Decizia premierului de a acorda prin HG Muftiatului Cultului Musulman din România un teren de peste 11.000 de metri pătraţi pentru construirea unei mega-moschei la Bucureşti s-a suprapus în mod ciudat cu operaţia lui Ponta în Turcia, ceea ce ridică semne de întrebare. În plus, în România se dă o ”luptă” pentru influenţa asupra comunităţii musulmane între turco-tătarii tradiţionali şi imamii veniţi din ţări arabe. Iar Turcia lui Erdogan încearcă să-şi redreseze capacitatea de soft power, pierdută după ruptura cu mişcarea Fetullah Gulen.
O primă întrebare care se pune este dacă operaţia premierului Victor Ponta la clinica deţinută de familia Erdogan şi concediul său prelungit şi neanunţat public în Turcia au vreo legătură cu decizia de a acorda Muftiatului terenul pentru construirea moscheei. Sigur, negocierile şi discuţiile între cele două state pentru construirea unui cimitir musulman şi a unei moschei la Bucureşti şi a unui cimitir şi a unei biserici ortodoxe la Istanbul sunt vechi. Muftiul Iusuf Murat a argumentat că este nevoie de un nou lăcaş de cult deoarece ”sunt 9.000 de musulmani în Bucureşti şi noi avem o moschee care poate găzdui 150. Considerăm că este nevoie de o astfel de moschee într-o capitală europeană în care se respectă drepturile omului”. Acest argument poate să fie legitim, dar faptul că decizia a fost luată total netransparent, fără consultare şi dezbateri publice şi a coincis cu şederea lui Ponta în Turcia, despre care nu se cunosc decât foarte puţine detalii, trezeşte întrebări.
Ştim de ceva vreme că Victor Ponta caută cu obstinaţie compania unor lideri autocraţi precum Vladimir Putin sau Recep Erdogan penru că admiră şi invidiază puterea acestora de şefi care nu se încurcă prea tare cu principiile democratice incomode. La Baku, Ponta a stat în spatele celor doi şi aparent n-a prea fost băgat în seamă, dar apoi a zburat direct de acolo cu avionul preşedintelui turc la Istanbul. Nu este prima oară când premierul român face jocul de girant al liderilor autocraţi – a făcut-o prin prezenţa sa în tribuna oficială a stadionului din Baku la deschiderea Jocurilor Europene, dar şi la la Soci, la Olimpiada de Iarnă, marele proiect de cosmetizare a imaginii Rusiei. Ca urmare se pune întrebarea dacă Ponta nu face în acest caz jocul unui proiect de soft power turcesc prin acordarea terenului pentru moscheea de la Bucureşti.
Muftiul susţine că el încearcă să păstreze tradiţia islamică turco-tătară bine integrată în România şi să împiedice radicalizarea musulmanilor care ar putea fi îndoctrinaţi de imami radicali veniţi din ţări arabe. De partea cealaltă, unele asociaţii îl acuză că încearcă să obţină un monopol religios asupra tuturor musulmanilor din România.
Totul începe cu faptul că potrivit Muftiului, moscheea va fi finanţată de puternicul Diyanet (Directoratul trc pentru afaceri religioase), care deja investeşte în România în trimiterea de imami turci, renovarea şi reconstruirea de moschei şi chiar în plata salariilor unor imami români. ”Colaborăm foarte bine cu Directoratul turc pentru Afaceri religioase (Diyanet). Colaborarea se manifestă în acordarea asistenţei religioase, prin imami turci care vin prin Diyanet în România şi activează în lăcaşele de cult din Babadag, Medgidia, Constanţa pe o perioadă de 2-3 ani. Dacă un imam dintr-un judeţ mare are nevoie de sprijin îl cere din Turcia. Diyanetul ne ajută şi cu cursuri de perfecţionare a imamilor. Din august 2009, când premierul Erdogan a venit la Bucureşti, avem şi un sprijin salarial, o contribuţie financiară turcească la salariile imamilor din România, care sunt foarte mici. De asemenea, sunt sprijinite financiar ridicarea de noi lăcaşe de cult, renovarea unora existente”, îmi spunea Muftiul Iusuf Murat, într-un interviu acordat în februarie 2011.
Diminuarea influenţei externe
În ultima vreme asistăm ce-i drept la un declin al politicii externe turce, care şi-a pierdut din asertivitate. AKP s-a confruntat cu protestele din Parcul Gezi, cu scandaluri de corupţie care au zguduit guvernul şi alte probleme interne, dar Ankara nu a renunţat complet la doctrina neo-otomanismului, lansată de fostul ministru de Externe, Ahmet Davutoglu, care în prezent este premier, de recuperare a influenţei în statele balcanice dominate multă vreme de Imperiul Otoman.
”Turcia a reuşit să menţină această iluzie de succes în politica externă, dar odată cu conflictul sirian şi protestele din Parcul Gezi, ni s-a amintit că soft power-ul nostru era bazat şi pe fantezie. Capacităţile Turciei nu s-au îmbunătăţit, ci s-au diminuat pentru că AKP a decis să scape de toţi partenerii săi şi mai ales de Mişcarea Fetullah Gulen. Când vorbim de soft power-ul turcesc, în Balcani şi în Orientul Mijlociu, mişcarea FG a jucat un rol decisiv. Şcolile şi reţelele acesteia în care erau educate elitele locale din ţări precum Macedonia, Albania, Bosnia aveau o influenţă foarte mare. Rupând legătura cu mişcarea FG, Erdogan a pierdut această capacitate mare de soft power”, îmi explica profesorul turc Kerem Oktem într-un interviuacordat după ultimele alegeri parlamentare care au consfinţit pierderea majorităţii de către AKP. Tot el arăta că Mişcarea FG avea ca scop ”de a prezenta o imagine pozitivă a Islamului, de a educa oamenii şi de a câştiga parteneri pentru Turcia, stabilind reţele de influenţă în alte ţări. Şcolile FG sunt foarte importante în formarea elitelor politice din aceste ţări. Aceste elite devin apoi pozitiv predispuse către Turcia, iar companiile turceşti care vin în aceste ţări beneficiază de asta. Astfel, mişcarea Fetullah Gulen a contribuit la globalizarea Turciei şi la crearea unor circumscripţii – centre de susţinere – pentru acest gen de Islam”.
Profesorul de la Oxford arăta şi că diferenţa majoră dintre AKP şi mişcarea FG este că primul operează prin stat, cealaltă prin societate. Prin urmare, Erdogan ar putea încerca acum să compenseze pierderea capacităţii de soft power făcut prin reţeaua Gulen printr-o agendă de încurajare a islamizării ţărilor din sfera de influenţă a fostului Imperiu Otoman, prin Diyanet. Cam asta a vrut să spună fostul preşedinte Traian Băsescu, cu afirmaţia ”Erdogan să propovăduiască islamismul în Turcia, nu într-o ţară creştin-ortodoxă”.
Disputa din interior
Revenind la situaţia comunităţii musulmane din România, am avut ocazia să vorbesc şi cu Muftiul şi cu reprezentanţii asociaţiilor culturale musulmane despre cum văd ei Islamul în zone de conflict, dar şi despre problemele comunităţii musulmane din România. Iusuf Murat susţinea încă din 2011 într-un interviu pe care mi l-a acordat că în Bucureşti funcţionează multe geamii clandestine, în care slujesc imami din ţări arabe care propagă idei radicale şi care nu sunt avizaţi de Muftiat sau de Ministerul Cultelor. ”La baza constituirii ONG-urilor stau un grup restrâns de persoane care sunt interesate mai mult de colectarea de fonduri din străinătate şi de la oamenii de afaceri din România, uneori folosindu-se de titulatura Muftiatului sau de numele întregii comunităţi musulmane din ţara noastră, pentru promovarea unor interese personale şi a unor dogme religioase cu tente radicale comandate de aceşti finanţatori. Ele nu au aviz de funcţionare din partea Cultului Musulman, aşa-zişii emisari cultici străini predicând religia islamică în mod ilegal, în baza dreptului de şedere obţinut în scop de afaceri sau pentru reîntregirea familiei. Aceşti emisari nu au studii de pedagogie recunoscute de statul român”, îmi explica Muftiul la vremea respectivă.
În prezent, Iusuf Murat a adus din nou acest argument pentru a arăta că este important să se construiască cât mai repede o mare moschee a Muftiatului care să ducă la închiderea celor care funcţionează în afara controlului acestuia. El a sugerat că românii ar trebui să se teamă de atentate teroriste mai degrabă în prezent decât după ce va fi construită moscheea. Nu este însă deloc clar cum ar putea construirea acesteia să ducă la închiderea geamiilor ilegale şi la prevenirea radicalizării unei părţi a comunităţii musulmane.
Iusuf Murat a refuzat atunci să nominalizeze organizaţiile la care se referea, dar când am contactat mai mulţi reprezentanţi ai asociaţiilor culturale musulmane ei au reacţionat respingând acuzaţiile sale potrivit cărora ”sunt organizaţii non-guvernamentale cu caracter religios islamic şi cu viziuni radicale. Se poate spune că este wahabi, dar nu dau nume pentru ca să nu se asocieze cu o anumită ţară. Vorbesc la modul general pentru că nu vreau să se creeze, iar o stare de disensiune între România şi acele state cu care ţara are relaţii economice foarte bune”.
Cu alte cuvinte, Muftiul susţine că el încearcă să păstreze tradiţia islamică turco-tătară bine integrată în România şi să împiedice radicalizarea musulmanilor care ar putea fi îndoctrinaţi de imami radicali veniţi din ţări arabe. De partea cealaltă, unele asociaţii îl acuză că încearcă să obţină un monopol religios asupra tuturor musulmanilor din România.
Tensiunile dintre Muftiat, pe de o parte şi Fundaţia Taiba şi Liga Culturală Islamică, pe de altă parte, au fost legate la început de recunoaşterea diplomelor de teologie islamică obţinute de studenţi români musulmani în ţări precum Sudan, Arabia Saudită sau Iordania. Muftiul a cerut Ministerului Cultelor să nu recunoască aceste diplome pe motiv ca în aceste ţări există şcoli în care se propagă extremismul. Iusuf Murat a susţinut că în acest caz nu a existat o colaborare pe plan cultural-educaţional între România şi aceste ţări arabe şi ca, la vremea respectivă, acei tineri au avut un comportament care „contravenea principiilor de practică religioasă din ţara noastră”. „Ei vor să înlăture anumite practici specifice culturii noastre. Conform concepţiilor lor, unele lucruri nu trebuie să se practice pentru că Profetul n-a practicat”, îmi explica Muftiul.
De partea cealaltă, preşedintele Fundaţiei Taiba, yemenitul Abu Al-Ola Al-Ghaithi, a respins acuzaţiile Muftiului privind geamiile ilegale, afirmând într-un interviu pe care mi l-a acordat că ”prin această serie de declaraţii pe care dl Muftiu le face de multă vreme deja, el nu caută decât să dezbine comunitatea musulmană, să demonstreze că musulmanii nu sunt toţi la fel, cei care ţin de Muftiat sunt bine călăuziţi, iar toţi ceilalţi sunt radicali. Muftiatul doreşte să impună monopol religios asupra comunităţii. Muftiatul nu este capabil să plătească imami pentru comunitatea din Dobrogea, nu face proiecte de a ajuta săracii de acolo. Rămâne o enigmă unde se duc fondurile primite de la stat după ce ajung la Muftiat şi tot Muftiul încearcă să discrediteze ceea ce fac alte fundaţii. Nu există niciun pericol islamist în România. Din contră, aceste fundaţii simt că au o mare datorie faţă de români, şi Fundaţia Taiba a dovedit că a fost alături de poporul român în cazul unor probleme (sinistraţi, implicarea în rezolvarea problemei jurnaliştilor răpiţi, ajutorarea cazurilor sociale, indiferent de religia sau de naţionalitatea celor care vin să ceară ajutor, rezolvarea problemelor femeilor românce care vin să ceară ajutorul fundaţiei”.
Concluzia este că se dă o ”luptă” pentru inimile musulmanilor din România, între Islamul pe filiera arabă şi Islamul pe filiera turcă. Aşa cum Dyanetul finanţează imamii turci, Nakechbandi Ahmed Mazhar, preşedintele Fundaţiei Centrul Cultural Islamic Semiluna, mi-a precizat că ”Universitatea islamică Al-Azhar din Egipt ne trimite un imam, iar cheltuielile sale sunt suportate de către statul egiptean, prin ambasada din Bucureşti şi cu înştiinţarea Secretariatului de Stat pentru Culte şi a Ministerului Afacerilor Externe”.
Pe lângă aceste dispute interne din comunitate între Islamul pe filierele arabă şi turcă, mai trebuie luată în calcul şi influenţa Turciei, adică a lui Erdogan, cât şi a Mişcării Fetullah Gulen, care este prezentă şi în România, unde deţine Universitatea Lumina, Liceul Internaţional de Informatică din Bucureşti şi din Constanţa şi câteva şcoli şi grădiniţe private. Între Mişcarea FG şi Erdogan se duce-n prezent o luptă acerbă în Turcia, preşedintele acuzându-şi foştii aliaţi că au instaurat un adevărat stat paralel prin infiltrarea-n justiţie, poliţie şi alte instituţii-cheie, acuzaţii negate de reprezentanţii acesteia.
Acesta este contextul prea puţin cunoscut în care se poartă dezbaterea despre construirea moscheii. Fostul preşedinte Traian Băsescu spunea că ”în momentul în care islamismul se extinde către Balcani (…), prim-ministrul nostru hotărăşte să aprobe construcţia celei mai mari moschei din Europa, pe lângă care să funcţioneze o universitate pentru 6.000 de studenţi. Nu există risc mai mare de securitate naţională decât să aduci studenţi musulmani în România şi de aici să-i şi exporţi prin Europa (…) Cred că astfel de decizii sunt cel puţin nesăbuite, dacă nu antinaţionale”. Muftiul Iusuf Murat a negat că s-ar fi pus problema universităţii, susţinând că ar fi vorba doar despre o ”şcoală de vară unde copiii familiilor musulmane din Bucureşti, dacă doresc să-şi trimită copilul să înveţe abecedarul religiei musulmane de la un duhovnic avizat de instituţia pe care o reprezint, o pot face şi pot învăţa şi limba maternă”.
Este o mare diferenţă între universitate şi şcoală de vară, ca şi între construirea unei moschei şi construirea celei mai mari moschei din Europa. Nu contest dreptul musulmanilor de a construi o moschee la Bucureşi, deşi chiar voci din comunitate susţin că nevoia stringentă era un cimitir musulman, nu moscheea. Mai contează însă şi contextul şi cine plăteşte pentru ridicarea acesteia.
În plus, se mai pune o problemă. Ce reciprocitate este aceasta dacă guvernul Ponta acordă un teren de 11.000 de metri pătraţi pentru construirea unei mari moschei la Bucureşti, în timp ce autorităţile turce nu aprobă o biserică ortodoxă la Istanbul, ci doar o mică capelă şi un cămin pentru pelerini, aşa cum a anunţat acelaşi Ponta? Parteneriat strategic fără reciprocitate nu există.
de Matei Dobrovie Epoch-Times Romania
