Iarna ne surprind înzăpezirile, primăvara inundaţiile, iar în lungul anotimp al crizei ne ia ca din oală aprecierea francul elveţian. Ritualul anual al surprizelor miraculoase traversează în prezent o nouă dimensiune a expunerilor multiple şi neaşteptate ale ţării, despre care ne minunăm sistematic în faţa micului ecran. Meteo, micro, macro sau geo (termen mai în vogă) sunt paradigmele magice prin care spontaneitatea jurnalistică încearcă să suplinească argumentele de rigoare. La ce soluţii să se aştepte zeci de mii de români ajunşi astăzi în pragul falimentului dacă cei abilitaţi în a da explicaţii şi analize şolcăie din micro în macro şi din bio în geo? Unii din geo-mediocritate strigă „guvernul”, iar alţii din geo-păstorie se închină la Banca Naţională. Iar românul de rând de cine să asculte în această criză?
Moneda elveţiană s-a apreciat zilele trecute vertiginos faţă de euro şi faţă de alte valute europene, strivite în corsetul de cursuri fixe al Uniunii Europene. România şi-a ales drumul european şi pe cale de consecinţă a ţinut leul, pe cheltuiala contribuabilului, la un nivel constant faţă de euro, fie că acesta a mers la deal sau la vale. Şi Banca Naţională a Elveţiei a încercat pentru o perioadă de trei ani de zile să ţină rata de schimb a francului la un curs de 1,2 franci pentru un euro. Fiind o valută forte, administrată de o bancă ce îşi merită apelativul „naţional”, francul a fost expus unei aprecieri puternice tocmai datorită incertitudinilor din zona euro. Deprecierea recentă a monedei europene faţă de dolar ar fi însemnat pentru Elveţia, în varianta în care ar fi păstrat plafonul stabilit în urmă cu trei ani, ca francul elveţian să preia tensiunile aferente unei ancore de stabilitate pentru o Europă bântuită de datorii. Elveţia a renunţat la rata stabilită în 2012 pentru că un euro nu mai valorează astăzi atât cât valora pe atunci.
Problema în România nu este cea a aprecierii francului, ci a tolerării creditării în valută a populaţiei. Banca Naţională a României ar fi trebuit să ştie că plafonul artificial introdus de Elveţia nu ţine la nesfârşit şi să ofere din timp mecanisme de conversie a tuturor creditelor în valută. Ceea ce s-a întâmplat însă este simptomatic pentru politica de dublu standard a acestei instituţii. Atunci când este vorba de semnarea unui credit în valută, papa Vasilescu elogiază autonomia şi maturitatea părţilor contractuale, în maniera unui apostol al relaţiilor ultraliberale dintre adulţi şi minori, mizează mai degrabă pe ocheade seducătoare decât pe vârsta discernământului, măsurată în ani de experienţă financiar-bancară, a populaţiei. Românul ca minorul înghite gogoaşa. Iar când românul este la un pas să nu mai poată onora creditele în valută, risc la care a fost expus cu bună ştiinţă de BNR şi care, mai departe, afectează profitul băncilor străine, tresare scânteia socialistă din nomenclaturiştii de pe Lipscani. Deodată statul, deci contribuabilul, trebuie să asigure aşteptările indecente ale unor bănci străine jecmănitoare prin împovărarea fiscală. Unde sunt regulile pieţei libere pentru bănci? Într-o lume a liberalismului vasilescean, decenţa impune, pe cale de consecinţă, să lăsăm şi băncile să dea faliment, nu doar românul. Şi iată cum cetăţeanul Ion trăieşte în capitalism, iar băncile în comunism. Practic, vom asista la o socilizare a pierderilor pe urma volatilităţii monetare, păstorită de bănci în numele capitalismului. Dacă tot nu mai avem capital autohton, de ce păzim băncile străine de români, şi nu invers? Doar nu sunt băncile noastre. Raiffeisen Bank sau Erste să ceară la Viena sau la Berlin sprijin pentru riscurile valutare la care a expus Hinterlandul de la Riga la Belgrad şi să nu aştepte pomeni de la români. Aprecierea francului elveţian nu are voie să se transforme într-o acţiune de subvenţionare a băncilor străine din România. Falimentul lor ar fi chiar mană cerească pentru bugetul statului. Ne-am lua înapoi toate activele ipotecate colonialiştilor, explicându-le care sunt riscurile liberalismului pe care l-am învăţat de la ei timp de două decenii şi jumătate.
de Radu Golban Cotidianul
