Două lucruri majore a reuşit comunismul: să bage definitiv frica în sufletele românilor şi să falsifice percepţia creştină asupra iubirii vrăjmaşilor, insinuînd a doua Cale, a unui creştinism necombatant!
Calea, însă, mă tem că este una singură: dragostea faţă de aproapele şi faţă de vrăjmaşi! Cine nu-şi iubeşte vrăjmaşii, nu iubeşte cu adevărat pe nimeni, ci are doar un interes, o obişnuinţă, o comoditate, o plăcere, o dependenţă…
Pe vrăjmaşul personal îl iubim întorcîndu-i celălalt obraz, pe vrăjmaşul cetăţii (doctorul care face avort, legiuitorul care introduce „educaţia sexuală” în şcoli, vaccinarea obligatorie, vînzarea legală de droguri, pornografia în locurile publice şi pe internet…) îl iubim doar dacă luptăm cu el şi astfel îl împiedicăm să mai facă răul. Pe de altă parte, arătăm că-l iubim şi pe aproapele prigonit de acel vrăjmaş!
Nu e un îndemn la violenţă şi crimă, ci la o luptă în care, în mod normal, noi vom muri! Lie era puternic ieri, iar astăzi este aparent invincibil!
Sîntem fricoşi deoarece asta şi-a dorit comunismul prin „experimentul Piteşti”, extins într-o formă mai puţin contondentă, dar la fel de agresivă, la nivelul întregii ţări (în fapt, o reeducare, adică o spălare pe creier şi o mutilare sufletească, prin ideologie instituită cu forţa). Şi a reuşit! Dar să nu uităm Apocalipsa lui Ioan 21.8:
„Dar cît despre fricoşi, necredincioşi, scîrboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.”
Frica este deci un păcat atît de mare încît pune sub semnul întrebării creştinismul nostru şi pe care, de cele mai multe ori, nici noi nu-l spovedim, nici duhovnicul nu-l canoniseşte!
Creştinismul autentic, care-l face pe cel care îl trăieşte să-şi pună cu adevărat viaţa pentru aproapele său, va face Biserica neîncăpătoare!
de
