Victor Metea – Partizan la 18 ani

„Ştiam ce se întâmplase în URSS cu Biserica, familia şi proprietatea“

Origini „nesănătoase“

Crescut în satul Ileni, aproape de Făgăraş, Victor face liceul la Sibiu, iar apoi este admis la Medicină în capitală. Înainte de asta, fusese respins la Cluj, pe motiv că tatăl lui era chiabur. E martor al arestărilor violente din primăvara anului 1948, când au fost eliminaţi studenţi şi profesori consideraţi periculoşi pentru noul regim. După liceu, îşi caută serviciu în Cluj, Braşov şi Sibiu, dar e refuzat din acelaşi motiv: „origini nesănătoase“.

Părinţii lui, proprietarii unei gospodării înstărite, erau încadraţi în categoria micilor burghezi şi intraseră în vizorul nou instalatei puteri. Tatăl lui Victor Metea era deja urmărit. Note ale primilor informatori din sat se păstrează în arhivele CNSAS: „Este un duşman înrăit al regimului. Ascută posturi de radio străine. Nu discută cu membrii de partid. Vorbeşte că vin americanii. Se sustrage de la muncile voluntare şi şedinţele comunale. Zice că regimul comunist îşi bate joc de oameni şi că el nu vrea să stea în colhoz cu dr. Petru Groza“. Erau motive suficiente să fie trimis la închisoare sau chiar condamnat la moarte.

Când Victor revine acasă, părinţii îi sunt urmăriţi în permanenţă, o parte din vechii prieteni sunt arestaţi, iar Miliţia şi Securitatea fac percheziţii dese şi violente în toate satele zonei, de regulă noaptea, fără explicaţii. Căutaţi de mai multe ori de autorităţi şi temându-se de o foarte probabilă arestare, Victor şi tatăl lui fug de acasă. O vreme se ascund pe câmp sau pe la rude, după care Victor ia legătura cu alţi fugari şi intră în grupul de rezistenţă din Munţii Făgăraş – una din cele mai ample şi de durată rezistenţe anticomuniste din România.

Împotriva orânduirii sociale

Când a plecat în munţi, Victor avea 18 ani. Era între cei mai tineri membri ai grupului. Ani în şir, fidel dorinţei de a deveni medic, Victor a cărat în raniţă, alături de strictul necesar supravieţuirii, manuale de fizică şi de chimie. Între partizani, era recunoscut pentru rezistenţa la mers şi uşurinţa cu care trecea peste obstacole. Gheorghe Haşu (despre care am scris în ediţia din ianuarie) l-a numit cu simpatie „cal de cursă“, iar colegii mai în vârstă îl tachinau: „N-are splină! Dacă îl laşi să aleagă calea, fii sigur că alta mai grea nu-i“.

Despre motivaţia plecării în munţi, Victor avea să declare la Securitate, 7 ani mai târziu, după ce a fost prins: „Încă dinainte să fug, mă întâlneam cu tineri din sate şi vorbeam despre Biserică, despre Dumnezeu, despre conduita omului în societate, despre proprietate individuală, despre familie, despre armată şi despre monarhie. Am crescut cu aceste valori. Tatăl meu fusese comandat al centrului de pregătire paramilitară din sat, în timpul celui de-al doilea război mondial şi primise literatură antisovietică. Ştiam ce se întâmplase în URSS cu Biserica, familia şi proprietatea şi eram îngrijoraţi. Ura mea faţă de regim creştea în măsura în care vedeam că se accentuează îngrădirea mea şi a tatălui meu, care era considerat chiabur. Eram privat de anumite drepturi, aşa că m-am apropiat natural de cei care erau persecutaţi. Nu am făcut politică de nici un fel; eram împotriva sistemului de organizare socială”.

Persecutarea familiei

Ioan Metea, fratele mai mic al lui Victor, a fost arestat de 18 ori. Întotdeauna fără proces ori condamnare. Era bătut şi ameninţat să îşi trădeze fratele, apoi era din nou eliberat. După 1990, rememorează anchetele (în volumul de memorii Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc – vol IV): „La Sibiu, eram închis într-o celulă mică şi umedă, fără fereastră. Nu vedeam nimic, dar simţeam că atunci când mă descalţ, şobolanii îmi rod bocancii. Aveam un prici, o scândură şi atât. La anchete, era un colonel care se îmbrăca în halat alb, ca un medic, şi mă ameninţa cu un bisturiu că mă castrează dacă nu îi dau informaţii despre fratele meu. Când mă duceau la Făgăraş, era curentul electric. Îmi legau mâinile sau picioarele la firele unui magnetou electric şi roteau la manivelă până îmi epuizau toate puterile. Pe lângă acest sistem de tortură, mai foloseau bătaia în tălpi, după ce îmi legau mâinile şi picioarele peste un lemn. Altădată mă acopereau cu o scândură şi loveau cu barosul.“ Când au început anchetele, Ioan Metea avea 16 ani şi era elev în anul doi de liceu. După primele serii de arestări, a abandonat şcoala. A fost hărţuit zeci de ani, chiar şi după eliminarea grupării de rezistenţă armată din munţi.

Urmărită şi bătută cu cruzime a fost şi Virginia Metea, mama partizanului. Uneori era luată noaptea, alteori direct de la câmp. După ce îşi revenea din bătăi, lua din nou legătura cu Victor – îi lăsa bilete în locuri de corespondenţă sau pachete cu mâncare, la oamenii care îl găzduiau când cobora din munte. Din anchete reiese că nu a divulgat niciodată informaţii folositoare Securităţii.

Auzind despre torturile la care îi sunt supuşi soţia şi fiul rămas acasă, bătrânul Metea cedează şi se predă. Stătuse ascuns aproape de 2 ani. Este trimis iniţial la Canal, apoi mutat prin diverse puşcării din ţară. Tatăl lui Victor Metea a murit în închisoare, nu se ştie cu certitudine unde – probabil la Botoşani, în 1962.

Condamnat în contumacie

Alături de ceilalţi 12 membri ai grupului de rezistenţă armată din Munţii Făgăraş, Victor Metea este condamnat în lipsă, încă din anul 1951. Într-un răsunător proces public în lipsa acuzaţilor, autorităţile încearcă să îi determine pe sătenii ţării Făgăraşului să nu mai acorde sprijin partizanilor. Victor Metea este condamnat la 20 de ani de închisoare şi alţi 10 ani de degradare civilă. Avea 22 de ani.

Sentinţe şi mai grele primesc ceilalţi luptători. Sute de oameni care i-au ajutat au fost arestaţi, dar alte sute s-au alăturat luptei. E momentul în care războiul se ascute, iar ciocnirile din munţi dintre Securitate şi partizani se înmulţesc. Urmează anii grei ai rezistenţei, pe care Victor Metea îi rezumă la anchetele din ’57: „Speram în izbucnirea unui război, când am fi putut activa pentru răsturnarea regimului. Pentru asta, trebuia să rămânem cu orice chip în viaţă. Iar acest lucru era destul de greu. Situaţia noastră era imposibilă, din toate punctele de vedere“.

„Dintr-un loc alungaţi, în altul neaşteptându-i nimeni“

Situaţia imposibilă despre care vorbeşte Victor Metea era formată din întâmplări mărunte şi aparent fără ieşire. Câteva dintre ele sunt relatate de conducătorul grupului, Ion Gavrilă Ogoranu, în memoriile publicate după 1990 (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc – vol I).

Iată cum au petrecut o iarnă Victor Metea şi Gheorghe Şovăială – un alt partizan: „Trei luni au vieţuit numai în zăpadă, dintr-un loc alungaţi, în alt loc neaşteptându-i nimeni. Au găsit nişte cartofi îngheţaţi, pe care mâncându-i s-au îmbolnăvit rău. Au răbdat de sete, că apa de zăpadă nu ţine de sete. Şi au dormit mai mult în pădure sau în locuri pustii. Uneori făceau foc, când aveau ceva de fript sau fiert, dar niciodată pentru încălzit, să nu se obişnuiască cu boieria. Săptămâni în şir au urlat lupii în jurul lor noaptea. Vreo zece zile s-au adăpostit într-o fostă vizuină de vulpi pe care au lărgit-o, dar i-a scos şi de aici foamea. Toată iarna au purtat visul unui bulz de mămăligă cu brânză. Au trecut Oltul în căutarea unui adăpost cu mâncare, dar ursul le-a luat-o pe urme şi a ajuns acolo înaintea lor. Clătinându-se pe picioare de foame, pe la începutul lui aprilie s-au tras la poalele muntelui. Aşa i-am întâlnit, peste câteva zile. Întrebându-i cum au dus-o în iarnă, Gheorghe a rezumat totul în aceste cuvinte: Şi cânele ţiganului iese din iarnă, dar numai pielea lui ştie cum.“

O altă situaţie la limită a trăit-o Gavrilă Ogoranu împreună cu Victor Metea, la un început de primăvară. După o iarnă în care Victor făcuse pneumonie şi fusese tratat cu o singură doză de penicilină, procurată cu mare greutate, cei doi se retrag la poalele muntelui. Sperau la un răgaz, după o noapte şi o zi de mers continuu, prin lapoviţă, fără mâncare. Au ajuns în Poiana Narciselor (de lângă satul Vad) – azi rezervaţie naturală. Înainte de instaurarea comunismului, ca şi acum, în acest loc se organiza un festival al florilor, în 21 mai, de ziua Sfinţilor Constantin şi Elena. Pe comunişti i-a deranjat alăturarea cu sărbătoarea religioasă şi au încercat să mute obiceiul, tocmai în ziua în care cei doi partizani se adăposteau acolo. Aşa s-au trezit încercuiţi. Ion Gavrilă descrie soluţia de moment (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc – vol I):

„Am scos cartea de rugăciuni şi am început să mă port ca omul ce face lectură. Numai că nu citeam, ci mă rugam. Victor se prefăcea că pescuieşte. În Poiană se auzeau bubuituri de tobe, cântece de fanfară, chiuituri din gură. Pe vreo scenă, tinerii din sate cântau şi jucau pentru distracţia secretarilor, activiştilor, deputaţilor, colectorilor, responsabililor, preşedinţilor şi merceologilor aşezaţi la mese în mijlocul mării de narcise. Tinerii se întreceau în a distra pe cei ce le trimiteau părinţii la Canal sau chiar în faţa plutonului de execuţie, imagine simbol a unui popor de iobagi, dresaţi prin veacuri de a se gudura şi a linge mâna celor ce le-au pus lanţul şi i-au bătut.

Spre locul nostru, venea din când în când câte unul. O dată a venit şi un miliţian. Doi copii s-au dus la nenea cu undiţa şi s-au minunat de zvârlugă, iar nenea i-a învăţat cum se pescuieşte. I-au chemat părinţii la mâncare şi, Doamne, ce poftă ne făcea carnea friptă! Ne uitam la ceas şi parcă minutele stăteau pe loc. Două fete culegeau flori în iarba de dincolo de apă şi, văzând un băiat drăguţ pescuind, se fâţâiau întruna prin faţa lui, încercând să intre în vorbă. Ne temeam să nu vină cineva să ne cunoască, mai ales pe Victor – satul lui, Ileni, era doar la zece kilometri de aici. Ziua am stat fără cămaşă, să nu se vadă hainele murdare şi rupte. Spre seară, ne-am vârât sub pătură până la gât, chip că dormim. Într-un sfârşit am zărit că pleacă şi camioanele cu miliţie. Ne socoteam salvaţi.“

„Aceste secrete vor fi cercetate“

După 7 ani de luptă, Victor Metea e prins prin trădare, odată cu ultimii partizani din Munţii Făgăraş. Doar unul scăpase: conducătorul grupului, Ion Gavrilă Ogoranu, care avea să se ascundă vreme de încă 21 de ani.

Dârzenia lui Victor dă de furcă anchetatorilor. Un informator introdus în celula lui raportează: „Victor Metea ia în derâdere felul cum se exprimă domnul locotenent anchetator. Spune că e o ruşine să fie cercetat de unul care nu cunoaşte bine limba română.“ Într-adevăr, procesele verbale din timpul audierilor abundă în greşeli gramaticale. Asumându-şi riscurile, când primeşte declaraţiile pentru semnare, Victor face unele corecturi. Un alt informator raportează: „A venit foarte nervos de la anchetă, că se pun pe seama lui Gavrilă fapte imorale, care nu sunt adevărate. Spune că orice strădanie de a descoperi aşa ceva va fi zadarnică. Acelaşi lucru i se impută şi lui. E supărat că se urmăreşte discreditarea lor în faţa opiniei publice: Nu se mulţumesc să ne ucidă, vor să ne compromită moral. Vor scrie şi romane, că am fost nişte derbedei şi nişte oameni uşuratici. Crede că se va reuşi poate numai în faţa oamenilor care nu-i cunosc. Se simte curat în faţa lui Dumnezeu. Spune că ei aveau un ideal bine fixat pentru care luptau, un program şi o activitate deosebit de morale. Nu au forţat pe nimeni, oamenii le-au dăruit ajutorul de bună-voie. E convins că aceste secrete vor fi cercetate când se vor schimba lucrurile în ţară.“ Întrebat de eventualele crime ale partizanilor, Victor răspunde: „E adevărat că am avut armă asupra mea, ceea ce inspiră teamă. Eu personal nu am îndreptat direct arma asupra nimănui. În toată perioada din munte, am tras de două ori, în timpul unor ciocniri cu Securitatea, când am fost încercuiţi. Asta era strategia ca să ne putem retrage.“

Pedepsit pentru că a refuzat recursul

După un an de anchete şi torturi, în vara anului 1957 are loc procesul „bandei din munţi“. Acuzaţii nu au dreptul la cuvânt, iar pledoaria procurorului militar începe aşa: „Cred că nu greşesc dacă afirm că în analele justiţiei noastre populare nu a fost înscris încă un proces de talia celui de astăzi. Pe aceşti inculpaţi constituiţi în bandă teroristă contrarevoluţionară nu i-a interesat realizările construcţiei noastre socialiste. Aceşti bandiţi criminali au luptat pentru a submina şi răsturna orânduirea noastră democrat populară şi mersul înainte victorios al poporului muncitor.“

Au fost condamnaţi la moarte, iar reacţiile din momentul pronunţării sentinţei fac subiectul unei telegrame trimise Direcţiei a III-a din Ministerul de Interne: „Victor Metea a afirmat: Bine că a venit odată, întrucât acum s-a terminat! Mai bine mort, decât chinuit în închisoare. Şi-a exprimat regretul pentru că nu a cerut personal condamnarea la moarte. În continuare a spus: Nu am primit nimic de la regimul ăsta. Am fost scos din liceu, nu am primit serviciu, tatăl meu era urmărit pentru că era socotit chiabur. Fuga mea nu s-a datorat însă acestor motive, cât atitudinii organelor de stat faţă de mine. Toate aceste afirmaţii le-a făcut pe un ton aspru şi duşmănos. Nu a semnat cererea de recurs.“

Decizia lui Victor de a nu face recurs îi înfurie pe anchetatori. În următoarele luni, e constrâns să ceară rejudecarea şi obligat să dea explicaţii. Într-un final declară că nu are şi nu a avut niciodată încredere în justiţia comunistă. Drept pedeapsă, e ţinut încă o iarnă la Jilava şi continuă să fie anchetat – deşi sentinţa de condamnare era definitivă.

Deşi partizanii din lotul în care a fost judecat sunt executaţi în noiembrie 1957, Victor Metea a fost împuşcat 5 luni mai târziu, în 23 aprilie 1958. Cu puţin înainte, împlinise 29 de ani.

(Ioana Haşu – Revista Familia Ortodoxă, nr. 3 (50)/2013, pp. 13-16)