„O, Doamne al meu, Tu ştii că din pruncie întru Tine mi-am pus nădejdea şi pe Tine singur Te-am iubit, măcar că neîncetat am greşit înaintea feţei Tale. Iar acum, pentru păcatele mele, Tu, Doamne, ai pus asupră-mi o sarcină mai presus de puteri, dându-mi coroana şi scaunul ţării mele. Dar eu privesc înlăuntrul meu şi nu văd nici putere, nici întelepciune, nici pricepere, căci un cârmuitor de ţară trebuie să fie un om curăţat de patimi, cu mintea luminată, ca să poată cârmui în chip drept şi bineplăcut Ţie… O, Doamne, Tu ştii că nici un bine nu sunt în stare să fac norodului şi ţării mele!”…
„A răposat robul lui Dumnezeu Io Neagoe Voievod şi Domn a toată Ţara Românească şi a părţilor dunărene, în luna lui Septembrie 15 zile, anul 7029 (1521), crugul soarelui 26, crugul lunii 15, temelia 18. A domnit 9 ani şi jumătate. Şi rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păzească adăpostul acesta mic şi lăcaşul oaselor mele, ca să fie nestricat“.
Aşa stă scris pe piatra de mormânt a Sfântului Neagoe Basarab, din gropniţa domnească de la Curtea de Argeş, ctitoria sa. Domn al Ţării Româneşti între anii 1512 şi 1521, binecredinciosul voievod Neagoe Basarab a fost un adevărat “tată milostiv” al tuturor, şi al creştinilor şi al păgânilor, ctitor al multor biserici din ţară, binefăcător al mănăstirilor ortodoxe din Muntele Athos, precum şi autor al uneia dintre cele mai vechi capodopere a literaturii române, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Cronicarul Gavriil Protul, în Viaţa Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului, spune despre Sfântul Neagoe Basarab: „Ce vom spune despre lucrurile şi mănăstirile pe care le-au miluit?… Şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea şi cu multă milă pretutindeni da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele Său şi ploaia şi peste cei buni, şi peste cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie”. Tot din această lucrare, aflăm că Neagoe l-a avut învăţător şi duhovnic pe Sfântul Nifon: „Iar fericitul Nifon îl întărea în învăţăturile sale”.
A făcut donaţii mănăstirilor ortodoxe din Muntele Athos, Muntele Sinai, Ierusalim, Ţara Românească. A fost ctitor al multor biserici din ţară şi autorul uneia dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii româneşti, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, lucrare cu un conţinut moral-creştin. A introdus măsuri de susţinere a natalităţii, a încurajat meşteşugurile şi comerţul, a interzis exploatarea de către străini a rezervelor de aur din Ţara Românească. A iubit pacea, “cu toţi vecinii fiind împăcat”, aşa cum spuneau cei din timpul său, astfel că în timpul domniei sale ţara a traversat o perioadă de linişte şi prosperitate.
“Măria sa a scutit de dijmă pentru un an pe toţi ţăranii şi meşteşugarii, pentru ca ţara să se mai întremeze. Dările şi banii urmau a se strânge de la vameşii şi negustorii străini care se îmbogăţeau pe seama Ţării Româneşti. A făgăduit ajutor familiilor cu copii, dând tocmeală ca în anul în care se naşte un prunc acea casă să fie izbăvită de orice plată şi muncă pentru domnie, iar pruncul născut să primească milă şi ajutor de la Curte. Şi meşteşugarii au fost încurajaţi, dându-se multe înlesniri breslelor munteneşti de olari, curelari, rotari şi de alte meşteşuguri, căci domnii dinainte se obişnuiseră a nesocoti lucrul lor, alegând mai mult lucrul străinilor. Încă a mai stăvilit Neagoe şi venirea pribegilor căutători de aur în munţii Ţării Româneşti, iar mai târziu a oprit-o cu totul, pentru ca aurul să fie numai spre folosul şi câştigul ţării.”(Măria Sa, Neagoe Basarab… Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Ţării Româneşti, Ed. Bonifaciu, 2012, p. 134)
Neagoe a adus ţării sale prestigiu şi strălucire, fiind atât pentru contemporani, cât mai ales pentru urmaşi un model de înţelepciune, credinţă, devotament şi patriotism. Şi-a crescut fiii în credinţă de Dumnezeu, familia sa fiind o mică biserică. A ctitorit Mănăstirea Curtea de Argeş, remarcabilă prin măreţia, perfecţiunea proporţiilor şi decoraţiile sale şi considerată de Gavriil Protul mai frumoasă chiar decât Sânta Sofia: “Şi aşa vom putea spune că adevărat că nu este aşa mare şi sobornică ca Sionul, carele îl făcu Solomon, nice ca Sfânta Sofia, care o au făcut marele împărat Iustinian, iară cu frămseţea este mai predesupra acelora”.
Prin politica sa, Neagoe a demonstrat că Ţara Românească poate fi oricând un centru de rezistenţă creştină împotriva cotropitorilor păgâni şi că numai credinţa în Dumnezeu poate salva sufletul românesc de la pieire. “Nimeni n-a mai întrupat în cultura română cu forţa lui Neagoe această trăsătură fundamentală a sufletului românesc – credinţa în puterea binelui, în triumful lui final. Fiindcă nimeni nu a legat-o mai strâns de credinţa şi iubirea pentru Cel de Sus. Neagoe Basarab, binecredinciosul domn român, a dat cea mai înaltă cugetare creştină în problemele stăpânirii şi conducerii oamenilor. Prin Neagoe Basarab, românii au dat lumii un model de cugetare politică umană şi creştină neatins şi nedepăşit de nimeni.” (Sfinţi Români şi apărători ai legii strămoşeşti, Ed. IBMBOR, Buc., 1987)
Cât despre credinţa şi smerenia domnitorului, Domniţa Despina, sotia Sfântului Voievod Neagoe Basarab, povesteşte în jurnalul său duhovnicesc următoarele:
“Când am intrat pentru prima dată în sala tronului, el a cerut boierilor să iasă afară, voind să rămânem o vreme singuri. M-am retras tăcută într-un ungher, ca să nu-i tulbur sufletul. Neagoe a căzut cu faţa la pământ înaintea icoanei Mântuitorului şi suspinând, şi-a revărsat durerea inimii într-un şuvoi nestăvilit de lacrimi: „O, Doamne al meu, Tu ştii că din pruncie întru Tine mi-am pus nădejdea şi pe Tine singur Te-am iubit, măcar că neîncetat am greşit înaintea feţei Tale. Iar acum, pentru păcatele mele, Tu, Doamne, ai pus asupră-mi o sarcină mai presus de puteri, dându-mi coroana şi scaunul ţării mele. Dar eu privesc înlăuntrul meu şi nu văd nici putere, nici întelepciune, nici pricepere, căci un cârmuitor de ţară trebuie să fie un om curăţat de patimi, cu mintea luminată, ca să poată cârmui în chip drept şi bineplăcut Ţie… O, Doamne, Tu ştii că nici un bine nu sunt în stare să fac norodului şi ţării mele!”… Mai târziu, mi-a povestit că pe când stătea aşa, fără putere, cu fruntea plecată la pământ, i s-a părut că a aţipit. Atunci l-a văzut pe Patriarhul Nifon ca şi când ar fi fost aievea, îmbrăcat în veşminte strălucitoare. Sfântul l-a prins de mână şi l-a ridicat de la pământ, binecuvântându-l de trei ori în semnul crucii. Sufletul i s-a umplut de har şi nădejde, iar apăsarea dinainte a pierit ca şi când n-ar fi fost. Atunci a suspinat adânc, mulţumind cu înţelegere lui Dumnezeu că nu l-a lăsat singur şi sărman pe acest pământ. (Măria Sa, Neagoe Basarab… Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Ţării Româneşti, Ed. Bonifaciu, 2012)
Într-o epocă în care acceptarea şi promovarea desfrânării reprezintă condiţia integrării europene, iar străinii sunt aproape invitaţi să jumulească biata noastră ţară de ultimele ei rezerve naturale, lăsând în urmă doar distrugere şi moarte, într-o epocă în care natalitatea scade dramatic, în timp ce politica avorţionistă îndeamnă până şi fetiţele de liceu să recurgă la crimă, modelul sfinţilor noştri voievozi cheamă întreg neamul spre pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu. Să urmăm aceste exemple de credinţă şi patriotism care pot reînvia oricând şi oriunde inima unui neam atât de greu încercat de-a lungul secolelor.
