Părintele Arsenie Boca – bărbăţie şi sfinţenie

„Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.”

Părintele Arsenie Boca – bărbăţie şi sfinţenie

Duhovnic şi clarvăzător intrat în legendă, mare trăitor, dar şi mare învăţat, teolog şi pictor de icoane, „Părintele Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc”(D. Stăniloae). Mutat la cele veşnice cu puţin înainte de prăbuşirea vechiului regim comunist (pe care se spune că o şi profeţise), Părintele Arsenie odihneşte sub cetinile de la Prislop, mănăstirea unde fusese mai întîi surghiunit de comunişti şi care a sfîrşit prin a-i deveni vatră de suflet. Urmele lui rămîn neşterse în spiritualitatea ortodoxă românească, sfinţind toate locurile pe unde s-a perindat, din Făgăraş în Haţeg şi de la Sinaia la Bucureşti. „Din cîţi oameni am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică – mărturiseşte Părintele Teofil Părăian, preavrednicul său ucenic duhovnicesc – socot că Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vîrf, culmea vieţuitorilor şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră”.

La 10 mai 1929, în curtea Liceului „Avram Iancu” din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an, tînărul Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărîrea tuturor celor de faţă, „Gorunul lui Zian”. Cel ce se născuse în inima Ardealului, la Vaţa de Jos, aproape de Ţebea, unde veghează „Gorunul lui Horea”, săvîrşea un gest simbolic, pe care abia astăzi îl putem cîntări în toată semnificaţia lui: nu departe de gorunul marelui mucenic al istoriei neamului nostru se sădea gorunul celui ce avea să fie, sub numele călugăresc de Arsenie (în gr.: „Cel plin de bărbăţie”), marele mărturisitor harismatic al credinţei strămoşeşti, din mijlocul şi în răspărul unui „secol nebun”.

După ce va studia Teologia şi Artele Frumoase, dar va audia cu pasiune şi cursuri de Medicină, Zian Boca va deveni diacon celib în 1935, iar în 1939 va lua calea Athosului, unde a petrecut trei luni, pregătindu-se pentru călugărie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: „Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!”, la care tînărul şi-a spus în sinea lui: „Aici e de mine, la ăsta stau!”. Încă din prima tinereţe se simte la el vocaţia asumată a celui ce mai tîrziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mîntuiesc… Unii dintre călugări nu sînt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti… De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!”.

Este închinoviat la Mănăstirea Sîmbătei de Sus, în vara aceluiaşi an, pentru ca în anul următor să fie tuns în monahism şi să înceapă ceea ce s-a numit „mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sîmbăta”, acea „bulboană spirituală uriaşă” în faţa căruia un Nichifor Crainic exclama:„Ce vreme înălţătoare cînd toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cîntînd cu zăpada pînă la piept, spre Sîmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir [Constantin Brâncoveanu]!”. În paralel, aducînd cu sine manuscrisele trebuincioase de la Sf. Munte Athos şi stăruind pe lîngă Părintele Dumitru Stăniloae, va fi un adevărat ctitor al Filocalieiromâneşti, căreia îi va realiza şi coperta. Pe fondul acestei efervescenţe spirituale, îi scria unui fost coleg de liceu: „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi”.

Vremurile se precipitau, iar comunismul bezbojnic îşi înfigea tot mai adînc ghearele în trupul ţării. Ajutîndu-i creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele intră în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948. Strămutat forţat de la Sîmbăta la Prislop, devine acolo stareţ, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, până în 1959, când comuniştii au risipit obştea. Între timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la Canal, unde a stat aproape un an întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, unde a fost ţinut în marginalitate, ca simplu pictor bisericesc, mereu sub ochiul cîinos al puterii atee. În ultima parte a vieţii avea să se lege mult de două locuri: Drăgănescu (unde a pictat biserica timp de 15 ani, începînd din 1968, lăsîndu-ne o adevărată „predică în imagini”, chiar dacă destul de discutabilă în raport cu canoanele iconografiei tradiţionale) şi Sinaia (unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de pictură, unde obişnuia să se retragă tot mai des, şi unde a şi închis ochii, în pragul iernii lui 1989, în vîrstă de 79 de ani).

Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie (şi care multă vreme au circulat „pe sub mînă”, în dactilograme, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990, de laCărarea Împărăţiei şi pînă la recentul volum Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX. O sinteză a gîndirii Părintelui Arsenie în 800 de capete, realizat de Ioan Gânscă, cu sprijinul Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian (şi din care am extras o parte din materialul acestui scurt portret comemorativ). Cuvîntul lui ne petrece spre vămile altor vremi şi ne descoperă poarta de lumină a Împărăţiei, amintindu-ne mereu că „Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Cînd îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Cînd şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă!”.

(Răzvan Codrescu – Revista Rost, nr. 20 din octombrie 2004)

„Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câte suferinţe putem răzbi cu bucurie.”

Părintele Arsenie Boca – un slujitor al Domnului, un slujitor pentru oameni

În multe momente din Istoria creştinismului găsim părinţi pe care Dumnezeu i-a învrednicit cu harul iubirii de oameni, precum ne îndeamnă Mântuitorul nostru. Din iubire pentru creaţia Sa, Dumnezeu a dat oamenilor modele duhovniceşti care să conducă credincioşii pe Calea cea bună. Un astfel de model este părintele Arsenie Boca.

Cazul părintelui Boca este celebru. Însă, cât de cunoscut este o problemă aparte. Pe măsură ce arhivele sunt scoase la lumină şi cercetate, ne formăm o imagine cât mai clară asupra acestui important caz din istoria monahismului românesc.

În cele de mai jos redăm câteva pasaje ilustrative dintr-o carte care, va apărea în curând. Întreprinderea noastră se bazează pe izvoare inedite din arhiva fostei Securităţi şi doreşte să aducă o mică contribuţie la cunoaşterea cât mai serioasă a ceea ce-a fost fenomenul Arseie Boca în Biserica Ortodoxă Română.

Părintele Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910 la Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. Urmează Liceul naţional ortodox „Avram Iancu” din Brad, pe care îl absolvă în 1929, apoi cursurile Academiei Teologice din Sibiu, până în 1933. Printr-o bursă oferită de mitropolitul Ardealului urmează cursurile Institutului de Arte Frumoase din Bucureşti şi le audiază pe cele de Medicină ţinute de profesorul Francisc Rainer şi cele de Mistică creştină predate de Nichifor Crainic. Cu această ocazie profesorul Costin Petrescu îi va încredinţa pictarea scenei care îl reprezintă pe Mihai Viteazul la Atheneul Român. Pentru o experienţă duhovnicească, dar şi pentru documentare, va fi trimis de chiriarhul său la Muntele Athos. La 29 septembrie 1935 va fi hirotonit ca diacon celibatar de către mitropolitul Nicolae Bălan, pentru ca în Vinerea Izvorului Tămăduirii a anului 1940 să fie tuns în monahism la mănăstirea Sâmbăta de Sus.

Monahism în Ţara Făgăraşului

După actul de la 1918, alături de alte probleme religioase, care au intervenit în noua situaţie politică, a fost şi cea a monahismului. Biserica Ortodoxă Română trebuia să se ridice la înălţimea cerută de credincioşi. Monahismul trebuie să-şi revină şi să atingă prestigiul de odinioară. În cazul Arhiepiscopiei Sibiului, mitropolitul Nicolae Bălan a dorit să refacă mănăstirea ctitorită de marele domnitor Constantin Brâncoveanu, rămasă în părăsire după acţiunea armată antiortodoxă condusă de Bukow în secolul XVIII. Totodată, acelaşi ierarh era conştient că pentru aceasta trebuia să strângă călugări cu studiile superioare (în speţă teologice).

După 1928, mitropolitul Nicolae Bălan a început la Sâmbăta de Sus să înjghebe un centru monahal format din elite, din oameni bine pregătiţi şi întăriţi duhovniceşte, probabil pentru lansarea unei pepiniere de monahi pentru întreaga sa eparhie. Şi aceasta s-a realizat. De altfel, în presa sibiană din 1940 se reliefa „mişcătoarea şi emoţionanta tundere în monahism” a diaconului Zian Boca, unul dintre „luminaţii absolvenţi ai Academiei Andreiene”. De altfel, la mănăstirea făgărăşeană se vor perinda numai teologi sibieni, îndemnaţi fiind de arhiereul Nicolae şi dornici de a descoperi tezaurul spiritual al Ortodoxiei. Pe lângă trăirea autentică a părintelui Arsenie, fapt ce i-a creat o aureolă de om al lui Dumnezeu, fiind căutat astfel de mulţimi de credincioşi, s-a adăugat susţinerea arhiereului, care la fiecare mare praznic oficia slujbe mari cu chemări către toţi credincioşii din eparhie.

Este cazul unor praznice care, după 1940, s-au desfăşurat cu mare somptuozitate şi prin participarea unor mulţimi impresionante de credincioşi, la toate acestea adăugându-se problemele ivite de desfăşurarea războiului în defavoarea părţii româneşti, situaţie ce a determinat oficierea unor slujbe aparte pentru pace. Aşa a fost de pildă în Vinerea Izvorului Tămăduirii din anul 1940, la slujba Sf. Liturghii oficiind ÎPS Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului şi PS Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului, în cadrul căreia a fost tuns în monahism diaconul Zian Boca, luându-şi numele de Arsenie, cu participarea unui număr impresionant de credincioşi. Cu această ocazie cronicarul scotea în evidenţă destinul tragic al mănăstirii brâncoveneşti în faţa prozelitismului greco-catolic din secolul XVIII în spaţiul transilvan, adăugat cu ofensiva militară austriacă. Nu ezita a remarca veridicitatea ortodoxă în actul religios şi drepturile ortodoxe în acest spaţiu creştin. Prin aceste afirmaţii coroborate cu poziţia mitropolitului Bălan faţă de greco-catolicism, exprimată încă de la întronizarea sa pe scaunul de la Sibiu, dar şi prin acţiunile ulterioare ale părintelui Boca după 1948 în fostul spaţiu greco-catolic transilvan, putem susţine că iniţiativa arhiereului ortodox, de renaştere monahală ortodoxă, se circumscria ofensivei sale generale de recuperare a întregului spaţiu, pe care îl arhipăstorea, pentru Ortodoxie. Mănăstirea, al cărui ctitor fusese un mare susţinător al Ortodoxiei, mai ales prin lăcaşul său din Ţara Oltului, trebuia să constituie un important pilon în drumul spre readucerea greco-catolicilor pe terenul dreptei credinţe.

Ulterior, praznicele arhiereşti au continuat să se desfăşoare cu o amploare din ce în ce mai mare. În prealabil, Mitropolia de la Sibiu îşi chema credincioşii la slujbele care se vor oficia la Sâmbăta. Credincioşii aveau astfel prilejul să guste din majestatea slujbelor oficiate de soboruri de preoţi în frunte cu mitropolitul, cum a fost cea din Vinerea dinaintea Floriilor (10 aprilie) a anului 1942. În ziarul „Telegraful Român”, foaia diecezană sibiană de largă circulaţie, era anunţată oficierea tainei Sf. Maslu, program de spovedanie cu preoţi rânduiţi pentru aceasta, dacă credincioşii nu o făcuseră la parohiile de care aparţineau şi împărtăşirea la sfârşitul Sf. Liturghii ţinută duminică de mitropolitul Nicolae în fruntea unui sobor de preoţi. Pelerinii din ţinuturile îndepărtate beneficiau de adăpost şi toate cele necesare în parohiile din împrejurimi, iar preoţimea din protopopiatele din Făgăraş, Avrig şi Olt luau parte la pelerinaj în fruntea credincioşilor, procedând potrivit dispoziţiunilor arhiereşti. La acest pelerinaj erau chemaţi membrii „Oastei Domnului”, care trebuiau să asigure şi colportajul. Cu această ocazie ierodiaconul Arsenie Boca era primit în treapta preoţească, iar proaspătul absolvent de Teologie, Vasile Şortan, în cea de diacon, ridicând momentul religios la o înaltă trăire spirituală.

„Mişcarea de la Sâmbăta” (se numea aşa datorită amploarei spirituale care o căpătase) avea să-l primească pe mareşalul Ion Antonescu cu soţia sa la praznicul Rusaliilor din 1942, unde mitropolitul a slujit alături de monahi. La sărbătoarea Sf. Apostoli (29 iunie) a anului 1944 mitropolitul avea să slujească în fruntea unui sobor format din protosinghel Ieronim Grovu, consilier mitropolitan, pr. Traian Ciocănelea, de la parohia Făgăraş, ieromonahii Arsenie Boca şi Serafim Popescu şi diacon Nicolae Mladin, profesor la Teologie Sibiu, cu participarea a 3000 credincioşi.

Pe lângă trăirea spirituală, centrul ortodox de la Sâmbăta trebuia să reprezinte şi un focar de redescoperire şi promovare a valorilor duhovniceşti pe care Ortodoxia le-a acumulat de-a lungul istoriei. Este vorba de traducerea şi publicarea celor mai exemplare trăiri spirituale strânse în cunoscuta lucrare numită Filocalia. Prin călătoria sa la Muntele Athos, părintele Arsenie Boca aducea părintelui profesor Dumitru Stăniloae câteva manuscrise cu aceste nepreţuite izvoare duhovniceşti. De altfel, acesta a şi colaborat la traducerea şi îngrijirea primelor patru volume din această serie, apărute în 1946-1948. Chiar preotul profesor Dumitru Stăniloae spunea în prefaţa celui de-al doilea volum că, „ajutorul hotărâtor la tipărirea acestui volum l-a dat însă iarăşi bunul meu fost student, Părintele Ieromonah Arsenie de la mănăstirea Brâncoveanu. Datorită abonamentelor masive ce le-a procurat P.C. Sa am putut face faţă unor greutăţi ce se ridicau ca munţii în calea tipăririi acestui volum. P.C. Sa poate fi numit pe drept cuvânt ctitor de frunte al Filocaliei româneşti. După imboldul ce mi l-a dat necontenit la traducerea acestei opere acum susţine cu putere neslăbită lucrarea de tipărire. Dacă Dumnezeu va ajuta să apară întreaga operă în româneşte, acest act va rămâne legat într-o mare măsură de numele P.C. Sale şi de mişcarea religioasă care a trezit-o în jurul mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, pe cele mai autentice baze şi cu mijloacele celei mai curate duhovnicii, ale învăţăturii stăruitoare şi ale dragostei de suflete”.

Când poporul căuta un duhovnic

Într-o notă informativă din 4 februarie 1964, dată de agentul „Iulian Nicoară”, de la MAI Sibiu, se spunea despre părintele Arsenie Boca: „Ducând o viaţă extrem de severă şi supunându-se unei asceze riguroase s-a impus atenţiei tuturor călugărilor şi credincioşilor, care mergeau la mănăstire. El mânca foarte puţin şi numai legume, numai de post. El dormea jos pe podele şi se ruga necontenit, stând ceasuri întregi în genunchi la rugăciune. A început apoi să predice şi să spovedească credincioşii care veneau la el. Atât în predică, cât şi în spovedanie era sever, aspru cu greşelile, cu păcatele oamenilor.

A fost extremist, era riguros şi exagerat în pretenţii de viaţă curată, de post, de rugăciune, de înfrânare, de spiritualism. Pentru sine a început să scobească în stânca muntelui, la înălţimi mari, o celulă şsic!], unde voia să se retragă şi să trăiască izolat de lume. Construcţia fizică şfiind] puţin rezistentă – el a fost totdeauna slab, palid, anemic – s-a îmbolnăvit de piept. Medicii i-au interzis postul şi i-au recomandat hrană şi odihnă.

Faima lui de călugăr riguros, de om al lui Dumnezeu, mersese până la marginea ţării. Lumea venea nebună spre el ş…]. Era în timpul războiului. Dureri, necazuri şi suferinţe erau multe. Ţăranii şi intelectualii veneau cu sutele, cu miile de pretutindeni să-l vadă, să-l audă, să stea de vorbă cu «Sfântul» de la Sâmbăta”.

De aceea aveau să-l cerceteze mulţi credincioşi, inclusiv cei care doreau să-şi mărturisească faptele săvârşite pentru idealurile politice, după cum aflăm din declaraţia din 16 iunie 1948 dată Siguranţei: „După câţiva ani de la călugăria mea şi intrarea în preoţie, mi s-a întâmplat un lucru pe care nu l-am urmărit: o mare influenţă în popor, o faimă de predicator şi de preot (…). Printre pelerinii pocăiţi, care vin la mănăstire să-şi mărturisească vinovăţiile şi să-şi pună conştiinţa în acord cu creştinismul sunt şi mulţi legionari”. Această situaţie a determinat ca Siguranţa/Securitatea să iniţieze urmărirea informativă asupra părintelui Boca.

Mai mult de atât, părintele Arsenie a fost anchetat pentru posibilele legături cu legionarii, potrivit declaraţiei sale din 10 iunie 1948 dată Siguranţei: „În trecut şi în prezent n-am fost înscris în nici o formaţie politică, n-am activat în nici un fel şi nici n-am cotizat ca simpatizant. Dovadă că n-am făcut parte nici din simpatizanţii legionarilor pot să spun că, deşi amator de cărţi, n-am cumpărat şi n-am citişt] nici o publicaţie legionară. M-am consacrat exclusiv propovăduirii religiei. Datorită faptului că m-am consacrat cu toată viaţa creştinismului şi deci luării în serios a preoţiei, mi s-a răspândit un nume ca atare. Au venit mulţi oameni să-şi mai pună sufletul în acord cu creştinismul. Au venit şi legionari. Ca preot a trebuit să-i primesc a sta de vorbă cu ei. Un preot stă de vorbă cu orice fel de oameni. Poziţia mea preoţească faţă de ei a fost următoarea: M-am silit din toate puterile să-i dezpoliticianizez înţelegând prin aceasta ce-i determina să arunce pistolul, răzbunarea, conspiraţia, subversitatea, jurământul reacţionismului tacit sau manifest faţă de stăpânirea constituită. Cred că mulţi m-au înţeles şi lepădând poziţiile greşite au revenit la creştinismul care nu se ceartă cu stăpânirea (…). Le-am propovăduit calea împăcării cu Dumnezeu în funcţie de împăcareşa] cu oamenii, deci şi cu stăpânirea”.

În timpul anchetei din 11 octombrie 1955, Nichifor Crainic, anchetat pentru a da informaţii despre părintele Arsenie Boca, spunea că acesta „este de reală valoare spirituală, care s-a făcut foarte cunoscut în părţile ardelene, prin viaţa lui personală, riguros morală, prin predicile lui de o mare putere de influenţă asupra sufletelor şi printr-o pătrunzătoare artă de a lămuri stările de psihologie religioasă şi de a da sfaturi duhovniceşti (…). În scurtă vreme mănăstirea Sâmbăta de Sus a ajuns un loc de pelerinaje religioase, sute şi mii de oameni venind să-l asculte pe părintele Arsenie. Până în anul 1945, dată după care eu nu mai ştiu nimic, mişcarea de la Sâmbăta de Sus avea un caracter pur religios, fără nici un fel de amestec politic”.

Celebru fiind, căutat de toţi cei însetaţi de izvorul adevărului de credinţă, părintele Arsenie Boca era invitat de maicile de la mănăstirea Bistriţa-Vâlcea ca „să cerceteze din când în când obştea noastră de călugăriţe pentru zidire sufletească”, precum spunea într-o adresă maica stareţă, Olga Gologan, către mitropolitul Nifon al Olteniei, în data de 10 noiembrie 1944. Cererea de binecuvântare este dată de către Nifon al Olteniei la 14 noiembrie 1944, pentru ca la 24 noiembrie maica Olga Gologan să roage pe mitropolitul Nicolae al Ardealului să binecuvânteze venirea temporară a părintelui Boca la mănăstirea Bistriţa. Vizita duhovnicească a părintelui la Bistriţa a fost interpretată de organele de Siguranţă, ca o „activitate politică subversivă” şi, prin urmare, împreună cu monahul Ieronim Ştefan, a fost arestat.

Părintele Arsenie Boca a fost de asemenea solicitat de principesa Ileana de Habsburg, în vara lui 1947, care „a venit la mănăstirea Sâmbăta de Sus, pentru prima dată şi cu această ocazie am cunoscut-o personal”, după cum spunea părintele nostru, în ancheta penală din 5 octombrie 1955. „Ea venise, continuă părintele, cu scopul ca să cunoască mănăstirea, să mă cunoască pe mine şi să-mi asculte predicile mele. După ce am făcut cunoştinţă personal cu ea, am condus-o la apartamentul mitropolitului şi îmi amintesc că i-a plăcut aranjamentul de la mănăstire şi peisajul. În discuţiile purtate, ea şi-a exprimat dorinţa ca eu să merg în vizită la castelul Bran, unde avea locuinţa. I-am răspuns că nu pot să merg altfel, decât numai cu aprobarea mitropolitului Bălan”.

După obţinerea binecuvântării de la mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, principesa Ileana l-a invitat la Bran în mai multe rânduri, după cum şi aceasta l-a vizitat de mai multe ori la mănăstirea Sâmbăta. La Bran, spune părintele, „ţineam predici cu caracter religios în faţa domniţei Ileana şi a unor doamne care compuneau anturajul domniţei, însă numele şlor] nu le cunosc. La predicile ţinute de mine mai veneau surorile din spital, medici şi farmacişti ş…].

Tot la castelul Bran a mai venit şi regina Elena, şcare] cred că era însoţită de doamnele de onoare. Am cunoscut şi pe regina Elena; personal, am avut discuţii personalşe] cu ea, însă foarte puţin, discuţii care s-au rezumat la starea sănătăţii ei. Alte discuţii nu am avut cu ea ş…].

Alte preocupări pe care le aveam la castelul Bran, în afară de predici, tălmăceam anumite părţi din Scriptură şi răspundeam la diferite întrebări care mi se puneau în legătură cu credinţa. Am făcut o slujbă împreună cu preotul din Bran, Lascu, la aşezarea pietrei fundamentale a capelei din curtea spitalului de la Bran.

În afară de preocupările duhovniceşti, vizitam pe domniţa Ileana, în apartamentul ei, unde am avut şi discuţii cu ea. Astfel, îmi amintesc că am discutat despre moartea lui Zelea Codreanu, spunându-mi că în ceea ce o priveşte ea l-a simpatizat şi că regretă moartea lui, comisă de fratele ei Carol al II-lea, exprimând următoarele cuvinte: «România este singura ţară în care succesul nu are succes» şsubl. ns ANP]. S-a referit la succesul pe care îl avea Codreanu, însă care nu a dus la nici un succes, făcându-l vinovat în acest sens pe Carol al II-lea”.

Acelaşi părinte va merge cu principesa în diferite locuri din Bucureşti, unde se aflau diferiţi cunoscuţi, bolnavi, printre care Maria Antonescu şi mama Mareşalului. Aici, de reţinut este următoarea secvenţă redată de părintele Boca în timpul anchetei din 1955: „În discuţiile care s-au creat acolo, ştiu că Maria se plângea că o duce greu, că este părăsită de toţi cunoscuţii ei şi nu are cu ce se întreţine, iar mama lui Ion Antonescu spunea că nu se poate împăca în conştiinţa ei: «Cum Dumnezeu a dat posibilitatea acestora (se referea la conducerea actuală din R.P.R.) şsic!] să-i omoare fiul».

I-am recomandat să nu se răzvrătească împotriva lui D-zeu, pentru că El ştie ce face şi i-am indicat ca duhovnic pe preotul Gala Galaction, despre care nu ştiu dacă a fost sau nu”. Întâlnirile cu principesa Ileana au durat până în noiembrie 1947.

La mănăstirea Prislop, fiind duhovnic, avea să fie cercetat de foarte mulţi credincioşi. Conform unei adrese a Biroului de securitate Haţeg către Serviciul Judeţean de Securitate Hunedoara – Deva, din 9 august 1950, se spunea: „Am constatat că într-adevăr în ziua de 24 iunie 1950 şnaşterea Sfântului Ioan Botezătorul, n.n. ANP] au fost la această mănăstire foarte mulţi oameni pentru rugăciuni, din regiunile Braşov, Alba-Iulia şi Sibiu. La fel în ziua de 4 august 1950 şajunul praznicului Schimbării la Faţă, n.n., ANP], s-a îndreptat spre mănăstire un număr de circa 30 bărbaţi şi femei din judeţul Sibiu.

Tot în această zi, un alt grup de circa 20 bărbaţi şi femei au trecut la mănăstire, care erau din regiunea Bradului, judeţul Hunedoara. Se observă zilnic trecând asemenea grupuri în special femei la această mănăstire, care sunt atraşi de preotul Arsenie Boca ş…] şşi] este căutat zilnic de persoane din Braşov, Sibiu, Făgăraş şi Bucureşti, ale căror vizite se par foarte suspecte sub pretextul credinţei (spovedanie), care se prelungesc 3-7 zile şi chiar mai multe săptămâni”.

Autorităţile au intrat în panică datorită masei imense de credincioşi care mergeau în pelerinaj, hotărându-se astfel diminuarea fenomenului, prin arestarea celui căutat pentru îndrumările duhovniceşti.

„Iubiţi pe preoţi acum, până-i mai aveţi!”

În contextul unei căutări permanente pentru ieşirea din război, printr-o pace separată, în rândurile guvernanţilor, dar şi al intelectualilor şi politicienilor din opoziţie, în perioada 1943-23 august 1944, părintele Arsenie avea să fie urmărit în continuare de Serviciul Secret al Jandarmeriei şi de Siguranţă. Mai exact, Mitropolia Ardealului organiza la începutul anului 1944 „o serie de misiuni religioase, cu ajutorul celui mai eminent călugăr al mănăstirii Brâncoveneşti, de la Sâmbăta de Sus, Făgăraş, anume Arsenie Boca. Prima misiune de acest fel a avut loc duminică ş30 ianuarie 1944 – praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi, n.n.] la Sălişte şi va urma apoi la Sibiu şi pe valea Hârtibaciului. Din predicile susnumitului se reţine şcă] lumea desprinde o gravă acuzaţie la adresa Germaniei, care s-ar fi ridicat cu război împotriva rânduielilor firii şi ale lui Dumnezeu”. Acţiunea era încurajată şi popularizată de Biserică prin publicaţia rurală „Lumina Satelor”. Rugăciunile iniţiate de mitropolitul Nicolae Bălan, împreună cu părintele Arsenie Boca au continuat la Sibiu, la data de 20 februarie unde, conform unei note informative, catedrala „a fost transformată în loc de pelerinaj, ea dovedindu-se neîncăpătoarea pentru marele număr de credincioşi şi «ostaşi ai Domnului» veniţi din diferite părţi ale Ardealului, pentru a asculta predicile călugărului Arsenie Boca”.

După evenimentele de la 23 august 1944, părintele Boca avea să fie din nou urmărit, de data aceasta de Siguranţa comunizată, din cauza documentelor care îl incriminau de „activitate legionară”. Mai exact, în cadrul campaniei de purificare de „elementele legionare şi fasciste” a aparatului de stat, acţiune ce a atins şi Biserica Ortodoxă Română, din ordinul expres al ministrului Cultelor, preotul Constantin Burducea, monahii Arsenie Boca şi Ieronim Ştefan de la mănăstirea Sâmbăta, aflaţi la mănăstirea Bistriţa Vâlcea, sunt reţinuţi. De ce? Nu se spune în adresa Siguranţei Râmnicu Vâlcea către Direcţiunea Generală a Poliţiei-Siguranţă, din data de 23 iulie 1945. Dar, putem susţine, că aceasta s-a făcut din suspiciunea de „activitate legionară de la mănăstirea Bistriţa”, după cum se reflectă în raportul comisarului Filip Nicolae, şeful Siguranţei Râmnicu-Vâlcea, din iulie 1945: „În ceea ce priveşte activitatea politică şla mănăstirea Bistriţa], putem lansa presupunerea (subl. ns ANP) bazată pe un adevăr mai mult decât propozabil, că în această mănăstire mai dăinuieşte încă o atmosferă de simpatie vădită pentru legionarism, aceasta cu atât mai mult că aici a fost locul în care a fost internat ex-Mareşalul Antonescu, care era vizitat des la timpul său de corifeii şi promotorii politicii naziste şi legionare, astfel că aceştia au ştiut să lase urme adânci şi reminiscenţe care nu pot dispărea cu uşurinţă, decât printr-o completă despărţire a celor ce au fost în trecut prin aceste locuri, în caz contrar germenul conducător al distrugerii şi subminării noastre politice va găsi aici un teren slab şi propice dezvoltării lui”.

Prezenţa preotului nostru la Bistriţa, în viziunea aceluiaşi comisar, era următoarea: „Venirea călugărului Arsenie Boca prin aceste locuri, deşi nu este dovedită (subl. ns. ANP) cu probe materiale, că ar putea fi pusă în legătură cu vreo activitate politică subversivă, însă cum am arătat, presupunerile noastre fiind bazate pe realităţi politice, nu pot fi dezminţite. Adevărat este că sus numitul era des vizitat de mult tineret (studenţi, studente) şi tineri ofiţeri, iar la mănăstirea Sâmbăta era în contact strâns cu tineretul ce nutrea idei şi avea legături cu cercurile maniste”. Şi totuşi ajunge la concluzia că, „ieromonahul Boca nu şi-a manifestat niciodată şi sub nici o formă în predicile sale vreun crez politic, aspect constatat şi în urma ţinerii predicilor la şmănăstirea] Horezu”.

Altfel spus, datorită popularităţii de care se bucura părintele şi în condiţiile în care fusese chemat la o mănăstire „legionară”, organele Siguranţei aveau în vedere o posibilă manifestare legionară de proporţii, în circumstanţele în care acestea încercau să preîntâmpine orice acţiune de iniţiativă legionară.

Când a fost arestat părintele Boca nu rezultă din filele dosarului penal, însă aflăm că acesta împreună cu monahul Ieronim Ştefan, erau predaţi la 23 iulie de Siguranţa Râmnicu Vâlcea către DGP-Siguranţă. Astfel, la 25 iulie, şeful Siguranţei Generale ordona executarea „completarea cercetărilor şi şa unui] referat de situaţie. Vor fi căutaţi la fişele Aşrhivei ] Sşiguranţei] şi se vor cere antecedentele telefonic prin poliţiile respective, ss/Cernăianu”. În jurul datei de 30 iulie 1945, cei doi aveau să fie eliberaţi din arestul Siguranţei Generale, la ordinul ministrului Afacerilor Interne.

Potrivit documentelor consultate de noi, cei doi monahi arestaţi la Râmnicu-Vâlcea, au dat două declaraţii, sub formă de autobiografii, datate 17 iulie 1945, în care aceştia şi-au descris viaţa în linii mari, până la momentul reţinerii. Părintele Boca a relatat ce l-a determinat să se închinovieze şi a afirmat răspicat neaparteneţa sa la Mişcarea legionară, dar mai ales despre modul său de trăire monahală, de fapt ceea ce l-a făcut celebru şi atât de căutat. Al doilea monah, Ieronim Ştefan, deşi fusese încurajat şi el de membrii legionari să adere şi să se manifeste în spirit legionar, a declarat că nu a dorit să se implice în politică, alegând în cele din urmă viaţa monahală de la Sâmbăta de Sus.

În aceeaşi ordine de idei, arestarea părintelui Boca, suspectat de „activitate legionară” încă din 1943 şi prezenţa sa la mănăstirea Bistriţa trebuie încadrate în contextul evenimentelor care se desfăşurau după momentul 23 august 1944. Potrivit art. 15 din Convenţia de armistiţiu semnată de statul român la Moscova, se prevedea ca „organizaţiile fasciste” să fie interzise. Ceea ce s-a şi făcut de altfel. În acest sens avem ordinul circular nr. 23.987 din 22 decembrie 1944 al ministrului Afacerilor Interne prin care dispunea procedura de arestare a celor „care au făcut parte din fosta Mişcare legionară” sau care simpatizaseră cu aceasta.

Spre cele veşnice

Ultima acţiune de urmărire desfăşurată de Securitate împotriva părintelui Arsenie Boca, pe care am găsit-o consemnată în dosarul de urmărire informativă o avem din perioada 5 februarie 1975-29 septembrie 1989, cu întreruperi mari. Primul document găsit este o adresă a Inspectoratului de Securitate al Municipiului Bucureşti către unitatea specială „S”, în care se cereau date despre „persoanele cu care are relaţii pe linia cultului ortodox din capitală şi provincie. În caz că aceştia urmează să se întâlnească să ni se comunice din timp pentru a se lua măsurile respective”. Problema era urmărită de căpitanul Simion Gheorghe cu indicativul 111/SG, deci de la Direcţia a I-a – Informaţii Interne, problema cultul ortodox. Probabil că acest demers era rezultatul unei relatări sau precizări despre părintele Boca într-o notă informativă din munca de securitate desfăşurată în cercurile ortodoxe din Bucureşti.

Abia la 3 septembrie 1975 mai avem informaţii în nota dată de sursa „Barbu”, atunci când acesta fusese instruit de ofiţerul de legătură pentru a merge în vizită la şantierul de pictură de la biserica Drăgănescu (azi oraşul Mihăileşti, jud. Ilfov), unde lucra părintele Boca. Însă, avea să nu-l găsească deoarece acesta se afla în concediu. Privitor la acest document trebuie spus că nu face parte dintr-o muncă organizată, ci este ceva secvenţial, un caz care ulterior, în supravegherea informativă deschisă în anii ’80 împotriva părintelui Boca avea să constituie material probatoriu în urmărire. Afirmaţia ne este întărită de câteva documente emise ulterior şi care sunt simple verificări ale Securităţii strânse de ofiţerul care a avea să-l urmărească în anii ultimului deceniu comunist.

Documente mai apar în anul 1984. Este vorba de două note informative date de informatorul „Tâmplaru Ion” maiorului Cocârlea Constantin de la Securitatea oraşului Sinaia, în care vorbeşte de noua situaţie a părintelui Arsenie Boca – retragerea la pensie din activitatea de pictor bisericesc, din cauza vârstei şi sănătăţii cu care se confrunta, la Sinaia, pensie asigurată de Patriarhia Română şi despre fostele maici cu care se întâlneşte. În privinţa acestor două documente sunt de precizat câteva amănunte interesante. Se face referire în cadrul dialogului dintre părinte şi informator la perioada detenţiei, unde relatează „Tâmplaru Ion”: „A fost cercetat şi de securitatea sovietică, însă nu a fost găsit vinovat”, aspect pe care nu l-am găsit în altă parte. Se mai vorbeşte despre viaţa sa cotidiană: „Nu primeşte şi nu face vizite, neavând relaţii în Sinaia. Uneori face plimbări prin zonă împreună cu fostele măicuţe. Lunar merge la Bucureşti pentru a-şi ridica pensia de la Patriarhie, însă intenţionează să-şi transfere pensia la Sinaia”. Un ultim aspect este cel privitor la instrucţiunile date informatorului de ofiţerul de legătură. La prima notă, din 4 iunie 1984, i se dă ca sarcini „să stabilească dacă posedă la domiciliu literatură necorespunzătoare şi legionară; deplasările pe care le face şi scopul lor; comentariile ce le face, privitoare la relaţiile cu diferiţi preoţi; dacă are un rol de întrunirea şi coordonarea activităţii celor 12 călugăriţe cu care domiciliază”.

La 8 ianuarie 1985 se va aproba raportul cu propunerea de supraveghere informativă a părintelui Arsenie Boca. Iniţiativa se făcea pentru „stabilirea poziţiei şi activităţii actuale, fost membru legionar”. Măsurile propuse erau: „Dirijarea sşursei] «Florea» şi «Tâmplaru» cu sarcini pentru stabilirea poziţiei şi comportării prezente a relaţiilor pe care le are şi natura acestora (…); efectuarea de investigaţii la domiciliu pentru a stabili preocupările ce le au relaţiile şi natura lor (…); contactarea periodică în scop de descurajare şi influenţare pozitivă; Măsuri pe linia gr. «S» Sinaia”. Termenul era între 30 septembrie – 30 decembrie 1989.

De fapt, pe cine urmărea Securitatea? Pe un părinte hăituit aproape toată viaţa de poliţia politică, un om care în februarie 1988 făcea paralizie facială şi la piciorul stâng şi suferea de inimă – făcuse un infarct, motive pentru care a fost internat într-un spital din Bucureşti, un slujitor al Domnului care nici rugăciunile nu le mai putea rosti.

Şi totuşi ofiţerul Cocârlea Constantin raporta către superiori că în data de 10 aprilie 1989 îl vizita pentru „a verifica datele furnizate de informatorul «Tâmplaru»”, unde a constatat: „Am încercat să discut cu el, însă cu greu am putut comunica cu el, deoarece are o pareză facială şi abia se poate percepe ce vrea să spună”. Iar note informative se dădeau în continuare, cum este cea dată de „Florea Gh” la 28 septembrie 1989, în care spunea: „Cei apropiaţi lui sunt îngrijoraţi de starea sănătăţii şi au făcut pregătirile necesare pentru situaţia în care ar deceda”.

La 29 septembrie 1989 maiorul de securitate Cocârlea Constantin propunea scoaterea din supravegherea informativă a părintelui Arsenie Boca. Acesta îşi motiva iniţiativa pe următoarele criterii: „Din măsurile întreprinse rezultă că nu desfăşoară activitate duşmănoasă împotriva orânduirii noastre socialiste şi nu întreţine relaţii cu elemente urmărite. În prezent este grav-bolnav, imobilizat la pat şi nu mai prezintă interes pentru securitatea statului (…) şi rămâne în evidenţele de Securitate”. Cererea a fost aprobată la 7 octombrie 1989.

În ziua de 28 noiembrie 1989 părintele Arsenie Boca a trecut în rândul celor drepţi. A fost prohodit în ziua de 4 decembrie 1989 la mănăstirea Prislop cu participarea unei mulţimi impresionante de oameni care au dorit să-i aducă omagiul.

Concluzii

După această parcurs istoric încercăm să tragem câteva concluzii privitoare la marele duhovnic. Încă de la început am observat un apetit al organelor informative din România, indiferent de perioada istorică sau regimul politic, pentru a-l acuza pe părintele Boca de activitate în Mişcarea legionară.

Încă de la început, fiind în acele perioade tulburi, în care România cunoştea transformări politice marcante, părintele a încercat să prevină politizarea vieţii religioase care se clădea la mănăstirea lui Brâncoveanu. Însă, din dorinţa de a preveni a ajuns ca el să fie acuzat de ceea ce se ferea. Apoi, la venirea regimului de sorginte sovietică, noii „democraţi”, în cadrul amplului plan de diminuare a vieţii religioase din România, l-au adus pe părintele pe scena activităţii legionare, acuzându-l de colaborare cu vârfurile legionare. De fapt, pentru că aici este cheia problemei în cazul acestui părinte şi poate servi ca model pentru alte situaţii, acolo unde se întemeia un grup de trăitori creştini după coordonatele unui duhovnic exista temerea, din partea puterii politice, că acesta poate fi manipulat împotriva siguranţei statului. Astfel de mişcări religioase îmbrăcate în haina legionară – care în cazul părintelui Boca nu s-a putut dovedi, dar s-a crezut – apoi asocierea acestuia la grupurile de rezistenţă din munţi – constituiau, în viziunea factorilor politici, un atentat la siguranţa statului. Precum, ne încredinţează şi maica Zamfira Constantinescu: „Părintele a fost cercetat întotdeauna pentru popularitatea pe care a avut-o, fiindcă se bănuia că acolo unde este adunare de oameni trebuie să fie şi instigaţie”.

Mai mult, vacanţele spirituale pe care studenţii le făceau după 1946 la Sâmbăta părintelui Boca reprezenta un pericol pentru intenţiile de viitor al comuniştilor pentru generaţiile tinere, educarea în spiritul socialist şi clădirea „omului nou”.

Din concepţiile părintelui Boca şi care de altfel le-am găsit în documentele consultate putem reliefa pe cea referitoare la relaţiile stat-Biserică, mai ales în perioada în care a suferit cel mai mult. În această privinţă redăm un pasaj din nota dată de „Rafael” din 22 iunie 1967: „Eu n-am făcut politică niciodată şi nici nu voi face. Mă voi încadra şi voi respecta legile ţării, dându-mi exemplu din Biblie când la Iisus au venit evrei cu o monedă cu efigia împăratului, voind să vadă ce spune. Iisus a spus daţi Cezarului ce-i a Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”. Cât despre comunism, informatorului i-a împărtăşit: „Mi-a spus că o doreşte din suflet ca să se coboare şi cei din zgârâie nori cu picioarele pe pământ. I-am spus că dacă ar învinge comuniştii peste tot globul, în timp s-ar desfiinţa biserica”.

În anul 1976, acelaşi părinte Boca să spună, pe când picta biserica Drăgănescu, spunea în dialog cu informatoarea „Vicol Tatiana”: „Conducerii de astăzi nu le trebuie mănăstiri. Ei au lăsat câteva mănăstiri istorice şi atât. Ei vor ajunge să cuprindă întreg pământul şşi] vor conduce lumea. Până atunci va fi bine de noi. Atunci se va vedea care este creştin adevărat, că va răbda toate. Care nu va cădea în valul lumii.

Eu am zis: eu nu cred că vor ajunge să cuprindă tot pământul, mai ales că sunt oameni fără credinţă. Arsenie Boca a răspuns: Sunt îngăduiţi de D-zeu şi le ajută să pună stăpânire pe întregul glob pământesc (…). Nu te pune cu ei rău, ci să fi credincioasă, că D-zeu este în orice loc ca şi la Ierusalim ca şi la noi. Căci biserica din inima noastră nimeni nu o poate dărâma.

Eu am zis: că după desfiinţarea mănăstirii au venit mai multe maici aici la mine să mă vadă şi cineva m-a pârât şi am fost chemată la partid, unde mi-a[u] făcut observaţie.

El mi-a răspuns: pentru vina lui s-au scris 800 de pagini. Însă acum cine ştie câte or fi. O fi trecut de 1000. Să ştii că sunt pândari puşi (subl. aut.) de ei, să ne pândească pe fiecare în parte. Însă, D-zeu cere de la noi faptele şi sufletele, atât. Trebuie să fim dezbrăcaţi de orice şi numai pe D-zeu să-l avem în suflet”.

Aici este de observat concepţia care o avea părintele privitoare la trăirea religioasă a monahilor după scoaterea forţată din mănăstiri. Se poate constata o adaptare a foştilor vieţuitori în condiţiile impuse de regimul comunist şi anume refugiul în inimă, spre o trăire spirituală interioară, permanentă, impusă de noile condiţii politice. Credem că numai astfel puteam încheia acest excurs în viaţa unui Om, a unui Slujitor de oameni, a unui slujitor care a ascultat de porunca lui Dumnezeu.

(Adrian Nicolae Petcu – Revista Rost, nr. 20 din octombrie 2004)

„Nu poţi deveni om mare până nu te socoteşti că ai murit, până nu te obişnuieşti să socoteşti moartea ta ca ceva ce a fost, nu ca ceva ce urmează să fie.”

Confesiunea colonelului care l-a arestat pe Părintele Arsenie la Sâmbăta

Îmi amintesc acum un episod interesant de la Mănăstirea Sâmbăta. Eu eram în acea vreme cu cazarea la mănăstire. Şi, la un moment dat, vine un domn din oraşul Victoria, îmbrăcat civil… Şi m-o întrebat cum mă cheamă şi de cât timp sunt aici, la mănăstire. Şi-mi zice: „Dumneata ştii cine sunt eu?” „Hăhă, de unde să ştiu?” Încă mi-o venit şi să râd! Ce să cunosc eu toată lumea, că n-am cum să-i cunosc. Şi zice: „Hai că-ţi spui eu cine-s. Uite, eu sunt colonelul care l-a arestat pe Părintele Arsenie”. Ce m-am speriat atunci! M-or trecut nişte fiori! Zic: Doar nu vei fi venit să mă tragi de limbă acum pe aici. Şi zice: Nu, Părinte, stai liniştit, că mi-am băgat demisia. Eu de atunci am plecat din Securitate. Atunci mi-am băgat demisia, văzând minunile Părintelui!

Şi eu atunci l-am tras de limbă, să-mi spuie cât mai mult: Haide, spune-mi şi mie! Spune-mi şi mie ce fel de om era, cum l-aţi văzut dumneavoastră. Şi zice: Părinte, hai să-ţi spui. Nu ştiu ce general de pe la Braşov o auzit că Părintele, la mănăstire la Sâmbăta, adună multă lume – că se adună multă lume, că spune la oameni tot felul. Şi ştiţi, pe timpul lui Ceauşescu era spaima mare să nu se adune multă lume la un loc, nu cumva să se puie de vreo revoluţie sau ceva. Deşi la biserică nu se duce lumea pentru Revoluţie, că se duce pentru rugăciune şi pentru necazurile lor… Şi, în momentul când o primit ordin, zice colonelul: N-am fost numai eu. Am fost trei – eu, un căpitan şi încă unul – ce ştiu eu ce alt grad. Ne-o trimis la mănăstire, să-l aducem, să-l arestăm pe Părintele şi să-l ducem undeva la Sâmbăta de Sus, unde este palatul brâncovenesc. Se vede şi acum castelul acela; e o clădire mare, frumoasă. Trebuiau să se ducă, să-l aresteze, să-l bage, să-l închidă acolo, până vine generalul să discute cu Părintele. S-or dus, l-au arestat… Şi-mi zice: Părinte, să vedeţi când l-am arestat! I-am zis: „Părinte, uite, ne-o trimis generalul să vă arestăm.” Părintele o zis: „Bine, mă, ştiam…”. Părintele ştia de dinainte! Şi zice: „Daţi-mi voie să zic şi eu un Tatăl nostru”. Şi asta era pe la amiază. Până o zis Părintele „Tatăl nostru”, s-o făcut sară. Am bătut în uşă, ne-am învârtit primprejurul bisericii. Ne gândeam: „Mă, o fi sărit popa! S-o băgat în altar, o fi sărit pe geamul ăla, s-o fi dus…”. Ce să se ducă, că nici nu se deschideau geamurile acelea, pe acolo…

E vorba de biserica mică de la Sâmbăta, nu?

Da, în biserică, în altar. În bisericuţa aceea micuţă, de la mijloc, de acolo; zidul gros, de 1,20 m. Geamurile acelea nu se deschid, c-aşa-s ele, vechi! Şi zice colonelul acela mai departe: La un moment dat, am dat perdeaua şi m-am uitat. Părintele era în genunchi în faţa Sfintei Mese. Se ruga. După ce s-o rugat Părintele, l-am luat, l-am dus, l-am încuiat. Trei rânduri de uşi erau! Un rând de gratii, un rând de uşi de fier şi un rând de uşi normale. O cheie era la mine, una la altul, şi a treia cheie la celălalt. Nu puteam unul fără de ceilalţi doi să intrăm! Gratii la geam, peste tot gratii! L-am dus, l-am băgat pe Părintele acolo, l-am închis. A doua zi, urma să vină generalul, să stea de vorbă cu dânsul acolo, unde l-am închis, la palatul ăla brâncovenesc.

Şi zice colonelul: Părinte, când am venit a doua zi cu generalul, no, deschidem uşa… şi nu era nimeni în cameră! Camera goală! Vai de mine! Ne venea nouă să ne facem cruce! Noi eram colonei de Securitate şi ne venea nouă să ne facem cruce! Cine-şi poate închipui că există aşa ceva?! Generalul ne întreabă: „No, cum l-aţi luat? Unde l-aţi dus? Nu-i nimeni aici. E goală camera! No, duceţi-vă şi aduce-ţi-l!” Noi eram disperaţi: De unde să-l aducem? No, ne ducem înapoi la mănăstire; unde să ne ducem altundeva? Când ne ducem la mănăstire, Părintele era în slujbă şi tocmai spunea „Pace tuturor!” Noi intram pe uşă şi numai pace nu aveam noi! Dar n-am avut voie să-l luăm, până nu o terminat. L-am lăsat, o terminat Sfânta Liturghie, frumos, şi apoi l-am dus.

Şi îmi zice colonelul: Eu de atunci i-am zis generalului: „Să ştiţi că eu îmi bag demisia din Securitate! Un om singur nu putea să facă aşa ceva! Că, uite, aici sunt colegii mei – o cheie e la unul, o cheie la celălalt, a treia era la mine. Cum de-o ieşit omul ăsta? Un om simplu nu face aşa ceva! Nu face aşa ceva!”

(Pr. Ghelasie Ţepeş – Fiţi îngăduitori cu neputinţele oamenilor. Mărturii despre părinteleArsenie Boca, ediție îngrijită de Romeo Petrașciuc, Editura Agnos, Sibiu, 2013, pp. 48-50)

Părintele Arsenie – mângâietorul flămânzilor din temniță