Elena Udrea n-ar fi ajuns aici fără un preşedinte care i-a dat nas, sacrificând pentru ea oameni şi sfidând de prea multe ori logica şi bunul simţ.
Ani de zile s-a străduit să ne arate că e bună pentru România. În campanie, ne-a spus-o pe şleau, să ne intre bine în cap, deşi doamna nu şi-a propus niciodată cu adevărat să se adreseze capului. Se miră acum de ce nimeni n-o ascultă, de ce nimeni n-o crede, de ce orice ar spune este luat în băşcălie.
Aseară, în parc, doi tipi discutau aprins subiectul. Unul se uitase „la Gâdea” şi „se tăvălise pe jos de râs”. „Ce i-a făcut lu’ aia, pe muzică, frate, aşa, pac-pac. Ce şi-a luat-o…” Adevărul e că doamna şi-a luat-o, dar şi-a şi cerut-o. Pe unii i-a plătit, alţii i-au plătit-o, dar realitatea este că Elena Udrea a cam făcut programele de ştiri ale ultimilor ani. După ce ani de zile a jucat exclusiv în registrul tabloid, al kitschului politic, al bârfei şi al taclalei, al bileţelelor şi al gesturilor insinuante, se plânge acum că nimeni nu o ia în serios, că lumea conspiră ca s-o reducă la tăcere.
În cariera sa politică, doamna Udrea a performat exclusiv în planul aparenţelor. Dotată cu o ambiţie nemăsurată, s-a plasat permanent pe lângă bărbaţi potenţi financiar sau politic. În paralel, s-a străduit să-şi tuneze originile buzoaie, să devină fată de Paris. M-am uitat zilele trecute peste pozele cu Elena Udrea făcute de agenţia Mediafax în ultimii 10 ani. De la fustele mini, de la rochiile mulate sau transparente, de la dresurile-plasă şi roz-bombonul bimbo care au adus-o în viaţa miliardarului Cocoş şi apoi în anticamera lui Traian Băsescu, la sacoul negru din seara de luni, când s-a dat votul în Parlament pentru arestare, schimbarea este vizibilă pentru oricine. Dar doamna este aceeaşi ca şi-n urmă cu un deceniu: epatantă, fascinată de obiectivul camerei, oricând dispusă la gesturi-petardă, bună de show. În plen, doamna Udrea a dat, luni seara, un ultim recital, finalizat cu un gest teatral: un deget la nas, dedicaţie pentru „cineva drag”. Adevărul e că Elena Udrea n-ar fi ajuns aici fără un preşedinte care i-a dat nas, sacrificând pentru ea oameni şi sfidând de prea multe ori logica şi bunul simţ.
Dar toate nazurile şi necazurile pupilei lui Traian Băsescu sunt muc şi sfârc pe lângă lucrurile cu adevărat nasoale care rămân în urma ei. Dacă privim dincolo de artificiile acestei doamne flamboaiante, vedem realitatea rece ca neonul de pe celularul din Rahova. Trei cereri de arestare au făcut procurorii, care o acuză de Elena Udrea de trafic de influenţă, spălare de bani şi fals în declaraţii de avere (în dosarul Microsoft) şi de luare de mită, abuz în serviciu, tentativă la folosirea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete pentru obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene şi de folosire a influenţei în scopul obţinerii de foloase necuvenite (în dosarul Gala Bute). Desigur, pare bizar că toate aceste capete de acuzare s-au strâns parcă toate prea deodată, dar asta nu înseamnă că ele nu trebuie probate urgent într-o sală de judecată. Chiar dacă publicul telespectator i-a dat deja verdictul acestei mari animatoare a vieţii politice din ultimii 10 ani, asta este mai puţin important acum: doamna Udrea va fi judecată, în sfârşit, pe probe, nu pe vorbe, de judecători, iar eventualele prejudicii aduse statului trebuie recuperate. Doar aşa ieşim din tot acest cancan.
Şi mai este un lucru pe care doamna Udrea îl lasă în urmă: nişte acuzaţii extrem de grave la adresa SRI. Cât adevăr şi câtă manipulare este în spusele sale nu vom şti probabil niciodată: în mod previzibil, comisia parlamentară de control SRI, singura care putea face lumină în acest caz, a pus ieri batista pe ţambal, iar în tăcerea care s-a făcut, aproape că s-a auzit, dintr-o parte a societăţii „penetrate”, un oftat de uşurare.
