Pelerinajul „Calea Sfinților” – istorica noapte de Înviere din cetatea Iașilor

Octombrie la Iaşi. Întunericul se lasă pe coline. Dar, nu peste tot oraşul, căci centrul istoric se umple de lumină…O mare de lumină aprinsă în cinstea Ocrotitoarei Moldovei. Sfinţenie, lumânări, făclii, cântări, lacrimi, rugăciuni, dorinţe, miresme – pretutindeni e bucurie. Nimeni nu este singur. Părinţi ţinându-şi în braţe sau de mânuţă copilaşii, preoţi, monahi şi monahii, grupuri de studenţi şi elevi, colegi de serviciu, vecini de bloc, grupuri din acelaşi sat, bătrâni, toţi stau aproape lipiţi unul de altul. Monahia şi tânăra îmbrăcată la modă, intelectualul şi tânărul rebel te lasă fără glas… Sunt lângă tine şi îngână împreună: „Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip…“. O rugăciune ce străpunge văzduhul! Toţi aceşti oameni au o căutare, o nădejde comună – sunt împreună la „Calea Sfinţilor“.

„Pelerin” şi „pelerinaj” sunt două cuvinte ce se găsesc, din ce în ce mai des, pe buzele creştinilor din întreaga lume. Aproape că a devenit o modă să fii pelerin, un termen echivalent al laicului „turist”. Însă, privind mai în profunzime, pelerinajul este cu mult mai mult. Nu trebuie neapărat să ai resurse financiare şi timp de voiaje internaţionale, ca să fii pelerin. Trebuie doar să ai dragoste de Dumnezeu şi de semeni. Simplul fapt de a păşi peste pragul casei spre Biserică, acolo unde ne întâlnim în mod real cu Însuşi Hristos, Cel ce se jertfeşte pe Sfânta Masă, e începutul celui mai important pelerinaj care există în lume. A fi pe cale spre Biserică, cu gândul la dumnezeiasca Liturghie, este mai mult decât a te afla pe drumul către Ierusalim, Athos sau alte locuri binecuvântate. Aşa ne-au învăţat bunicile noastre, că Dumnezeu ne numără paşii şi ne socoteşte osteneala de a merge spre biserică!

Istoria bisericii – un pelerinaj continuu

Istoria pelerinajului, ca act liturgic, sfinţitor şi dătător de bucurie începe o dată cu naşterea religiei creştine, pentru că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost primul pelerin. Dacă deschidem paginile Evangheliilor înţelegem că, încă din pruncia Sa pământească, Hristos a fost mereu în pelerinaj: în Egipt, de frica lui Irod, spre Nazaret, apoi spre Ierusalim, dimpreună cu Sfânta Familie, culminând cu ultimul pelerinaj – pe drumul Golgotei, cu Crucea în spate. Însuşi Hristos spune despre Sine că este „Cel care nu are unde să-şi plece capul” (Matei 8, 20).

Hristos, ca pelerin, se dezvăluie istoriei prin intrarea Sa în Ierusalim – cu puţin înainte de Pătimirile Sale. Pe mânzul asinei, înconjurat de ucenici, de copii şi de mulţimea marii cetăţi, Iisus devine pelerin spre marea şi suprema Jertfă. Devine „Cel ce aduce şi Cel ce se aduce”, aşa cum profund remarcă dumnezeiasca Liturghie, într-una dintre rugăciunile centrale.

Luând exemplu divin, apostolii şi ucenicii au devenit pelerini în vestirea Evangheliei. Fără mijloace moderne de călătorie, ei au străbătut la pas, de la Ierusalim, tot Orientul şi Occidentul. Dacă ne gândim la Sfântul Apostol Pavel, care în cele trei călătorii misionare a străbătut Arabia, Palestina, Antiohia, Cipru, adică 2.400 de kilometri doar înainte de a ajunge în Europa continentală – de unde a văzut Roma, Iliricul şi Tesalia, ajungând după o pioasă tradiţie până în Spania – doar aşa putem înţelegem dimensiunea apostolică a pelerinajului.

Primele comunităţi creştine din afara Ierusalimului au fost, astfel, rodul pelerinajului. Rodul unei lucrări a unor oameni ca şi noi care, în nebunia propovăduirii, au luat la pas lumea cunoscută. Acest fapt s-a reflectat încă de timpuriu în învăţătura creştină. Astfel, o scriere din secolul I, Didahia celor 12 Apostoli, numeşte pe creştini „cetăţeni ai cerului, care nu au în lumea acesta cetate stătătoare”, ci sunt pelerini spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Părinţii apostolici au avut în sânge căutarea lui Dumnezeu prin pelerinaj. Citim despre Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, sirian de origine, că a călătorit până la Roma, ca să dezvinovăţească religia creştină în faţa împăratului Marc Aureliu. Citim şi despre episcopul antiohian Policarp, care coliturghiseşte cu episcopul Anicet, la Roma.

Nouă, celor de astăzi, ni se pare normală o călătorie, atunci când mijloacele de comunicare şi de transport par să sfideze timpul şi spaţiul. Însă, oamenii din secolul I ai erei creştine au trăit o altă faţă a călătoriei şi a pelerinajului – căutarea lui Dumnezeu în comuniunea poporului euharistic din întreaga lume creştină.

Serbare şi manifestare a bucuriei liturgice

De la propovăduirea apostolică, la râvna bărbaţilor sfinţi ai primelor secole, calitatea de pelerin a avut aceeaşi valenţă – călătorie cu Dumnezeu, spre Dumnezeu. Cel mai bine s-a reflectat acest fapt în dumnezeiască Liturghie, care a fost descrisă ca fiind „marele pelerinaj”. În secolul al VI-lea, în împărătescul Constantinopol, partea de început a sfintei slujbe se desfăşura pe străzile oraşului. Clericii şi credincioşii, în frunte cu episcopul cetăţii cântau imne procesionale, călătorind împreună spre biserica în care avea loc săvârşirea Liturghiei. Ceea ce numim astăzi „antifoane” şi însuşi imnul Sfinte Dumnezeule au fost, mai întâi, cântări de procesiune a poporului din Constantinopol.

De aceea, până astăzi, a veni la biserică implică un mic pelerinaj. Chiar construcţia bisericii, arhitectura şi pictura pregătesc calea spre întâlnirea cu Dumnezeu. De la uşă, până la Sfânta Masă, creştinul este pelerin într-o adevărată călătorie tainică, însoţit fiind de sfinţi, de îngeri şi de cântările liturgice.

În decursul istoriei, călătoria liturgică a devenit „vohod”, adică intrare în Împărăţia lui Dumnezeu. Când poporul creştin s-a văzut încercat şi în primejdie, a ieşit în pelerinaj în căutarea ajutorului lui Dumnezeu. Aşa au făcut constantinopolitanii, când cetatea era înconjurată din toate părţile de avari şi perşi. Au luat icoana Maicii Domnului şi Lemnul Sfintei Cruci şi, cu tot clerul şi poporul au mers cântând pe zidurile oraşului, implorând pe Dumnezeu. Ajutorul a venit imediat. Ca o minune, Constantinopolul a fost eliberat – ca urmare a pelerinajului, aşa cum menţionează cronicile bizantine.

Bucuria euharistică, dar şi necazurile au fost trăite de către Biserică prin actul liturgic al pelerinajului. Astfel, suntem pelerini în Duminica Ortodoxiei, cu icoanele în mâini şi în suflet, suntem pelerini cu lumânările aprinse în Vinerea ce Mare şi, mai ales, în noaptea cea luminoasă a sfintei Învieri. Sunt evenimente liturgice prin care Biserica nu poate să-şi manifeste bucuria doar în interiorul locaşului de cult, ci iese în pelerinaj în exterior, în cetate şi în lume.

Pe lângă prilejurile menţionate, Biserica mai are un pelerinaj, o altă călătorie care are o notă aparte în capitala Moldovei – Calea Sfinților. Un eveniment ce te face să te simți că nu ești singur. O mare de lumânări ți se alătură sau tu te alături mulțimii luminoase și luminate de prezența moaștelor Sfintei Cuvioase Parascheva. Ieșită să-și viziteze propria cetate, Sfânta aduce cu sine lumină, bucurie și mireasmă. Și nu de astăzi, de ieri, ci din istoria acestui pământ greu încercat!

Calea Sfinților – o practică istorică în Moldova

Practica pelerinajului exprimată liturgic a fost, dintotdeauna, o prezenţă reală în viaţa socială a strămoşilor noştri. Mulţimea steagurilor şi a crucilor de procesiune din muzeele ţării noastre subliniază tocmai acest lucru – bucuria a fost trăită în Biserică, prin practica pelerinajului alături de sfinți și moaștele lor. Primirea moaştelor Sfântului Ioan de la Suceava, a Sfântului Nifon în Ţara Românească, a Sfintei Cuvioase Parascheva la Iaşi, toate aceste evenimente importante în istoria noastră au fost marcate prin pelerinaje duhovniceşti. Poporul, cu lumânări şi cu lacrimi, clerul, cu odăjdii şi sfinte odoare s-au aflat la un loc, în trăirea bucuriei primirii moaştelor acestor sfinţi.

La 13 iunie 1641, moaștele Cuvioasei ajungeau în Iași. Domnul Vasile Lupu și toată suflarea capitalei așteptau la podul Bahluiului, cu lumânări în mână și lacrimi în ochi, darul lui Dumnezeu pentru Moldova. Clopotele bisericilor răsunau până departe, iar clerul, în frunte cu mitropolitul cărturar Varlaam, a primit pe umeri odorul, purtând moaștele Sfintei pe străzile orașului, până la biserica Sfinții Trei Ierarhi.

Așa s-a născut calea sfinților la Iași. La doar câteva luni, în același an, avem prima mărturie istorică a unui pelerinaj cu moaștele Sfintei Parascheva. Cronicarul grec Gheorghiaghi notează că, la 13 octombrie 1641, „igumenul cu preoții bisearicii mergându în bisearică, după închinăciunea cea cu smerenie, ridică racla Sfintei și o pun în mijlocul bisearicii. Și, îndată se începe vecernia cea mare. Deci, după sfârșitul vecerniei, merge și Doamna la mănăstire cu alaiu de slujitorime și trag și clopotile (…) Cântăreții încep a cânta litia și patru din preoții bisearicii, în epitrafile și feloane îmbrăcați, cu capitele goale, ridică racla cu sfintile moaști pe umerile lor, doi la cap, doi la picioare și ieșindu din bisearică, se face înconjurarea bisearicii cu sfintele moaști, mergând mitropolitul cu Domnul și cu toată boierimea înaintea Sfintei”.

O practică de veacuri la Iași, Calea Sfinților, este mai mult decât un eveniment al Ortodoxiei, devenind astfel un act liturgic, sfințitor. Prezenţa spirituală a Sfintei Cuvioase în mijlocul poporului care o cinstește an de an, înnoadă istoria. Neîndoita prezenţă în chip nevăzut a ocrotitoarei Moldovei aduce în sufletul fiecăruia dintre creştinii veniţi la pelerinaj un suflu de credinţă, de nădejde şi de dragoste. Fără să ne dăm seama, cu lumânarea în mână și cu lacrimi în colțul ochilor, conştiinţa încărcată de griji ni se limpezeşte deodată, iar firea toată se umple de o linişte duhovnicească sfântă. A fi pelerin la Iași, pe „Calea Sfinților”, devine de la an la an o mărturisire de credință. O manifestare a poporului lui Dumnezeu din Moldova, în sensul deplin al cuvântului. O noapte de Înviere istorică a capitalei Moldovei, la care fiecare suflet iubitor de sfințenie este așteptat!

de Nicolae Pintilie Doxologia