„Nu sunt pierdute decât acele bătălii pe care nu le începi niciodată.” Îndemnul lui Mircea Eliade, îmbibat de optimism imperial, l-a marcat etern pe Klaus Iohannis de Ziua Bibliotecarului. Atât de mult i-a plăcut citatul, încât a fost postat pe Facebook, a doua reşedinţă oficială a preşedintelui tuturor românilor.
Românii care, din ce în ce mai bântuiţi de gastrite şi ulcere, sunt invitaţi să lupte înverşunat cu neajunsurile de tot felul şi cu lipsa banilor, bani ce vin ca o ţestoasă şi dispar ca un iepure. Cu un citat, greu de urnit o naţie care şi-a consumat deja marele război în urmă cu 25 de ani. România a rămas atunci pe obraz cu acelaşi fond de ten roşu aprins, dar şi cu mulţi foşti mari actuali avizi de capitalism sălbatic şi averi din carton. La fel cum sunt şi azi, dar cum n-au fost niciodată cei care au încercat să-i schimbe. „Golanii” din 1990, de la Universitate, au fost stinşi. Încet, dar sigur, prin diferite metode, de timp şi de realităţi economico-sociale. În prezent, românii mai duc doar câte o luptă o dată la 4 ani, dar atunci, ce tragedie! – miza nu-i decât una de orgoliu: câştigă ai lor sau ai noştri, dar unii singuri rămân mereu ca proştii. În fapt, nimic nu se schimbă, iar oamenii din ţara asta au ajuns să fie fraţi cu resemnarea: clasa politică nu face şi, ce-i poate şi mai grav, dă semne că va continua să nu facă nimic pentru ei. Poate că tocmai de aici se va naşte următoarea generaţie de luptători. Poate când cuţitul va ajunge dincolo de os, poate atunci va începe o nouă luptă. La cum curge realitatea, ziua aceea nu pare departe, indiferent de cât de miopi se chinuie unii aleşi ai neamului să fie. Deocamdată, suntem o naţie de pacifişti năzuitori de mai bine, dar nu facem nimic pentru acel bine. Nici măcar cu voturile împrăştiate în careul anilor, poate singura bătălie care nu a fost încă începută şi consumată cu adevărat, astfel încât să conteze. Când românii vor înţelege asta, bătălia deja pierdută va fi câştigată.
de Daniel Măgureanu Puterea
