După numărarea voturilor și aflarea rezultatului, bucuria celor din sală, pentru alegerea în unanimitate a lui Cuza, s-a răspândit curând în tot orașul, în sunetul clopotelor tuturor bisericilor din Iași, și ea s-a generalizat la 24 ianuarie 1859, când s-a împlinit ceea ce așteptau românii de veacuri: unirea Moldovei și a Țării Românești.
Secolul al XIX-lea, supranumit și „secolul naționalităților”, a adus și românilor din Moldova și Țara Românească împlinirea năzuinței de veacuri a unirii într-un singur stat al fraților de același sânge, limbă și credință.
Prezentă în predosloviile cărților diaconului Coresi, mitropoliților Varlaam al Moldovei și Simion Ștefan al Transilvaniei, episcopului Chesarie al Râmnicului, în letopisețele cronicarilor moldoveni sau munteni, în operele istoricilor și filologilor Școlii Ardelene, în acte precum unirea din 1600, realizată efemer de Mihai Viteazul, ideea unității poporului român a căpătat noi valențe în prima jumătate a veacului XIX, în contextul mișcărilor care au existat și la nivel european. În 1821, Tudor Vladimirescu îndemna pe munteni ca ajutându-se cu moldovenii să câștige drepturile Principatelor, având un singur gând exprimat în același glas. 10 ani mai târziu, Regulamentul organic al Țării Românești, într-unul din articolele sale care se regăsea în formă aproape identică și în legislația Moldovei, arăta că „Începutul, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor într-aceste două Prințipaturi, precum și cele deopotrivă trebuințe sunt îndestule elementuri de o mai aproape a lor unire, care până acum s-au fost poprit și s-au zăbovit numai după împrejurări întâmplătoare și cele urmate după dânsele”.
Împrejurările favorabile au venit în 1856 când, după Războiul Crimeii, Tratatul de pace de la Paris, ocupându-se și de Principatele române, a stabilit, între altele, convocarea unor divanuri ad-hoc în ambele Principate pentru a stabili organizarea lor politică-socială. Deși divanurile ad-hoc, alese în 1857, s-au pronunțat pentru unirea Moldovei și Țării Românești, Conferința de la Paris (1858) a hotărât ca acestea să rămână entități politice separate, cu domn și adunare proprii. Singurele chestiuni comune urmau să fie numele, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești și două comisii cu sediul la Focșani, menite să elaboreze legile de interes comun. Pentru că nu era explicit interzisă alegerea aceleiași persoane ca domn în ambele principate, la 5 și 24 ianuarie 1859, moldovenii și muntenii și-au ales același domn, pe Alexandru Ioan Cuza.
Drumul spre unire nu a fost însă lin și lipsit de sinuozități, mai ales pentru Moldova care se afla mai ferită de ochii Comisiei Europene instituită în vederea supravegherii alegerilor pentru divanurile ad-hoc, care își avea sediul la București.
Un rol important în acest sens l-a avut Biserica din Moldova, în frunte cu mitropolitul Sofronie Miclescu. Între clericii care au fost susținători fervenți ai unirii amintim pe arhiereul Filaret Scriban Stavropoleos, rector al Seminarului de la Socola, arhimandritul Neofit Scriban, profesor la Seminarul de la Socola, arhimandritul Melchisedec Ștefănescu, rector al Seminarului din Huși, preotul Dimitrie Matcaș din Roman etc.
Adunarea electivă a fost convocată imediat după sărbătoarea Nașterii Domnului din anul 1858, deschizându-și lucrările duminică, 28 decembrie, după o slujbă de Te–Deum săvârșită în Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași. Ședințele au continuat și în zilele de 31 decembrie 1858, 2 ianuarie 1859, 3 ianuarie, 4 ianuarie, culminând cu cea din 5 ianuarie, când Cuza a fost ales domn al Moldovei. Neputând fi prezent la toate cele șase ședințe, din pricina programului liturgic intens al perioadei, mitropolitul Sofronie a prezidat ultimele două ședințe. Înainte de a se aduna în sala unde avea să aibă loc unirea, membrii electori au participat la slujba Te-Deumului săvârșită în Biserica Sfântul Nicolae Domnesc, acolo unde arhimandritul Neofit Scriban a rostit un cuvânt mobilizator în favoarea unirii, arătând între altele: „Credința nației române nu a fost, nu este și nu va fi decât unirea românilor într-un singur stat, singura ancoră a mântuirii sale, singurul port în care poate scăpa corabia națională de furtuna valurilor ce o împresoară…”.
După slujbă, retrași în sala de ședințe, membrii Adunării elective au răspuns apelului nominal, după care s-a dat citire procesului verbal al ședinței anterioare și proiectul scrisorii de mulțumire adresată Puterilor garante.
A urmat apoi cuvântul mitropolitului Sofronie Miclescu, președintele adunării:
„Această Adunare, menită a fi legislativă, se găsește întrunită astăzi numai pentru alegerea Domnului Țării. Nu mă îndoiesc, iubiții mei compatrioți, că fiecare dintre dumneavoastră prețuiește cât de importantă este această operație și în ce grad viitorul țării se află legat de rezultatul ei.
Mai înainte de a păși în lucrare, eu rog pe milostivul Dumnezeu ca să ne lumineze și să ne povățuiască, spre a nimeri cu votul nostru pe acela dintre candidați care mai mult merită încrederea obștească și ale cărui legături cu țara chezășuiesc mai mult priincioasele cugetări ale sale către compatrioți.
Așadar, fiecare povățuit de al său cuget, împlinească chemarea sa cu depunerea votului pentru această alegere, care, potrivit cu înțelesul Convenției, trebuie neapărat să ia sfârșit în ședința de astăzi!”.
După ce deputații au jurat pe Sf. Evanghelie și pe Sf. Cruce că votul pe care îl vor da nu va fi influențat de interese personale sau înrâuriri străine, ci va urmări binele Principatelor Unite și viitorul Neamului Românesc, a urmat scrutinul. Mitropolitul Sofronie a rostit spre finalul ședinței, înainte de a-și depune votul, un cuvânt care a concentrat întreaga trăire a celor care nu și-au cruțat nici un efort pentru realizarea unirii:
„ Aceasta este ziua care a făcut-o Domnul
Să ne bucurăm și să ne veselim întru ea!(Psalm 117, 24)
Au trecut sute de ani, iubiții mei compatrioți, de când Moldova pierduse dreptul său de a-și alege pe domnul stăpânitor. Acum, când mila lui Dumnezeu s-a pogorât peste țara aceasta ca ploaia pe pământ, insuflând în inimile preaputernicilor împărați ai Europei (cărora se cuvine din parte-ne adâncă mulțumire) și a căror numai aducere aminte face fericit pe un popor, am câștigat iarăși drepturile noastre.
Zic dar cu proorocul că Aceasta este schimbarea dreptei Celui Prea Înalt (Psalm 117, 15-16; Daniel 2, 21); și precum în anul trecut am zis Unde este turma și păstorul,iarăși mai repet același cuvânt și împreună cu toată Adunarea, votez și subscriu pentru colonelul Alexandru Cuza, pentru domnul stăpânitor al Moldovei!”.
După numărarea voturilor și aflarea rezultatului, bucuria celor din sală, pentru alegerea în unanimitate a lui Cuza, s-a răspândit curând în tot orașul, în sunetul clopotelor tuturor bisericilor din Iași, și ea s-a generalizat la 24 ianuarie 1859, când s-a împlinit ceea ce așteptau românii de veacuri: unirea Moldovei și a Țării Românești.
