Pr. Gheorghe Calciu: „Să zidim biserici din inimile noastre fierbinţi, în care străfulgera soarele cel luminos al dreptăţii, Hristos” (cuvântul 2)
Să zidim biserici!
Îţi aduci aminte, tinere, când ţi-am spus că un glas nou te cheamă şi că este glasul lui Iisus? Dar unde şi la ce te cheamă? Ce făgăduinţă ademenitoare pentru setea ta de cunoaştere şi de adevăr îţi face Mântuitorul?
Glasul lui Iisus te cheamă la Biserica Lui. Trăieşti într-o familie, într-o societate, într-o lume. Te leagă de familia ta acel inefabil glas al sângelui, pe care nu-l poţi renega şi care se răzbună prin suferinţa ta, atunci când îl trădezi. Trăieşti în mijlocul neamului tău, pe care îl simţi ca pe o entitate metafizică; nu ca pe o grupare de indivizi izolaţi ci ca pe un suflet imens şi unic, în care tu eşti totul şi totul trăieşte prin tine.
Exişti într-o lume cu bucuriile şi durerile ei şi vibrezi la aceste bucurii şi dureri fiindcă este ceva în tine care te leagă şi te unifică inextricabil cu toţi semenii tăi. Unde este atunci Biserica lui Hristos, la care eşti chemat? Ea este peste tot. Ea cuprinde în sine toate fiinţele omeneşti ba mai mult: şi toate fiinţele cereşti căci Biserica nu cunoaşte istorie: istoria ei este prezentul spiritual.
Familia, societatea poartă în ele destinul tragic al limitării lor prin circumscriere în istorie. Istoria este, prin definiţie, cronologia nefericirii şi drumul spre salvare. Dar tu, tânărul meu prieten, eşti chemat la Biserica lui Hristos, care a fost gândită din veşnicie în Dumnezeu şi care poartă în ea desăvârşirea, aşa cum lumea îşi poartă în ea propria esenţă. Societatea te socoteşte un simplu element constitutiv, o cărămidă între celelalte cărămizi; libertatea ta este de a fi o cărămidă odată pentru totdeauna fixată.
Libertatea aceasta este libertatea constrângerii şi aici începe drama ta, fiindcă libertatea este în tine, dar tu nu ştii s-o descoperi în sensurile ei adevărate, nici s-o foloseşti atunci când, în sfârşit, vei fi descoperit-o. Ţi s-a spus că tu nu ai libertate, că libertatea ta este înţelegerea necesităţii, iar necesitatea îţi este impusă de un element cu totul exterior ţie, ca într-o construcţie moartă. Biserica lui Hristos este vie şi liberă. În ea ne mişcăm şi trăim prin Hristos, Care este cap al Bisericii, având libertate deplină, căci în ea cunoaştem Adevărul, iar Adevărul ne face liberi (Ioan 8:32). Când surâzi unui întristat; când ajuţi unui bătrân să păşească mai uşor; când dai pomană săracului şi-l vizitezi pe bolnav; când rosteşti: „Doamne, ajută-mă!” – eşti în Biserica lui Hristos. Când eşti bun şi îngăduitor; când nu te superi pe fratele tău, chiar dacă acesta ţi-a rănit sensibilitatea; când zici: „Doamne, iartă-l!” – eşti în Biserica lui Hristos.
Când munceşti cinstit acolo unde te afli şi când seara te întorci ostenit, dar cu zâmbetul pe buze la ai tăi, aducând cu tine o lumină caldă şi plină de omenie; când răscumperi răul prin iubire – eşti în Biserica lui Hristos. Vezi dar, tânărul meu prieten, cât de aproape eşti de Biserica lui Hristos? Tu eşti Petru şi Dumnezeu îşi zideşte Biserica Sa pe tine. Tu eşti „piatra” Bisericii Lui, pe care nimeni şi nimic nu o va clinti, pentru că eşti o „piatră” liberă, un suflet care se realizează pe sine în această Biserică, nu un condamnat la încremenire.
Să zidim biserici, prietene al meu! Să zidim biserici din inimile noastre fierbinţi, în care străfulgeră soarele cel luminos al dreptăţii, Hristos, Cel ce ne-a spus că prin credinţă suntem liberi de păcat. Să zidim bisericile credinţei noastre, pe care nici o putere omenească nu le poate zdruncina, fiindcă temelia ultimă a Bisericii este însuşi Hristos. Să-l simţi pe semenul tău alături de tine, mereu prezent, şi să nu te întrebi niciodată: „Cine este omul aceasta? “, ci să-ţi spui: „Nu este un străin. Este fratele meu. Este Biserica lui Hristos, ca şi mine “.
Priveşte înapoi, prietene, şi te cutremură! Priveşte înainte şi te bucură! Istoria este un şir de evenimente osificate din care se ridică, din când în când, mărturiile vii ale credinţei voievodale, întruchipate în biserici şi mănăstiri. Tezaur al sufletului românesc şi creştin, ele reprezintă duhul ce dă viaţă tradiţiei noastre naţionale. Tot ce cade în afara acestei spiritualităţi este sortit pieirii. S-au prăbuşit munţi, au ars păduri, au pierit popoare. Dar bisericile au rămas vii, iar mănăstirile sunt căţuia din care urcă încontinuu spre cer fumul rugăciunilor.
Nu putem afirma continuitatea unei spiritualităţi româneşti, nu putem susţine că am preluat nealterate tradiţia şi sufletul neamului, dacă vom dărâma bisericile care le-au exprimat plenar. Nu putem vorbi de voievozii români dărâmându-le ctitoriile; nu putem vorbi de Mihai Viteazul făcând să dispară într-o singură noapte Biserica Enei! Nici o cramă, nici o cârciumă „Dunărea”, nouă sau veche, nu poate echivala măcar o singură piatră din temelia Bisericii Enei. Nici o doctrină ateistă, nici un argument aşa-zis „ştiinţific” nu te poate opri, tinere prieten, de la interogaţia despre existenţă şi sensul ei, despre Dumnezeu şi mântuire. Această interogaţie este dovada libertăţii tale faţă de orice constrângere, faţă de materia însăşi; este drumul tău spre Biserică şi poarta prin care pătrunzi în ea. Nu ezita în prag, prietene! Intră! De atâţia ani stai pe pragul Bisericii, fără să ştii.
De atâţia ani auzi glasul Iui Iisus spunându-ţi „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară “. Lumea te alungă, te oprimă, te alienează. Iisus te primeşte, te mângâie şi te redă ţie însuti. Vino să construieşti biserici alături de noi! Să reconstruim în suflet o Biserică a Enei, hristică şi voievodală, vie şi nemuritoare, până ce o vom vedea ridicată şi aievea, pe locul ei – mărturie straşnică a credinţei noastre creştine şi a afirmării noastre naţionale! Fără biserici, fără mănăstiri, suntem [ca nişte] venetici. Cine dărâmă biserici, dărâmă însuşi argumentul dăinuirii noastre materiale şi spirituale pe acest pământ hărăzit nouă de Dumnezeu.
Tinere prieten, nu mai eşti singur. Eşti în Biserica lui Hristos.
Cuvânt rostit în Biserica Radu-Vodă, în prima miercuri din Postul Mare, la 15 martie 1978.
(Preot Gheorghe Calciu – 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 25-30)
Încă de la primul cuvânt elevii seminariști au fost puternic mișcați de predica părintelui Calciu astfel încât au vestit mai departe intenția celor 7 Cuvinte, în acest fel aflând și tinerii de la facultățile laice. Cei mai mulți dintre cei care au început să vină erau de la facultățile tehnice, mai mulți decât de la Litere sau Filosofie. De aici încolo, de la predică la predică au început să vină din ce în ce mai mulți studenți, până s-a ajuns la un auditoriu de 300-400 tineri.
Fiecare cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care îl înjurau că este „popă” care „înșeală lumea”, și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi păzitori.
