Peste cei 65 de ani care s-au scurs de când, în vara anului 1949, satele bihorene erau însângerate de batalioanele de securitate, nu se poate aşterne uitarea. Doi cercetători orădeni vin şi readuc în atenţia contemporanilor documente cutremurătoare despre tragismul acelor momente, când ţăranii erau împuşcaţi pe uliţele satelor pentru că refuzau să renunţe la singura lor sursă de venit: pământul.
La Editura Universităţii din Oradea a apărut, în aceste zile, lucrarea 1949 în Bihor: „Înlăturarea chiaburimii – o manifestare a luptei de clasă la sate”, avându-i ca autori pe Gabriel Moisa şi Cristina Liana Puşcaş. Este un volum care vine să sublinieze modul în care regimul comunist a înţeles să intervină pentru pacificarea satelor din Bihor, care în vara anului 1949 s-au răsculat împotiva colectivizării forţate. Cei doi autori fac o paralelă între ce anume se refelecta în organele de presă ale Partidului Comunist, Scânteia şi Crişana, şi ce anume se întâmpla, în realitate, pe uliţele satelor bihorene. Pentru a-şi atinge scopul, lichidarea oricărei opoziţii în lumea satelor, primele ţinte ale comuniştilor au fost liderii partidelor politice. Astfel a fost declanşată, în cotidianul Scâneteia, o amplă campanie de denigrare a „bandelor maniste şi brătieniste”. „Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, dar în special primul, sunt luate la ţintă de propagandă, astfel încât imaginea acestora să fie cât mai afectată, iar încrederea ţăranului în liderii acestor partide să fie adânc zdruncinată. Principalii vizaţi erau Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu şi Gheorghe I. Brătianu. Lor li se alăturau, desigur, chiaburii. Toţi aceştia, în preajma declanşării colectivizării agriculturii, trebuia să fie eliminaţi din spectrul posibililor oponenţiai fenomenului”, se arată în volum.
În vara anului 1949, în plină campanie de seceriş ţăranii bihoreni încep să se revolte. Ţăranii refuză să meargă la secerat şi treierat, încep cu sutele să iasă pe uliţe, să scandeze „Vrem pâine, nu mălai!”, „Afară cu comuniştii”, iar îndrumătorii politici să fie alungaţi sau bătuţi. În acest context intervenţia trupelor de Securitate este promptă, dar şi vădit disproporţionată. În timp ce sătenii erau înarmaţi cu furci, coase şi topoare, miliţienii şi soldaţii din batalioanele de Securitate au uzitat de arme de foc. Între zecile de decedaţi ca urmare a rănilor s-a aflat şi Ioan Farcaş din Satu Barbă. Acesta avea numai 18 ani şi a fost rănit în zona abdominală. Împuşcat la 31 iulie 1949, acesta a fost dus la spitalul de Stat nr. 1 din Oradea, unde a murit în 6 august 1949. Referatul medico-legal întocmit de medicul Mihai Erdei semnala faptul că „moartea se datoreşte peritonitei purulente survenite în urma unei plăgi abdominale penetrante prin glonte, cu perforarea intestinului subţire”.
În timp ce satele româneşti erau însângerate sub tirul de mitralieră al trupelor de Securitate, oficiosul Crişana reflecta o cu totul altă realitate: una în care întreaga societate se solidarizează în lupta de clasă pentru apărarea principiilor socialiste. În condiţiile în care, pe parcursul întregii luni iulie 1949, ţăranii bihoreni au refuzat să iasă la batoze, în ziarul Crişana din 2 august 1949 se anunţă, cu mare aplomb, „că în judeţul Bihor s-au secerat, până în prezent, 88.9% din suprafeţele cultivate cu grâu… Campania de seceriş este aproape gata în cea mai mare parte a judeţului. Până în seara zilei de 30 iulie, în plăşile Săcuieni, Sălard şi Marghita secerişul fusese terminat pentru toate păioasele”, remarcă cercetătorii orădeni.
Volumul are strânse, în partea a doua, un corpus de documente din arhivele Securităţii, de valoare incontestabilă, care vine să ilustreze calvarul prin care au trecut satelor bihorene în vara lui 1949.
(Cristina Puşcaş – Cotidianul Zi de zi, 7 noiembrie 2014)
