şi puse gamela pe ciment, la rece, sub patul pe care făcea paza zilnică, pentru a nu-i prinde paznicii aţipind. Costache, agonizând în patul lui, nici nu observase ce făcuse Calciu pentru el. Zăcea nemişcat şi doar pieptul îi mai tresărea din când în când.

– Bea asta! îl indemnă Calciu, într-un moment când i se păru că, dacă bolnavul nu bea limfa, îl scapă pe drumul spre Dincolo. Ceilalţi doi, îl priveau cu ochii căscaţi cât cepele. Zgâlţâit de Calciu şi îndemnat să bea din gamela ce i-o pusese la gură, Costache Oprişan deschise ochii mari, ca şi cum şi-ar fi văzut moartea cu ei şi, cu ultimele puteri pe care le mai avea, încercă să se ferească de ceea ce i se oferea.

– Bea! Bea-o! insistă Calciu. Dar Oprişan închise ochii şi lăsă capul să-i cadă, moale, într-o parte.

– Lasă-l, că s-a sfârşit! îi şopti Iosif, incercând să-l tragă la o parte. Calciu, împietrit, părea pornit cu sufletul pe acelaşi drum pe care o luase Costache. Şi, privind într-un gol lăuntric, nu da nici un semn c-ar fi vrut să renunţe la urmărirea acestuia.

– Ce, mă! A dat-o şi ăsta in primire se auzi glasul Fierarului care, pe furiş, văzuse totul prin vizetă. Pândise să-i vadă ce mai fac, dacă nu dorrm şi dacă i-ar mai fi putut povesti ceva despre bandiţii, legionarii şi fasciştii pentru care, la şedinţe, şefii îi făceau capul cât baniţa. Şi când colo, unul se şi „liberase”! Ce să-i mai intrebe?

– 0 să anunţ mai sus! zise el, retrăgându-se de la vizeta pe care uită s-o inchidă.

– Anunţă-i! îi strigă Iosif. Anunţăi că incă unul le-a scăpat!

Mult mai repede decât se aşteptau cei trei rămaşi in celulă, necontaminaţi de Oprişan, sosiră şi superiorii: ofiţerul politic, cel de serviciu şi un plutonier.

– Dă-l afară! porunci ofiţerul politic Fierarului.

– Nu-i nevoie, domnule! îi spuse Calciu. El e de mult afară.

– Cuuum? urlă politicul.

– El v-a scăpat, domnule! Iar trupul ce mai contează? Da’ am să-l scot eu şi cu un tovarăş de-al dumneavoastră. Ştia bine că mai toţi gardienii se fereau să atingă morţii.

– Iute! mai ordonă ofiţerul de serviciu, făcându-i semn Fierarului să-l ajute pe Calciu să scoată cadavrul din Casimcă. Şi, purtat de subsuori de Calciu şi de picioare de Fierar, Oprişan ieşi din Casimcă, până în curtea Jilavei, unde politrucul le porunci celor doi purtători să-l lase jos, lângă gardul de scânduri al Casimcii, şi cu trupul.

– Şi tu, la loc, în celură! îi strigă politrucul lui Calciu.

– Imediat! îi răspunse Calciu aplecându-se să smulgă dintr-o crăpătură de la poalele zidului, o floricică şi două fire de iarbă verde pe care le aruncă peste trupul neînsufleţit al lui Oprişan.

– Marş in cavoul tău, banditule! mai urlă ofiţerul, dându-i lui Calciu un picior in fund.

– Şi tu ce-ai mai făcut după aceea? îl intrebă Iosif văzându-l intrând în celulă cam adus de spate.

– Ce vezi! îi răspunse Calciu, trântindu-se pe pat cu ochii în lacrimi. Şi se întoarse şi cu fundul in sus.

– Tu ai fi putut face aşa ceva? îl intrebă Iosif pe Mircea, privind la gamela plină de sângele pe care Oprişan refuzase să-l bea.

– Şi când te gândeşti că şi Calciu are ganglionii de la gât aşa de umflaţi! I-au făcut capul ca o pară enormă! răspunse Mircea. Cât despre ceea ce ar fi putut face el pentru semenul muribund, încă nu se gândise. Dar intrebarea lui Iosif incepu să-l muncească. Chiar în aceeaşi zi, cu toată tristeţea şi gândurile ce-i podidiseră pe cei trei colocatari, după „plecarea” lui Oprişan, vecinii de la celula 3 aflară şi ei ce se petrecuse alături. Cum se stinsese Oprişan, cum îi văzuse Fierarul prin vizetă – fără cel mai mic reproş – şi cum, anunţaţi de cele intâmplate, veniseră superiorii în galop să vadă cu ochii lor „fapta”. Nimic însă despre gestul lui Calciu, cu sângele in gamelă. Despre floricica smulsă de el de la poalele zidului Jilavei şi aruncată peste leşul lui Oprişan, da. Aflară şi admirară gestul, filtrat la urechile lor prin Morse. Mai ales că-şi plătise gestul şi cu lovitura la fund primită de la ofiţerul politic. Dar nu Calciu fu cel care le povesti, căci îşi revenea cu greu în fire, ci Mircea, tot atât de versat in bătaia şi receptarea alfabetului Morse.

Încheieturile degetelor lui erau ca nişte măciulii de beţe de tobă, de atâta bătut, iar urechile, la receptare, mai ascuţite ca acul. Nimic nu-i scăpa, pentru că „scrierea” prin bătăi în perete era destul de redundantă şi deseori transmiţătorul nici nu mai trebuia să-şi incheie fraza că receptorul şi prinsese înţelesul. Doar că nu transmiterea şi comunicarea în general reprezentau o problemă, ci conţinutul lor. Faptele şi întâmplările petrecute în celulele-cavouri din Casimcă erau importante. Ca riscul pe care şi-l asumau transmiţătorul şi receptorul, în cazul în care ar fi fost surprinşi de gardian. Dar cine nu risca, într-o lume în care comunicarea nu se putea face altfel şi când singurătatea era un imbold mai puternic decât frica? Problemă care, pentru cei rămaşi tot mai puţini în Casimcă, nu mai conta. Pentru cei bolnavi, rămaşi încă în viaţă ca să-i infecteze pe ceilalţi, vestea morţii conta. Orice asemenea veste despre „eliberarea” cuiva in lumea de Dincolo, infiora. Intraseră şaisprezece osândiţi in Casimcă, în cele patru celule ale ei şi – în decurs de numai câteva săptămâni – muriseră deja cinci. Şi toţi erau planificaţi pentru un sfârşit sigur, în cele mai mizerabile condiţii. Iar pentru cei care-i planificaseră astfel, problema era doar când, câţi şi cum aveau să sfirşească „bandiţii”.

Numai că-n lumea carcerală, în situaţii limită, de mare „inghesuială”, omul doar propune, şi Domnul, nu directorul, dispune. Privilegiu absolut al Domnului Dumnezeu, peste voia şi hotărârea Lui, nimeni, nicicând şi niciunde neputând trece. În Casimcă, osândiţii nu-l aşteptau decât pe „când”, căci pe „unde” li se părea că îl vedeau în fiecare clipă.

(Marcel Petrişor – Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi)

Umilințele îndurate de Gheorghe Calciu pentru salvarea lui Marcel Petrişor

„Credeți-mă, că dacă n-aș fi suferit atât de mult, n-aș fi putut să iubesc atât de mult, n-aș fi putut să iubesc cu atâta ușurință.”

Mircea se îmbolnăvi de dizenterie sau de tuberculoză intestinală. Sângele-i ţâşnea din fund ca dintr-o seringă de clistir. O zi, două, trei, patru, cinci, până când, „în a şasea, căzu pe pat cât era de lung şi parcă şi mai epuizat decât fusese Oprişan.

Nici gardienii nu-i mai ziceau să se scoale şi aşteptau să „dea şi el in primire”. Şi poate, la gândul că, odată cu moartea lui, s-ar fi împlinit numărul victimelor care trebuiau să dispară pentru a rămâne doar nouă în viaţă, o intimă licărire de speranţă foarte ascunsă mijea în minţile lui Iosif şi Calciu.

Doar o licărire, căci, pe de altă parte, împuţinarea lor în celulă l-ar fi făcut pe fiecare din cei rămaşi să-şi dubleze efortul pândei la găurile uşii, ceea ce ar fi însemnat o şi mai cumplită epuizare cu un grabnic sfârşit. Or, nici asta nu se putea. În consecinţă, bătură în uşă, ca să vină doctorul. Dar care doctor? Pentru că nici o vizită medicală nu era permisă în Casimcă. Nu venise el pentru ceilalţi şase care muriseră până atunci, necum pentru Mircea. Şi totuşi! Neputând sta cu mâinile îin sân, Iosif şi Calciu hotărâră atunci să facă greva foamei: singura armă ce le mai rămăsese. Şi-o făcură o zi, două, trei, până când, în a patra, sosi un sanitar cu ofiţerul politic întrebând care vrea să moară.

– Nu noi, domnule! El e cel care o să moară dacă nu i se dă nici un medicament! zise Calciu; iar Iosif, care stătea lungit pe pat – ca în caz de grevă după patru zile – le arătă, cu picio-rul întins, pe Mircea.

– Şi ce dacă vrea să moară? rânji ofiţerul. Treaba lui. Ce aveţi voi cu el? Vreţi să muriţi şi voi? Poftim! Dar nu înainte ca noi să vă îndopăm artificial. Aţi inţeles? Şi amândoi, ofiţerul şi sanitarul, ieşiră din celulă, trântind uşa. A cincea zi insă, în celulă intră iar sanitarul cu doi gealaţi gradaţi şi cu ofiţerul de serviciu, ca să-i hrănească artificial. Aduseră un scaun metalic şi cătuşe, ca să-l lege de el pe cel ce urma să fie hrănit; aduseră şi „ciocul de barză”, instrumentul cu care se forţa gura grevistului, pentru ca, prin el, să poată fi introdusă in stomac o sondă – adică un furtun de cauciuc de o grosime variabilă – prin care mâncarea să ajungă in maţe.

– Nu-i nevoie de toate astea! le spuse Calciu. Mâncarea de grevă nu o refuzăm şi o mâncăm în mod obişnuit, din gamelă.

– Aţi vrea voi! Da uite că nu vrem noi. O să v-o băgăm pe gât. Ia apucă-l pe ăsta vorbăreţ şi cu ganglioni ca de hârciog şi leagă-l de scaun! porunci sanitarul, scoţând furtunul din bu-zunarul halatului mai murdar decât zeghile deţinuţilor.

– Nu-i nevoie de cătuşe, domnule, şi nici de cioc de barză. Stăm liniştiţi să ne îndopaţi cum vreţi. Ba, dacă permiteţi, ne băgăm singuri furtunul pe gură. Ar fi mai uşor şi pentru dum-neavoastră.

– Hai, mă, să vă văd! Ia-l! şi întinse furtunul. Fără să mai aştepte alt indemn, Calciu îl luă, se aşeză pe scaun şi işi vârî furtunul, ca pe un sparanghel, până in stomac. Apoi, făcu semn sanitarului să-i toarne mâncarea prin pâlnia din capătul furtunului.

Uimit, dar şi cu oarecare respect, sanitarul făcu ce i se ceruse.

– A fost foarte bună mâncarea! spuse Calciu, după ce-şi scoase furtunul ca să i-l dea lui Iosif.

– Dă-l incoa! zise acesta, făcând acelaşi lucru, dar cu mai puţină îndemânare. Apoi, se şterse la gură cu podul palmei. Gardienii şi sanitarul nu mai ştiau ce să creadă. Dar le convenea faptul că cei doi nu le dăduseră de lucru cu legatul de scaun. Cât despre Mircea… cine să se mai intereseze de el? Poate doar Dumnezeu, prin cei doi colegi de celulă. A doua zi, după prima hrănire artificială şi a şasea de grevă, intră în celulă aceeaşi echipă, cu aceleaşi instrumente şi acelaşi ritual. În ziua următoare, la fel, doar că furtunul era mai gros şi mai murdar. Dar mâncarea fu primită şi aşa, deşi echipa crezuse că furtunul gros va fi mai greu de acceptat. Şi greva continuă. În cea de a şaptea zi, în locul sanitarului, apăru, alături de gardieni, o doctoriţă tânără, dolofană şi foarte încruntată. I se spusese probabil că va avea de-a face cu cine ştie ce bandiţi fanatici. Şi când Calciu vru să-şi bage singur furtunul în gură, i-l smulse din mână şi-i spuse să se aşeze pe scaun căci i-l bagă ea cum trebuie. Calciu, ce să facă? Se aşeză şi deschise gura mare. Dar, când să i-l introducă pe esofag greşi manevra şi fu gata să spargă traheea. Noroc că el şi-l smulse singur din gât, privind-o pieziş, de parc-ar fi vrut să-i spună „Ce faci, tâmpito?”. Cu Iosif fu mai uşor şi nu se întâmplă nici un accident. Ba chiar omul îi şi mulţumi că mâncarea fusese gustoasă. „Din păcate, prea puţină!” mai murmură el, privind-o galeş. Nu c-ar fi dorit-o ca femeie, căci, după atâţia ani de foame, bătăi, tortură şi izolări, ce i-ar mai fi putut face? Şi cu ce, când căci şi pe el abia de mai atârnau zdrenţele. Dar, aşa, ca să-i mulţumească pentru masă, merita şi ea o privire galeşă! Femeia însă, tot cu nasul pe sus, le zise:

– Deci, nu renunţaţi la grevă? Tot mai continuaţi?

– Până când o să primească tovarăşul nostru muribund o medicaţie necesară ameliorării situaţiei sale, nu renunţăm! preciză Calciu.

– Bineee… murmură ea, ieşind însoţită de toată trupa. O să comunic superiorilor… Ce le-o fi comunicat, cei din celulă nu ştiau, dar aşteptau, căci mai prinseseră un pic de vlagă. Nu însă şi Mircea care se stingea văzând cu ochii. În ziua următoare, în uşa celulei se ivi tot femeia în alb, însoţită de ofiţerul politic. Şi hrănirea începu cu Iosif. Se aşeză omul pe scaun, îşi băgă furtunul, i se turnă mâncarea – porţia lui – şi, până să i-l scoată doctoriţa, Calciu îi turnă prin pâlnie şi porţia lui. Stupoare generală! La aşa ceva nimeni nu se aşteptase, nici măcar Iosif care înghiţise totuşi totul cu mare plăcere. Şi ofiţerul îi făcu semn lui Calciu să se aşeze şi doctoriţei să-i bage furtunul pe gât. Calciu se supuse, doctoriţa la fel, dar când să-i toarne ceva, se auzi glasul ofiţerului politic:

– Nu mai eee! Păpică nu mai eee! A mâncat-o pisica! şi privi conspirativ spre doctoriţă. Iar ea, ca apucată, îi smulse lui Calciu furtunul din stomac şi-l plezni cu el peste faţă.

– Asta-i mâncarea ta, pe ziua de azi! se răsti ea, privind însă spre politruc, ca să vadă dacă ceea ce făcuse era bine sau nu. Şi el o aprobă, dând din cap. Rămaşi din nou singuri, după plecarea trupei de hrănitori, cei doi grevişti se apropiară de Mircea şi Calciu îl intrebă:

– Mai poţi? Dar nu primi nici un răspuns.

– Ăsta se stinge cu zile! spuse Iosif. Ar fi bine să-l pregătim… Îl speli tu, ca să nu plece aşa murdar pe lumea cealaltă?

– N-o să plece! zise hotărât Calciu. Dar am să-l spăl, totuşi, cu apa mea de băut, dacă nu avem alta. Şi-l spălă la fund cu apa de băut a amândurora.

– Şi tu cu ce te mai speli pe intrebă Iosif. Ai cam mult sânge murdar pe ele.

– Cu conştiinţa mea! răspunse Calciu, privindu-şi mâinile nu tocmai curate. Dar Mircea, crezând că cei doi se ceartă iar pentru cine ştie ce, deschise ochii şi privi spre Calciu. Atâta mai putea face: să mişte ochii.

– Auzi! Să nu-mi mori acuma, că nu-i bine! îi strigă Calciu. Şi Mircea închise iar ochii, văzându-i mainile mânjite de tot ce se scursese din el… in ziua următoare… miracol! Calciu fu scos din celulă dus în camera gardienilor din capătul coridorului Casimcii. Acolo îl aşteptau un medic şi un gardian. Calciu tresări. În doctorul respectiv recunoscuse pe un vechi coleg de facultate (el însuşi făcuse la Bucureşti patru ani de Medicină). „Paraschiv!”, îşi aminti el. Dar, de frica gardianului, încercă să nu se trădeze. Doctorul îl recunoscu şi el şi-i ceru paznicului să se ducă până sus, în cabinetul penitenciarului, şi să-i aducă stetoscopul pe care – chipurile – îl uitase acolo. Excelent pretext pentru a rămâne singuri. Şi Paraschiv îl întrebă emoţionat ce se întâmplă.

– Moare unu în celulă cu mine şi are nevoie de antibiotice. Ai? Poţi să-mi dai?

– S-a făcut! răspunse medicul, scoţând din buzunarul halatului două pastile roşii de tetraciclină. Nu le am decât pe astea, din păcate! se scuză el, cu ochii în patru, ca să nu fie surprinşi de gardian. Antibioticele nu se puteau da in Jilava decât de către ofiţerul politic şi doar cu avizul celor de „mai sus” decât el. Aşa că Paraschiv încălcase ordinele.

Calciu le înşfăcă iute şi le ascunse in gură, între dinţi şi buza de jos. Paraschiv îl privi uluit cu câtă abilitate o făcuse şi cât de ingenioasă era ascunzătoarea. Mai vru să intrebe ceva, dar apăru gardianul cu stetoscopul. Nu renunţă totuşi şi continuă, ca şi cum i-ar fi scăpat ceva:

– Dar dumneavoastră, cu ganglionii cum staţi, că-i văd cam umflaţi.

– Bine! răspunse gardianul, în locul lui Calciu. Că şi ăsta o să miroasă, curând, dovleacul la rădăcină. Doctorul înţelese şi zâmbi amar. Dar Calciu nu se putu abline să nu spună:

– O să vedem noi, domnule, care o să-l miroasă primul! şi dădu să iasă din cameră. Se temea să nu i se topească în gură pastilele primite pentru Mircea.

– Gata, doctore? întrebă gardianul, luându-l pe Calciu de braţ.

– Gata! răspunse doctorul.

– Atunci, înainte marş, banditule! La cuşcă! Şi amândoi ieşiră pe coridor, urmaţi de privirea îngrijorată a doctorului. Ajunseră în faţa celulei unde gardianul îi spuse „banditului” să se dezbrace ca să-l perchiziţioneze. Şi Calciu se grăbi s-o facă.

– Până la piele! Apleacă-te! în patru labe! Şi Calciu se supuse. Gardianul îl perchiziţionă în fund.

– Sus! Şi cască gura! Nici o opoziţie din partea lui Calciu. Deschise gura şi gardianul îl căută şi-n gură, cu acelaşi deget cu care îl căutase şi-n fund, cum prevedea Regulamentul. Dar nu se gândi să-l caute între dinţi şi buză.

– Hai, gata! îi spuse gardianul, dezamăgit de a nu fi găsit nimic iar Calciu atâta aştepta, să intre odată în celulă, mulţumit că nu venea cu „gura goală” şi că-l putuse păcăli pe gardian.

MIRAREA LUI IOSIF la vederea lui Calciu reîntors celulă fu fără margini. Şi-l întrebă, mai mult din priviri, ce s-a întâmplat şi unde fusese dus. Calciu nu-i răspunse imediat, de teamă ca gardianul să nu asculte la uşă. Apoi, întorcându-se cu spatele la vizetă, scoase din gură cele două pastile primite. Nu se topise nici una, dar nu mai aveau mult, pentru că-şi pierduseră culoarea iniţială. În patul lui, Mircea stătea tot nemişcat, luptându-se-n gând cu moartea care încă nu-l dovedise.

– Astea-s pentru tine! Nu muri! îi spuse Calciu scutu-rându-l cu palma în care ţinea pastilele. Mircea abia deschise un ochi şi pe faţă i se putu ghici un zâmbet slab, fie de bucurie că celălalt făcuse ceva pentru el, fie pentru că se împăcase cu soarta. În schimb, Iosif era curios să afle ce erau pastilele aduse, iar Calciu se gândea cum să le administreze ca să-şi facă efectul cât mai repede, în maţele bolnavului.

– Ce vrei să-i mai faci acum? Uite că-i aproape dus pe urmele lui Oprişan… spuse Iosif.

– Taci şi-ajută-mă! îl intrerupse Calciu.

– Foarte bine. Ce să fac?

– Îl apuci de subsuori, îl dezbraci de nădragi şi mă ajuţi să-l pun cu fundu-n sus. O să topesc o pastilă de antibiotic îm gamela rămasă de la Costache şi să i-o torn pe anus.

– Şi cum o să i-l deschizi?

– Cu codiţa de la periuţa de dinţi; şi nu mai întreba atâtea!

– Bineee! Să te văd la treabă, că mie mi-e cam scârbă….

SCARBĂ SAU NU, Calciu făcu ce-şi propusese. Şi, odată treaba făcută, Iosif îl intrebă ce avea să se mai întâmple şi cum va acţiona medicamentul.

– Păi, uite-aşa: afecţiunea fiind în porţiunea finală a intestinului gros, pastila introdusă pe anus nu va mai trebui să parcurgă tot traseul intestinal – aşa cum ar fi fost dacă i-o dădeam pe gură – şi-şi va face efectul mult mai iute. Cel puţin, aşa sper. Iar dacă efectul va întârzia, deseară i-o bag în fund şi pe-a doua. Imposibil să nu se producă o schimbare, că-i tânăr… Să vedem… Şi chiar văzură. La nici o oră după intervenţie, Mircea, deşi inert ca o păpuşă, deschise ochii şi în ei licărea speranţa. Nu putea vorbi, dar i se citea pe faţă nădejdea nemărturisită că va fi dintre cei „salvaţi” de puii de rândunică. Şi vrând să-i întărească această speranţă, Calciu se apropie de urechea lui şi-i zise:

– Sper să nu-mi faci „figura”, după ce Dumnezeu a făcut pe jumătate minunea! Ştii, nu-i bine să mori seara!

– Şi nici noaptea! adăugă Iosif, cu o urmă de scepticism în glas. Înainte de stingere, Calciu mai repetă figura şi introduse şi cea de-a doua pastilă pe anus. Ca să fie sigur că-şi salvase prietenul căruia – ciudat! – până când căzuse la pat, îi dorise, în taină, o totală desfiinţare, dacă s-ar fi putut. Şi-ntinzându-se pe pat – căci se dăduse stingerea – adormi buştean. Iosif, în schimb, veghea, trăgând cu-n ochi spre patul lui Mircea: „Oare va scăpa, după tot ce-am făcut pentru el?” se intreba Machedonul, din care îndoiala nu dispăruse de tot. „O să vedem noi, mâine”, se mai gândi el, încercând să doarmă să viseze „colorat”, cum ziceau ceilalţi doi că visează. Mai ales că nici gardienii nu mai ziceau nimic, aşteptând ca ei să dea cât mai repede „în primire”. Obsesia lor, de când îi aduseseră în Casimcă. Mircea nu dormea, dar nici treaz de tot nu era. Visa, cu ochii aţintiţi in sus, spre tavanul boltit al celulei, sau spre cerul imaginar spre care nu se hotărâse încă să se indrepte. Şi unde-va, în adâncul lui, duhul rămas viu se ruga. Se ruga, cerându-i Dorrmului Iisus Hristos doar milă. Milă pentru toate. Şi din toată inima. Iar în inima nopţii, ceea ce ceru, i se dădu, într-un fel ciudat. Sub forma unei făclii aprinse de o mână albă, o mână asemănătoare cu cea a bunicului său, preot al bisericii din Ciungani. O mână care i se intindea, ieşind doar puţin din altar, cu o făclie mare de Paşte, ca să aprindă lumânarea firavă din mâna lui. Şi aceasta se aprinse ca o torţă, cu o flacără mare, care-l sperie. Şi se trezi deodată, cu o poftă de ceva, dar nu de mâncare. În jurul lui, nimic… Ba nu! Era cineva cu el, cineva care nu se vedea, dar pe care-L simţea. Nu era nici paznicul care dormea la capătul gangului şi nici cei doi prieteni ai lui, Ghiţă şi Iosif, care sforăiau alături. Era altcineva: Necunoscutul şi Nevăzutul căruia îi fusese dat în primire încă de la botez. Şi cât de aproape îi era, în noaptea aceea! „Deşteptarea! Sus!” Se auzi – după ce bătuse toaca de metal a Jilavei – glasul gardianului de serviciu care voia să-şi facă simţită vigilenţa revoluţionară. Vocea şi vigilenţa lui „Schilodilă fără milă”, cum îl botezaseră osândiţii. O auziră şi cei de la 4, celula lui Iosif, Calciu şi Mircea, şi săriră-n sus ca arşi. Mai ales Calciu, ca să vadă dacă Mircea mai trăieşte sau nu. Şi-l văzu tot întins şi nemişcat, de parcă, pentru el, nu s-ar fi dat deşteptarea.

– Acu nu mai am ce să-ţi spun! îi strigă Calciu, ridicând din umeri şi cu ochii ţintă în ochii lui. Ziua trecută, îi spusese că nu-i bine să moară dimineaţa, apoi nici seara, iar noaptea nici atât… Deschizând amândoi ochii, la strigătul lui, Mircea răspunse dând uşor din cap a negaţie; semn că nu mai trebuia să-i spună nimic, căci primejdia trecuse.

– Mai trăieşte? Mai mişcă? întrebă şi Iosif, pe jumătate ridicat din patul de deasupra.

– Şi-ncă cum! răspunse Calciu, fericit că reuşise „operaţia” şi nu va mai trebui să continue greva foamei.

– Slavă Domnului! exclamă Iosif, dându-se jos din pat. Şi acum… pe mâncare, fraţilor! mai adăugă el, frecându-şi palmele. Şo, pe micul dejun! Pe leşia de cafea cu cele o sută cinci zeci de grame de pâine, de două ori pe săptămână!

– Da, micul dejun! zise Calciu, punând mâna pe toate cele trei porţii de pâine. Numai că astea-s pentru Mircea, până când s-o pune pe picioare!

– Toate? intrebă Iosif, mirat şi înfometat.

– Toate! răspunse Calciu. Inclusiv a ta, dacă eşti de acord.

– Dacă aşa zici tu, Ghiţă… Bine! Fie şi a mea. Dar până când?… După opt săptămâni, Mircea se înzdrăveni, mâncând numai pâine: a lui, a lui Ghiţă Calciu şi a lui Iosif V. Iosif.

SMULS DIN GHEARELE morţii, după tratamentul administrat de Calciu, Mircea punea semne de intrebare, nu atât vecinilor – cărora li se comunicase prin perete toată istoria cu pastilele lui Paraschiv, cât paznicilor şi supraveghetorilor de sus, care aşteptau „darea în primire” a celor din Casimcă. În aceeaşi măsură, la celulele 4 şi 3 – singurele care mai comunicau între ele, căci cei de la 1 erau izolaţi prin moartea celor de la 2 – mai stăruia încă temerea că unul dintre ei trebuia să dispară, ca să rămână doar nouă în viaţă. Doar nouă pui de rândunică muriseră pentru ca nouă dintre cei şaisprezece din Casimcă să poată scăpa cu viaţă! Or, şase dispăruseră şi mai trebuia unul. Dar, care? Şi în virtutea cărui determinism? Întrebare pe care fiecare şi-o punea în taină, mai puţin Mircea care scăpase ca prin minune, şi Calciu care, prin altă minune, deşi avea ganglionii umflaţi ca nişte prune, nici măcar nu şi-o punea, convins că mai are multe de făcut pe lume. Pe de altă parte, şi Iosif V. Iosif începuse să se teamă, văzând că Mircea scăpase, iar Calciu nici nu se gândea să dispară. Se mângâia totuşi cu gândul că, poate, nu va fi el cel ce va dispărea. Că doar plătise destul, cu tot ce îndurase, şi atunci de ce să plătească el tributul suprem? Nu se putea! Cu astfel de gânduri, păzea în continuare, conştiincios, cele patru găuri de la baza uşii, prin care se putea vedea umbra picioarelor gardianului pus pe pândă pentru a-i surprinde aţipind. Păzea gândindu-se într-una şi la porţia de pâine săptămânală, pe care i-o cedase lui Mircea. Or, şi de asta trebuia să se ţină seamă, undeva, acolo Sus… Şi câte îndoieli nu-l mai bântuiau, după atâtea motivaţii cum că nu putea fi el acela!

DINCOLO, în celula vecină, la cei care cunoşteau şi ei situaţia, lucrurile stăteau la fel. Teama morţii posibile plutea dens, în aer, concurând cu umezeala, mucegaiul şi putoarea celor dinăuntru. Aurel Popa – Popicu, cum i se spunea – era ca soarele printre dovleci. Chel, galben, palid la piele şi veşnic surâzător, îi îmbărbăta pe toţi ca să reziste, să mai ţină un pic, încă un pic, pentru că – zicea el – „n-aduce anul ce-aduce ceasul”. Dacă omul propune, până la urmă tot Domnul dispune! Şi apoi, că dacă de moarte nimeni nu poate scăpa, de ce să se mai preocupe el de ea, până atunci? Moartea nu-l preocupa, iar prin cap nici gând să-i treacă! Avea atâta de lucru cu cei din celula lui – toţi mai nevolnici decât el – încât nu-şi mai vedea capul de treburi. N.P., tuberculos şi destul de grav bolnav, cu patru caverne în plămâni, nu-l putea ajuta nici măcar la golirea tinetelor. Noroc de Octavian Voinea, cu care putea face corvoada. De remarcat era şi faptul că atât N.P. cât şi Voinea, trecuţi prin Reeducarea de laPiteşti, nu rămăseseră nici ei fără sechele trupeşti şi sufleteşti, tuberculoza fiind pentru ei mult mai uşor de suportat decât conştiinţa propriilor lor limite. Cel puţin, la N.P. conflictele interioare căpătaseră proporţii catastrofale. Şi cine altul decât Popicu trebuia să-l asculte şi să-i facă faţă?

– De ce noi, studenţii? întreba N.P. care fusese student la Medicină în anul patru, la Bucureşti. De ce să fi fost noi materialul experimental al acestei monstruoase Reeducări, când ea viza transformarea întregii ţări într-o masă de turnători, pe de o parte, şi de stăpâni, membri de partid şi oportunişti pe de alta? Că de convingeri materialist-dialectice în istoria ţării noastre, nici nu putea fi vorba!

(Marcel Petrişor – Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Editura Vremea, București, 2008, pag. )

Gheorghe Calciu – „suflet cald şi bun, cu o mare vibraţie de durere la suferinţele altora”

„În închisoare, fără Dumnezeu, fără rugăciune și fără iertare nu puteai să supraviețuiești.”

Dintre studenții care au fost la Pitești în vestita reeducare, singurul cu care am stat a fost Gheorghe Calciu Dumitreasa; am stat vreo două-trei săptămâni numai noi doi.

Scund, brunet, ochi vii, tinută frumoasă, mi-a plăcut destul, mai ales prin noutătile ce mi le-a împărtăsit. Era inteligent si cu o memorie dintre cele mai bune pe care le-am descoperit la detinuti. Avea o vedere de ansamblu a problemelor fără a neglija amănuntul.

Nu-mi amintesc să fi discutat cu el mai pe larg cele întâmplate la Pitesti, prin „focul” căruia a trecut si el, ci numai în treacăt. Dar am discutat cu el efectele Pitestiului, ravagiile: 64 morti si 250 studenti tuberculizati.

Am înteles că la Târgu Ocna, unde au fost dusi cei tuberculizati si unde s-a mai continuat un timp reeducarea, unor studenti redresati nu le-au dat medicamente pentru vindecare. Li s-a cerut să dea informatii ca să nu moară, dar ei au refuzat. Au fost adusi mama sau tata să-i convingă să dea informatii, dar ei au respins rugămintile părintilor si au preferat moartea.

Astfel, unii au murit sub privirile îndurerate ale mamei, tatălui sau ale ambilor părinti.

Să fii tânăr student, legionar sau nelegionar, să ai în fată viata si moartea, viata printr-un compromis murdar si moartea prin respingerea compromisului, si să alegi moartea împotriva dorintei si rugămintii părintilor, trebuie să ai o fortă morală extraordinară.

Ei bine! Nu sunt putini care au dovedit această fortă morală. Ei au murit ca niste martiri, sfinti si senini, cu gândul si cu inima îndreptate spre cer, suferintele si durerile mari prin care au trecut i-au curătit si i-au sfintit.

S-ar putea ca noi sfinti să apară în calendarul crestin, recoltati din câmpul românesc al martirajului Pitesti – Târgu Ocna – Gherla – Aiud.

Dar cu atât mai vinovati rămân Nicolski, cel ce a pregătit Pitestiul, si toti care l-au sustinut si cei ce, după ce au îmbolnăvit studentii, le-au refuzat medicamentul salvator dacă acestia n-au plătit dinarul trădării.

Calciu mi-a povestit că în bratele lui a murit Costache Oprisan, seful studentilor legionari fedecisti. Cunosteam pe Costache Oprisan din 1940 si mă interesa evolutia lui.

În 1941 Oprisan a fugit în Germania, fiind absolvent de liceu. Dovedea înclinări deosebite spre filosofie si literatură. De aceea s-au aplecat asupra lui spre a-l cultiva unele dintre cele mai pregătite figuri în aceste discipline. Până în 1946 el s-a pregătit mereu si a ajuns la o remarcabilă cunoastere a filosofiei.

În 1946 Oprisan a venit în România si a activat putin pe linie legionară. Apoi s-a întrerupt activitatea lui în urma conventiei legionarilor cu comunistii, ca legionarii să nu activeze, iar comunistii să-i lase în pace. Dar, după ruperea conventiei de către comunisti, Oprisan a fost arestat si condamnat. Dus la Pitesti, furia lui Ţurcanu s-a îndreptat asupra lui în gradul cel mai înalt. Voinic si bine făcut, rezistenta lui fizică s-a frânt în urma repetatelor bătăi.Tuberculoza l-a sleit si l-a ucis lent sub îngrijirea plină de atentie a lui Calciu.

Fireste, i s-au refuzat medicamentele.Oprisan intentiona să scrie o epopee a spiritului în 12.000 de versuri, cu titlul chiar acesta: Epopeea spiritului în trei cânturi. Ea ar fi necesitat aproximativ 10 ani de lucru. În imaginatia poetului tot planul era conceput.

Spiritul apare în lume ca un copilas nevinovat, senin si însetat de cunoastere, dornic de lumină, dar el are nevoie de o călăuză. Şi-l ia pe Don Quijote să străbată spatiul si epocile istoriei în evolutia spiritului.

Don Quijote reprezintă personajul dezinteresat si pur, neatras de interese materiale.Autorul trebuia să înceapă epopeea cu mitul androgin în care omul era bărbat si femeie deplin realizat, sexele nefiind încă detasate. Dar asta însemna a intra într-o adâncă antichitate.

Se trecea apoi pe la Democrit, Pitagora, Socrate, Platon,Aristotel si marii filosofi antici greci si romani. Se străbătea pas cu pas toată evolutia spiritului, în toate epocile istoriei, până acum. Evident intra aici si spiritualismul crestin.

Rationalismul filosofic, rece si uscat, trebuia să poarte numele: Muntele de piatră. Marile productii literare trebuiau să intre în capitolul sau capitolele: Taverna literară.

Spiritul, ajuns matur, trebuia să se despartă de buna sacălăuză ce îl condusese când era minor. De acum trebuia să străbată singur lumea.

Totusi nu l-a lăsat să plece singur fără a-i da niste talismane pe care să le scoată când va ajunge la mari greutăti. Şi în viziunea autorului marea greutate s-a ivit într-o zi: spiritul a ajuns la un munte înalt pe care nu-l putea trece. Atunci el a scos cele două talismane: Sfânta Cruce si rugăciunea. S-a asezat în genunchi, a pus în fată Sfânta Cruce si a început să se roage fierbinte. Lacrimi curgeau din ochii lui, dar nu ale disperării, ci ale sperantei si bucuriei.

Un înger s-a coborât din cer, l-a sărutat si l-a luat pe aripile sale si a zburat cu el deasupra muntelui.

Autorul făcuse deja din epopee vreo 200 de strofe, ce erau ca niste jaloane din cele trei cânturi, pe care Calciu le stia pe dinafară si mi le-a recitat. Pentru a se încerca în poezie, Oprisan a încercat vreo 10 poezii pe care le-a dedicat logodnicei sale. Calciu le-a recitat pe toate. Erau foarte frumoase. Unele erau de dragoste. Am dedus că Oprisan avea mare talent.

Era un poet ce si-a găsit drumul său. Nu era tributar nici lui Eminescu, nici lui Goga, Arghezi, Cosbuc sau altor poeti. Apărea ca un poet original. Dar numai întruchiparea operei sale integrale ne-ar fi putut arăta măsura valorii operei si a poetului. Calciu poate că a păstrat si a scris cele 200 de strofe ale Epopeii si cele 10 poezii ale lui Oprisan. În acest caz nu e totul pierdut.

Eu atât pot spune: Calciu vorbea cu mare admiratie de Oprisan si de calitătile lui filosofice si literare. Nu stim, dar cu moartea lui Costache Oprisan poate că românii si lumea au pierdut un geniu care cine stie când va putea să apară din nou.

Descrierea martirajului lui Costache Oprisan m-a miscat profund. Se topea zi de zi după marile bătăi prin care trecuse, fără speranta unui ajutor si fără să-l ceară, fiind rău văzut de „oficiali”, stiind că nu-l va primi.

Mâinile îndurerate ale lui Calciu i-au închis ochii. Scurta convietuire cu Calciu a fost plăcută si, pentru mine, foarte folositoare. Am găsit într-însul un suflet cald si bun, cu o mare vibratie de durere la suferintele altora si mai ales ale celui ce murea în bratele lui.

Îi port o amintire plăcută si îl socotesc un suflet mare. Evolutia lui Gheorghe Calciu Dumitreasa după eliberarealui din temnită, marea lui credintă, eroismul lui si forta lui morală deosebită ce l-au ridicat la un nivel cu totul înalt si mai presus de altii, confirmă cu tărie părerile mele despre el din timpul temnitei.

(Pr. Nicolae Ghebenea – Amintiri din intuneric)

„Întâlnirea mea cu Gheorghe Calciu”

Nimic în lumea aceasta văzută si nevăzută nu este întâmplător ci, tot ceea ce este si va fi se petrece numai cu stirea, îngăduinta si voia lui Dumnezeu. „Facă-se Voia Ta, precum în cer, asa si pepământ”, grăieste cuvântul Sfintelor Scripturi. Tot răul pe care-l suferim noi, oamenii, se petrece numai din cauza abuzului nostru de libertate, care antrenează necredinta, neascultarea si fărădelegile pe care le săvârsim.

Pe Gheorghe Calciu nu-l cunoscusem personal. Îl văzusem decâteva ori la Pitesti, când ieseam cu tinetele, pe sectia de sub noi.

Bucurestenii de la muncă silnică, care-l cunosteau pe Calciu, vorbeau numai de bine despre el. În timpul demascărilor, nu m-am întâlnit cu el si nici n-am avut ocazia, în tot timpul detentiei mele, să stau devorbă cu cineva care să fi trecut cu el prin demascări si să-mi spună cum a trecut si ce-a făcut în timpul acestora.

Nici în domiciliul obligatoriu, nici după eliberarea noastră si nici după a doua lui arestare, n-am abordat această problemă. De ce? Nici astăzi nu stiu. Poate că rănile erau prea adânci.

După cum am mai afirmat, nimic nu este întâmplător. Întâlnirea mea cu Calciu a fost pentru mine un punct de răscruce si a avut ca urmare prietenia de nezdruncinat între noi.

Tot neîntâmplător am stat mai târziu în aceeasi celulă, la Aiud, câteva săptămâni, înainte de a fi el dus în domiciliu obligatoriu, pe Bărăgan, la Viisoara-Slobozia, unde am fost apoi trimis si eu. Aici am locuit, în aceeasi casă, am dormit în acelasi pat si am mâncat împreună aceeasi mâncare.

După eliberarea noastră, si eu si el ne-am căsătorit la Bucuresti, am continuat studiile universitare si am fost nedespărtiti, până la arestarea lui, în 1979.

Cu această ocazie (1979), am fost anchetat de lt. col. securist Grigoriu, care l-a anchetat si pe Calciu. Acesta m-a bruscat si m-a amenintat că mă dă afară din slujbă, ca să dau declaratii împotriva lui Calciu, pe baza cărora să-l poată condamna. Ştiau că eram prieteni si că ne vizitam.

Revoltat la culme de această nerusinare, i-am spus că am turnat o singură dată în viata mea, în timpul demascărilor de la Gherla, când eram nebun, dar după încetarea demascărilor, până la ora aceea, nu turnasem si nu voi mai turna pe nimeni niciodată, chiar si pe dusmanii mei de moarte, cu atât mai putin pe cel mai bun prieten al meu. Calciu, pe acea vreme, era preot.

La repetarea amenintării, că-mi voi pierde slujba, dacă nu declar ceea ce-mi cerea, i-am răspuns că nu mi-e rusine să fac pe salahorul, asa cum am fost si pavagiu.

La răspunsul meu, anchetatorul mi-a făcut o cinică mărturisire, afirmând că cea mai mare greseală a partidului a fost aceea „cu voi, banditilor, care ati făcut închisoare, că v-a dat voie să continuati studiile universitare, ca să nu rămâneti neisprăviti”. I-am răspuns că noi, cu studii sau fără studii universitare, nu suntem neisprăviti. Am demonstrat că, la peste patruzeci de ani, eram în stare să facem studii si nu printre codasi, ci în pas cu cei tineri, pentru că noi suntem luptători ai unei cauze drepte.

Această anchetă a durat câteva săptămâni, timp în care, un alt prieten al nostru, Vasile Pătrașcu, a fost si el anchetat si amenintat,ca să dea declaratie împotriva lui Calciu.

Pătrașcu (și el preot), i-a răspuns categoric să nu-si închipuie nici o clipă, că va da declaratie împotriva unui alt preot, pentru ca acela să fie condamnat la închisoare.

În ultima zi de anchetă, securistul si-a manifestat înversunarea împotriva legionarilor, afirmând că partidul nu va fi linistit si împăcat până când nu va fi bătut ultimul cui, în ultimul sicriu de „bandit” legionar, ca astfel să scape de noi. La această manifestare a urii, i-am răspuns să ia aminte, căci nu ne vor putea bate în cuie sufletul, pentru că numai sufletul are putere, iar trupul e neputincios.

M-a înjurat, cum înjurau ei de obicei, si m-a trimis acasă. Ţin să relatez că ancheta începea de cum se însera, si tinea până noaptea târziu. Înainte de a fi introdus în camera de anchetă, eram lăsat să astept în hol, la parter, pentru a mă timora. În timpula cestei asteptări de ore întregi, mi s-a dat să văd un spectacol odios.

Sute de indivizi, tineri sau în vârstă, bărbati si femei, intrau si ieseau, cu fel de fel de fete, ca să-si deserte gusa, să-si vândă sufletul pe un blid de linte, să-si toarne fratii, rudele, prietenii si colegii. Ancheta se făcea pe strada Beldiman, în fata Militiei Bucurestiului.

Revenind acum la Gherla, eram în curte si, cum mi-am rotit ochii, l-am văzut pe Calciu, care venea de la ateliere si se ducea la biroul organizatoric. Pe vremea aceea, Calciu era scrib la acel birou.

După cum am mai spus, nu vorbisem niciodată cu Calciu, nu-i cunosteam glasul si nu ne spuneam pe nume.

Îl opresc si-l rog să mă asculte, căci as avea să-i spun ceva. În câteva cuvinte, cu o voce strangulată, îi spun ceea ce mă apăsa, că nu sunt vinovat de acuzatia de furt ce mi se aduce si că nu am cum să mă dezvinovătesc, implorându-l să mă creadă. Mi-a spus că el mă crede. Eu i-am cerut, dacă mă crede nevinovat, să facă ceva pentru mine. M-a întrebat în ce cameră stau si a plecat.

După putin timp de la întoarcerea mea în cameră, ceva neobisnuit si inexplicabil îmi frământa constiinta: cum, unul care a trecut prin demascări, atunci când toti trăiam în nebunia neîncrederii în toată lumea, a fost în stare să mă creadă că nu sunt vinovat?

Afirmatia lui Calciu că „mă crede”, a fost pentru mine funia pe care mi-a întins-o ca să ies la liman din mlastina deznădejdii.

Eram cu totii într-un gând, care ni se fixase în suflet si în constiintă că, de vom scăpa din închisoare, nu vom mărturisi nici măcar mamelor noastre pe unde am fost, ce am văzut, am auzit, simtit, si suferit. Să judece toti aceia care au o mamă, cât de departe ajunsese înstrăinarea noastră. Dumnezeu si constiinta noastră să ne judece.

Oricine ar fi încercat să mă convingă, înainte de discutia cu Calciu, că acesta va avea încredere în mine, m-as fi îndoit, pentru că, chiar dacă el era diferit de ceilalti, în situatia noastră, n-ar fi trebuit să mă creadă.

Cum reflectam asa, s-a deschis usa si gardianul mi-a cerut să ies; afară l-am întâlnit pe Calciu, care i-a spus gardianului că a venit să mă ducă la biroul organizatoric. Şi, de la etajul 1, de unde eram, si până la parter, Calciu m-a asigurat că nu mi se va întâmpla nimic, pentru că Ţurcanu a clasat cazul. Ajuns jos, mi-a spus să mă întorc în cameră linistit. Gardianul, de la etaj, n-a observat că nu intrasem la biroul organizatoric.

Ajuns în cameră, nu mai stiam ce să cred, dar, judecând bine, eram convins, asa cum sunt si azi, că atunci numai mila lui Dumnezeu a aranjat lucrurile ca să fiu salvat, în acea încercare Calciu fiind doar instrumentul prin care Dumnezeu a lucrat. Nu noi am avut încredere unul într-altul, încrederea a venit de la Dumnezeu.

Nu stiu cum să-mi explic că după aceea nu m-am mai întâlnitcu Calciu, la Gherla, ci abia după zece ani, la Aiud, în 1963, la începutul lui mai, fiind dus la izolare. Pe el însă l-au scos si a fost trimis în domiciliu obligatoriu, pe 15 mai 1963. Iar la 8 iunie, din aceeasi celulă, am fost dus si eu în domiciliu obligatoriu, în acelasi sat din Bărăgan.

Destinul lui si al meu se mai leagă apoi si de pornirea noastră de a-L sluji pe Dumnezeu.

Destinul, după mine, este voia lui Dumnezeu conjugată si împletită cu atitudinea omului.

Dumnezeul dragostei infinite voieste ca toti oamenii să se mântuiască si să se întoarcă pentru vesnicie la Părintele Creator. Destinul nu este predestinare, altcum omul nu ar mai fi responsabil de faptele lui. Dumnezeu l-a creat pe om liber în actiunile lui de aalege între bine si rău si deci responsabil.

Destinul lui Calciu, el fiind bun din fire (asa s-a născut, nu este meritul lui) a fost să se pună în slujba binelui si slujirii lui Dumnezeu silit. Însă, abia după ispitele celui de al doilea stagiu de detentie, preotul Calciu a înteles pe deplin ce este Crestinismul.

Calciu îsi urmează destinul lui, ca slujitor al altarului lui Hristos, pentru că el este mai bun ca mine; de aceea, el este ceea ce este, iar eu, un umil crestin, îmi port si azi povara faptelor mele. Sper însă ca, din mila lui Dumnezeu si ajutat de El, să pot si eu scrie în lumea liberă, mărturisind despre cele trăite.

Şi acum, în ultimii ani ai vietii, suntem în legătură unul cu altul. Ştim că fiecare din noi îsi duce crucea, asa cum am înteles si cum ne-a ajutat si ne ajută Dumnezeu.

Nu stiu ce s-ar fi întâmplat atunci cu mine, dacă nu m-as fi întâlnit cu Calciu, pentru că nu as fi putut răbda povara rusinii. Repet, sunt absolut convins că acea întâlnire nu a fost întâmplătoare. De aceea si cred că, în încercările, prăbusirile, deznădejdea si nebunia noastră, mila lui Dumnezeu a fost totusi cu noi, El voindu-ne mântuirea iar nu pieirea.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării)

Din iadul de la Pitești în exilul american – Golgota unui apostol

Am scris în paginile acestei cărţi că am cunoscut oameni de excepţie, adevăraţi martiri ai neamului românesc sau de o nobleţe angelică, în preajma cărora am simţit cum harul lui Dumnezeu pogorât asupra lor se răsfrânge şi în fiinţa celor din jur. În timpul prigoanei comuniste, prin prezenţa unor astfel de oameni, temniţele din România au concentrat mii de valori ale intelectualităţii, după cum am mai spus, întreaga cremă a neamului românesc.

Unii au fost ucişi prin metode machiavelice, alţii au rezistat fără a mai pune alt preţ pe propria lor viaţă decât, poate, cel de ofrandă în faţa Dumnezeirii. (…)

În acele vremuri tulburi, exterminarea în masă devenise un fel de a doua natură a închisorilor sau un fel de punct terminus pentru fiecare condamnat politic. Odată cu transferarea deţinuţilor dintr-o închisoare în alta, circulau şi informaţiile şi aşa se face că un fapt ieşit din comun ajunsese să fie cunoscut în mai toate mediile de osândă politică. În cele 4 celule din Cazimca Jilavei, ridicată special în incinta Fortului 13, urmau să fie exterminaţi 16 deţinuţi consideraţi a fi deosebit de periculoşi. Între ei, se afla şi Costache Oprişan, o personalitate care a supravieţuit Piteştiului, care aştepta să-i vină sfârşitul: îndelung înfometat, bolnav de TBC pulmonar şi fără medicamente. Văzându-l în cele mai cumplite chinuri, un tânăr din aceeaşi celulă – student la Medicină, în anul III, când fusese arestat – şi-a luat gamela şi s-a îndreptat înspre un colţ al încăperii, fără să fie văzut de gardianul care controla mereu prin „spion”. Cu un ciob de sticlă, tânărul student Gheorghe Calciu şi-a deschis o venă de la mână, lăsând să se scurgă o anumită cantitate de sânge. După ce şi-a oprit sângerarea, a aşteptat câteva minute pentru a se decanta şi, cu ultimele puteri ce le mai avea, le-a dus la gura muribundului. Din păcate, în acele clipe, Costache Oprişan trecea într-o lume mai bună…

***

L-am cunoscut pe preotul Calciu multă vreme de la acea întâmplare, când eram în Aiud, într-o perioadă foarte tulbure, cu nori grei deasupra bietelor noastre capete şi a întregii temniţe. În momentul când a fost solicitat pentru a lua parte la „activitatea cultural-artistică”, studentul Calciu a răspuns cu francheţe că el ştie ce este reeducarea chiar de la Piteşti, refuzând orice altă discuţie în acest sens.

***

La primul proces al Piteştiului care a avut loc pe 10 noiembrie 1954, studentul Gheorghe Calciu a apărut ca un fulger în boxa acuzaţilor, susţinând cu fermitate că reeducarea a fost făcută de generalul Drăghici, de Nicolschi şi de acel Pantiuşa (Pintilie – nume conspirativ), rus 100 %, care nu era un simplu diavol sau o legiune, ci reprezenta întregul iad cu toate adâncimile şi întunecimile sale. Completul de judecată şi securiştii din sală au rămas uimiţi de atitudinea tranşantă pe care a avut-o şi, fireşte, care comporta o serie de riscuri uşor de bănuit la acea vreme, situaţie în care preşedintele a amânat şedinţa pentru a doua zi. O noapte întreagă, tânărul a fost bătut pentru intervenţia făcută, cerându-i-se ca a doua zi să retracteze cele spuse. În ziua următoare însă, din aceeaşi boxă, mai puternic şi cu o voce mai sigură de parcă ar fi fost la comanda unei unităţi militare, tânărul le-a strigat celor din completul de judecată:

– Cei care au comandat reeducarea şi au dirijat-o din umbră sunt cei pe care i-am numit şi ieri: Drăghici, Nicolschi şi Pantiuşa. Din această clipă, nu voi mai răspunde nimic, până când cei trei criminali nu vor fi lângă mine, în boxă!

Uimirea a fost atât de mare şi efectul atât de puternic, de parcă un uragan ar fi zguduit din temelii clădirea care stătea gata să se prăbuşească. În situaţia ivită, se înţelege, şedinţa a fost reluată şi a treia zi, dar procesul Piteştiului a fost dat peste cap, luând cu totul o altă întorsătură. Acestui om i se datorează salvarea multor colegi de temniţă, aducerea în prim planul vremii a unui adevăr crud, precum şi începutul unei istorii care, vrând-nevrând, trebuia spusă aşa cum a avut loc.

Reacţia studentului Gheorghe Calciu a avut efectul unei bombe şi a rămas ca un protest de luptă împotriva scenariilor ţesute diabolic împotriva luptătorilor anticomunişti.

***

Eram departe de ţară, plecat în exil, în SUA. Fostul student medicinist Calciu, acum profesor la Teologie şi preot, luase hotărârea de a apăra Biserica Ortodoxă Română cu orice risc, indiferent de consecinţe. După ce odiosul regim condus de Ceauşescu a început dărâmarea bisericilor şi prima dintre ele, Biserica Enei, a fost pusă la pământ, adresându-se tinerilor şi, în special, studenţilor de la Teologie, a predicat cele „Şapte cuvinte”  binecunoscute. De fapt, acestea au constat în şapte predici fulminante ţinute în faţa Uşilor Împărăteşti, care reprezentau strigătul de alarmă faţă de netrebniciile sistemului comunist. Era atât de multă lume, încât, nemaiîncăpând în biserică şi în curte, oamenii l-au ascultat din stradă, căţăraţi pe garduri, urcaţi pe maşini şi în copaci.

Drept urmare a acestei îndrăzneli, preotul Gheorghe Calciu a fost arestat, urmând să-şi ispăşească pedeapsa în una din temniţele consacrate de acum deţinuţilor politici din România.

***

Eram în New York şi, prin intermediul presei, al preotului din Biserica Română, am chemat românii pentru a lua parte la demonstraţiile pe care urma să le facem în faţa Consulatului General al României. Am multiplicat fotografii de ale preotului Calciu, apoi le-am aplicat pe pancarte. Luni, ani, până la eliberarea părintelui Calciu, am continuat demonstraţiile, am vorbit la Europa Liberă şi la Vocea Americii, am publicat articole în presa exilului, am anunţat în biserică şi am strigat în faţa geamurilor de la clădirea proprietate a Consulatului Român din New York, până ce am răguşit, până ce vocea nu ne mai putea ajuta.

În cele din urmă, părintele Calciu a fost pus în libertate – şi vreau să cred că demonstraţiile pe care le-am făcut şi de care s-a aflat în întreaga lume au avut efectul scontat.

După eliberare, părintele a avut domiciliu forţat la locuinţa personală din Bucureşti până când, într-un târziu, i s-a dat voie să părăsească ţara, ajungând în felul acesta în SUA.

***

Era 9 august 1985. Pe Aeroportul Kennedy din New York, numeroşi români din exil îl aşteptau pe părintele Calciu şi pentru că era o personalitate urmărită şi urâtă de comunişti, poliţia a hotărât să-i asigure protecţie. Astfel, o gardă puternică de poliţişti, răsfiraţi din doi în doi metri, străjuia în faţa celor care îl aşteptau. Când, în sfârşit, părintele Calciu a ieşit de la punctul vamal, din mulţime s-a strigat:

– Vine părintele!

Poliţiştii care au întors capul au observat puţin cam târziu că, printre ei, rupând cordonul, un cetăţean fugea înspre preot. Doi dintre ei au alergat să-l prindă pe fugar dar au renunţat în clipa următoare, pentru că acesta deja ajunsese la părintele Calciu, cei doi rămânând mai mult timp unul în braţele celuilalt.

– Cine eşti? a fost întrebarea noului sosit.

– Sunt Grigore Caraza. Bine ai venit, părinte!

Trecuseră mai bine de 33 ani de când ne-am văzut ultima dată.

– Îţi aminteşti părinte, Aiud 1952? Iar acum, iată, suntem în 1985, la New York!

Ca într-un film, cred că părintelui i-au revenit în minte amintirile acelor vremi de prigoană, i s-au înrourat genele şi privirile vălurite căutau să străbată prin pâcla grea a samavolniciilor trecute…

***

Pe aeroport, din partea episcopului Nathanael Pop, l-au întâmpinat trei preoţi care i-au dat un rând de straie bisericeşti, o cruce sfinţită, precum şi patrafirul, care semnifica ridicarea tuturor restricţiilor la care fusese supus de către  conducerea bisericii din România, respectiv caterisirea.

La fel de impresionantă a fost întâlnirea cu părintele Roman Braga, şi el fost student la Piteşti, amândoi trecând prin iadul temniţelor comuniste. Cei doi, care nu s-au mai recunoscut, s-au întâlnit apoi într-o îmbrăţişare lungă, surprinsă de presa şi televiziunea prezente acolo, momentul fiind mult comentat de media din SUA.

***

În anii ce au urmat, părintele Calciu a fost prezent la toate acţiunile de protest, peste tot în SUA şi în Europa (Franţa, Germania, Italia, Elveţia, Anglia etc) militând pentru aceeaşi cauză dreaptă: respectarea drepturilor românilor. Îmi amintesc faptul că, în Viena, după ce apăruse seara la televiziune, în ziua următoare părintele a fost acostat pe stradă de o doamnă, care l-a întrebat în limba germană: „Nu cumva Sfinţia ta eşti preotul Calciu, cel care ai apărut aseară la televizor?”

La München, la Radio Europa Liberă, părintele a vorbit de mai multe ori iar o dată, la rugămintea mea, a avut o intervenţie pentru fratele meu Gheorghe Caraza. Pe continentul american, a fost prezent între Atlantic şi Pacific, între Mexic şi Canada şi, trecând graniţa, în Hamilton – la Câmpul Românesc, la Montreal, Quebec, Ottawa, Toronto, Vancouver etc. Peste tot pe unde s-a putut trece, părintele Calciu era nelipsit, atitudinea sa plină de fermitate fiind din greu simţită în România comunistă, în mod deosebit de Securitate şi de acel care, din nenorocire, conducea România acelor ani, Nicolae Ceauşescu.

În decursul istoriei noastre, puţini români au luptat cu atâta dârzenie şi cu atât curaj pentru neamul românesc aşa cum a făcut-o preotul Calciu, de aceea şi-a făcut şi mulţi duşmani, numai că muşcătura lor a rămas fără efect. În treacăt, vreau să amintesc de îndărătnicia şi răutatea unui oarecare Aurel, care n-a urmărit altceva decât să facă valuri favorabile duşmanilor. Cel în măsură să-l apere de drept pe preotul Calciu eram eu şi, pentru că răutatea oamenilor şi numărul votanţilor au câştigat pe moment, ca drept protest mi-am dat demisia din funcţia de vicepreşedinte pentru SUA al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici cu sediul la Geneva, din care părintele făcea parte, renunţând totodată şi la calitatea de membru fondator.

Părintele Calciu este cel care a înfiinţat Romfest-ul, este cel care a luat parte la demonstraţiile ce au avut loc pe întinsul SUA, de la New York, la Washington şi Los Angeles, apoi în Europa, la Paris. Este cel care a dat un suflu nou diferitelor activităţi atât pe teren, cât şi în presă, şi care, la revoluţia românească din decembrie 1989, s-a prezentat în faţa Ambasadei Române din Washington, cerând ambasadorului să predea arhiva şi documentele instituţiei respective. Tot preotul Calciu este cel care, la Los Angeles, după o demonstraţie organizată de Nicolae Popa, a cerut românilor să formeze nişte grupe de voluntari care să meargă la Bucureşti pentru a lupta cu Securitatea ce trăgea în revoluţionari. Printre cei înscrişi să plece voluntari în România, în afară de părintele Calciu şi Nicolae Popa, am urmat eu, Andrei Calciu şi alţii.

Hotărâsem să mă repatriez şi, într-o discuţie dinaintea plecării, părintele Calciu mi-a spus:

– Dacă te hotărăşti să rămâi, vino la Washington şi, cât om mai fi în viaţă, eu voi sluji ca preot iar tu, ca şi cantor, îmi vei da răspuns la strană. Şi-apoi, dragă Grigore, când va fi să murim, ne-om îngropa unul pe altul…

***

Reîntors acasă, m-am bucurat şi am trăit alături de fiecare fir de iarbă românească ieşit în calea mea, am respirat nesăţios cu fiecare por al trupului meu aerul care mi-a lipsit atât de multă vreme şi am păşit sfios pe ţărâna însângerată de atâţia luptători pentru dreptatea neamului. Am crezut că dorul meu se va aduna pentru totdeauna numai aici, în patria mea, însă aleargă încă zbuciumat în jurul unui om atât de preţuit şi atât de drag, părintele Calciu.

(Grigore Caraza – Aiud însângerat)