23 aprilie 1990. 23 de ani. Remember Piața Universității

În noaptea de 22 spre 23 aprilie, exact de Sf. Gheorghe s-a format nucleul ce a generat fenomenul Piața Universității, manifestația maraton ce a inspirat mai apoi toate mișcările de protest din lume, de la manifestațiile din Belgrad și Sofia la cele din Georgia și apoi din Ucraina, din țările arabe și din nou din Ucraina – cu marea diferență că acum, în acest an bătălia s-a dat parte în parte între protestatari și forțele represive, cu victime de ambele părți. De altfel, în afară de manifestația model de la noi din Piața Universității toate celelalte manifestații similare din restul lumii s-au derulat pe un tipar diferit sub aspectul exercitării violenței de ambele părți. La noi am încasat-o doar fără să ucidem, să replicăm – dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, cum poate s-ar fi cuvenit.
Povestea Pieței Universității nu a fost spusă niciodată „pe bune”, din interior, din motive dintre cele mai diverse. Unii dintre participanți au trecut de partea inamicilor de atunci de partea haitei lui Ilici, s-au umplut de milioane de euroi și n-au niciun motiv să vorbească. Alții au devenit deputați, senatori, miniștri, șefi prin serviciile de informații, activiști politici, au profitat într-un mod sau altul de platforma Pieței Universității și a Ligii Studenților. Cristian Pațurcă a murit în mizerie, însă mai toți ceilalți s-au bobinat în rețele de interese, au tras profit din ceva ce oricum nu le aparținea. Până și  Emil Constantinescu, astăzi țuțărul obscen al lui Ion Iliescu a ajuns pe scaunul de la Cotroceni tot săltându-se pe Piața Universității, mințind cu nerușinare și el și  Zoe Petre, fostă mașteră în BOB al PCR din Centrul Universitar București. De asemenea, și Băsescu s-a folosit tot de Piața Universității, pentru legitimare și mai nou și guzganul Hrebenciuc și Claudiu Crăciun, marioneta Alinei Tatiana Mungiu, autoare a discursurilor lui Ponta și toată clica abjectă uslinoasă, în frunte cu „candidatul familiei ortodoxe” pentru Parlamentul European, Iulian Capsali, vocal susținător al haitei de comuniști ai lui Ilici și Voiculescu. Și ăsta tot cu Liga Studenților se legitimează. Dacă m-aș apuca acum să fac o listă a profitorilor Pieței Universității, dintre cei care își adaugă la CV participarea la manifestații, desigur tot pentru legitimare publică, începând cu Victor Viorel Ponta, umila slugă a infractorului Adrian Năstase și terminând cu Mărieș, sluga lui Tismănenu, lingăul lui Ilici și apoi al cui a oferit mai mult, ar ieși un ditai pomelnic. Îi știu pe toți, unde au ajuns și cum. Câțiva, puțini, anonimi în mare parte, au muncit și au dus mai departe cât au putut duce din rămășițele Pieței Universității, fără niciun profit personal, fără vreo decorație sau vreo mențiune măcar. Dedic aceste rânduri celor ca Elena, de exemplu o muncitoare fără de pereche din GID, Grupul Independent pentru Democrație, una dintre primele organizații ale tinerilor anticomuniști din vremea aceea.
Ion Cristoiu, inventatorul presei post decembriste, scria la vremea aceea, pe când încă avea forță în verb cam așa: “Evenimentul major al perioadei electorale rămîne incontestabil, manifestația din Piața Universității. Cel mai lung miting din lume domină spațiul mijloacelor de difuzare în masă din întreaga Europă. Sfîrșitul lui decembrie 1989 proiectase România în prim-planul atenției mondiale. Radicalitatea mișcării s-a constituit într-o undă de șoc extraordinară, care, pornită de la București, a zguduit din temelii neocomunismul pe cale de a se instala în celelalte capitale estice…grație mișcării din Piața Universității ne putem din nou mîndri cu locul și rolul model pentru alte țări de pe continent. Împotriva comunismului la Praga se face greva foamei. După exemplul Bucureștiului. Studenții moscoviți au ocupat Piața Universității Lomonosov. După modelul avansat de universitarii bucureșteni.
Studențimea – în avangarda Revoluției

Manifestația din Piața Universității are însă și o excepțională valoare internă. Indiferent de rezultatele sale practice, ea a dovedit întregii țări, aflate într-o continuă siestă după importurile alimentare masive, că spiritul viu, critic al societății românești nu poate fi înăbușit. Atitudinea tinerilor adunați aici seară de seară, ca și a celor din alte orașe occidentale ale României (Timișoara, Constanța), a arătat că jocurile n-au fost încă făcute, că există un procentaj de cetățeni ai României care nu confundă libertatea cu libertatea Televiziunii de a da desene animate. Semnificativ pentru ce se întîmplă în întreaga țară e faptul că manifestația din Piața Universității constituie o nouă afirmare a spiritului studențesc. „Un model european: Piața Universității” (ZIG-ZAG Magazin, 17-23 mai 1990)”
Mai precis și mai exact decât a descris Ion Cristoiu, fenomenul Piața Universității nici că se putea. Totuși Cristoiu chiar a fost un mare jurnalist.
Rădăcinile fenomenului despre care scria atât de bine Cristoiu le-am descris eu cu niște ani în urmă – am scris o grămadă de texte nesemnate, ca să fie mai înlesnită circulația lor. Acum a venit timpul să mi le asum, textele și să pomenesc unele istorii mai de subsol.

Începutul…

În data de 22 aprilie 1990 se împlineau patru luni de la revoluție. Asociații nepolitice au organizat o comemorare la Cimitirul Eroilor, de unde au pornit în marș spre Televiziune. La încheierea manifestației, în timp ce coloana de manifestanți se deplasa pe Calea Dorobanților, de la balconul unui bloc s-a aruncat un ghiveci de flori care a rănit grav o femeie în vârstă. Incidentul a făcut ca tensiunea din rândul manifestanților să crească. Ajunși în Piața Universității, ei ocupă carosabilul, blocând circulația atât pe B-dul Nicolae Bălcescu, cât și pe B-dul Republicii. Pentru prima dată după Revoluție se înalță baricade, din panourile metalice aflate în jurul șantierului de la Spitalul Coltea, care sunt dispuse chiar în Piața Universității. Troleibuzele au fost oprite, s-a blocat traficului. După lăsarea întunericului apar, pentru prima oară după 21 decembrie 1989, “scutierii”, trupele speciale de intervenție. Elena Andronescu, membră fondatoare a GID, avea să consemneze astfel evenimentele: “Primul troleibuz dinspre Rosetti a oprit, lumea s-a dat jos, iar șoferul, care parcă de-abia aștepta așa ceva, s-a întins, obosit, cu capul pe volan; a apărut un polițist cu grad și a început să urle la el, ca și cum n-aș fi fost de față: “Ce stai, băi, dă-i drumul, treci peste ei!”; ridicându-și cu greu capul, plictisit, șoferul îi spune: “Eu sunt cu ei, dom’le!”, apoi se culcă la loc.
După orele 21 sunt aduse panouri de tablă, luate de lângă Spitalul Colțea și sunt dispuse în cercul Pieței Universității , care vor bloca circulația. Peste noapte, încercuiți de poliție, vor rămâne circa 30-60 de manifestanți, printre care reprezentanți ai asociațiilor “16-21 Decembrie”, “GID”, “21 Decembrie”, “AFDPR” (Octavian Rădulescu) răniți în revoluție, rude ale unor decedați, măicuțe care au cântat “Hristos a Înviat” și alte cântece religioase, un preot care a slujit la Troița.
La portavoce manifestanții au cerut abrogarea decretului 473 și includerea în legea electorală a punctului 8 al Proclamației de la Timișoara – interzicerea candidaturii foștilor activiști comuniști și ofițeri de Securitate pentru primele trei legislaturi.
Se scandau lozinci: “FSN, FSN du-te în URSS”, “Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”, “Nu vrem președinte care să ne vândă URSS-ului”, “Nu suntem huligani”, “16-21 nu pleacă nici unul”, “15-22 voi ați tras în noi”, “Jos comunismul”, “Democrație”.
Cum numărul manifestanților tot scădea, iar poliția rămânea pe poziții, câțiva membri ai asociațiilor prezente au încercat, fără succes, mobilizarea studenților din complexele mai importante.
Dimineața în jur de ora 7, în ploaie, rămăseseră vreo 7-8 demonstranți, printre care Octavian Rădulescu și doi membri GID. Dintr-o Dacie albă au coborât niște ofițeri de poliție care i-au alungat pe manifestanți lângă zidurile Universității, dirijând circulația.
Și, pe când priveau deprimați, înfometați, zgribuliți de frig în ploaie cum polițiștii le călcau în picioare pancartele de pânză, mai abitir cea cu “MINISTERUL DE INTERNE = MAN = KGB?”, pe care au îngropat-o în noroi, deodată, Octavian Rădulescu începe să urle în porta-voce: “Victorie, victorie! Am învins! Victorie!”. Atunci, ne-am uitat unii la alții, gândind cu toții același lucru; mai târziu, ne-am dat seama că avea dreptate”.
23 aprilie, de ziua Sf Gheorghe, se adună lume pe trotuarul din fața Teatrului Național. Se vorbește la portavoce. Peste noapte rămân circa 100 de persoane. Adunați sub balconul Universității.
24 aprilie: În jurul orei 5.00 dimineața Poliția se năpustește asupra oamenilor strânși în jurul troiței, lovindu-i cu sălbăticie. În jurul orei 11.00, Poliția se retrage, Piața fiind reocupata de câteva sute de manifestanți. Se strigă cu patimă “Jos Iliescu!” În dimineața aceleiași zile, președintele CPUN, Ion Iliescu, cere votarea unei moțiuni pentru eliberarea forțată a pieței, moțiune ce nu va fi adoptată. Ion Iliescu îi numește pe cei care îl contestau în Piața Universității, “golani”.
La ora 12.00, după ce am aflat de la radio ce a zis Iliescu, am decupat un cartonaș pe care am scris apăsat “Golan”. În stânga, jos, am pus că o marcă semnătura: Ion Iliescu. Am tras la xerox câteva sute de bucăți și cumpăr două cutii de ace. Îmi pun prietena, Irina, să se plimbe cu ecusonul pe piept, printre oamenii care comentau indignați ofensă adusă de Iliescu. Chestia uimește, la început, dar foarte iute apare reacția așteptată, de fronda ironică la adresa încruntatului Iliescu, moment în care apar la vedere cu teancul de insigne și cu acele. În două minute rămân fără ecusoane, pe care oamenii, râzând, și le prind cu mândrie în piept”. La ora 15.00, Institutul de Arhitectură va fi împodobit cu o inscripție pe care se putea citi: “Facultate de golani”. Din acel moment s-a împlinit fenomenul de auto-legitimare a unui grup social distinct, ce era până atunci încă difuz și lipsit de contur. Eticheta de “golan” devine însemnul heraldic al minorității bunului simț din România.

Deschiderea balconului

La ora 17.00, președintele Ligii Studenților din Universitate, Marian Munteanu, deschide balconul Facultății de Geologie, în pofida opoziției profesorilor. Astfel debutează fenomenul Pieței Universității. Cheia celebrului balcon este furnizată de către o femeie de serviciu, al cărei nume, din păcate, nu a fost înregistrat de posteritate. Umil Constantinescu nici măcar n-a trecut pe acolo.
Înălțimea balconului, prelungire simbolică a trupului Universității, devenit tribună a opiniei anticomuniste conferă o altă perspectivă celor care contestă fesenismul de stat și de partid. Manifestanții, care până atunci străbăteau orașul în lung și în lat, se stabilizează și-și alcătuiesc o fortăreață așezată pe un loc strategic. Încărcătura spațiului sacru, datorată jertfei aduse aici, se transfera asupra celor ce-l “locuiesc”. Se constituie astfel frontieră, limita grupului ad-hoc intitulat “golani”, asupra căruia se răsfrânge proiecția de ordin spiritual, de continuatori și depozitari ai mesajului celor uciși aici în decembrie, pentru libertate. Granița teritoriului Golaniei este fixată de perimetrul Universității și al Facultății de Arhitectură și are ca limite periferiale intersecția, nod de circulație vital al orașului, Intercontinentalul, care exprimă simbolic Străinătatea și linia fostei baricade din 21 decembrie.

Organizarea Pieței

Studenții din cele două facultăți s-au constituit în echipe de lucru, pe “specialități” – respectiv pe expresie vizuală și literar-orala. Eu am ocupat atelierul de la etajul patru al Arhitecturii, ale cărui ferestre dădeau spre Piață, unde se aflau studenții anului șase, terminal, de la Institut, care își pregăteau lucrările de diploma. Primul text afișat pe fațada a fost punctul 8 din Proclamația de la Timișoara, scris pe un cearseaf subtilizat de prietena mea de acasă. Doi colegi de la Academia de Artă au adus o enormă reproducere, făcută de mâna după o fotografie ce-i înfățișa pe Iliescu și pe Ceaușescu împreună. S-a întemeiat un grup relativ mic, format din absolvenți ai Liceului de Artă N. Tonitza, studenți ai Academiei de Artă și ai Institutului de Arhitectură. Cu totul, eram cam zece. Ni s-au alăturat forțe de la Grupul Independent pentru Democrație, asociație cu mulți mediciniști și cu un spirit întreprinzător remarcabil, condusă de Cornel Fieroiu.

Echipa Arhitecturii

Am realizat un proiect scenografic al amenajării spațiului imagistic al Pieței, pe schema unei scene de tip italian, cu punct unic de focalizare, centrat pe balcon. Ideea era să se obțină o particularizare distinctă a Zonei Libere, atât prin dispunerea lozincilor, care trebuiau să delimiteze Piață, cât și prin conținutul mesajului înscris pe suprafața pânzelor. Am compus o siglă a Golaniei, fixată pe turnul Arhitecturii, care desemna ideea nonviolentei simbolic, prin folosirea semnului păcii utilizat de studenții protestatari ai Occidentului din anii 60. Știam că avem nevoie de suport internațional.
Pentru texte l-am utilizat copios pe Iorga – “Cine uita nu merită” – dar și pe Adam Michnik. Toate acele uriașe lozinci din Piața au fost realizate în atelierul de la Arhitectură. Fetele trăgeau la mașină pânzele, iar noi pictăm non-stop, refăceam ce se strică din cauza vântului, ne cățărăm pe streșinile facultăților, într-o echilibristică periculoasă, pentru a atârna alte și alte texte și desene. Am acoperit clădirile Universității și ale Arhitecturii, care au devenit suportul unei gazete de perete sui-generis a Pieței Universității. Deasupra balconului a fost instalată Icoana Maicii Domnului. Străjuind balconul, de o parte și de alta, se aflau portretele lui Eminescu. Simbolic, aceste efigii guvernau Piață și exprimau spiritul creștinesc și românesc invocat de studenți.

Ecranul luminat

Atelierul de la Arhitectura și-a extins rolul funcțional din momentul apariției video-proiectorului. “Apariția” a însemnat șterpelirea sculei, aflată în proprietatea Centrului Cultural al Franței, care avea deschisă o expoziție la sala Dalles. Aparatul era “împrumutat”, la căderea serii, adus pe șest în Institut, și apoi plasat la loc, după ce se difuzau filmele montate tot acolo, la etajul patru. Ecranul fusese construit din bare de aluminiu “completate” din patrimoniul Oficiului de Expoziții. Aveam trei video-uri și două televizoare adunate de pe la amici. Casetele filmate în timpul Revoluției erau vizionate în premieră aici, montate improvizat și apoi distribuite la emisari sosiți din centrele universitare din țară unde se organizaseră mini-Golanii.
Francezii au aflat după un timp ca filmele din Piață, se proiectau cu obiectul lor așa că am rămas fără el. Sorin Dumitrescu a încercat fără succes să-i convingă pe francezi să ne mai lase proiectorul. Am încercat la toate centrele culturale la care știam că există video-proiectoare, și cu această ocazie am realizat ce puternică susținere are regimul Iliescu. Nimeni nu a vrut să ne servească. Tana Roșca, soția lui Sorin Roșca Stănescu, ne-a făcut rost până la urmă de un aparat mai mic de la Școală germana, unde era profesoară. Nucleul format în studioul ad hoc de la etajul patru a fost generatorul ideei unei televiziuni alternative, care se va numi ulterior SOȚI.

Echipa Universității

Dacă Arhitectura constituia centrul de realizare a imagisticii Pieței, Universitatea reprezenta punctul de difuzie principal al mesajului Golaniei. Cântecele alcătuiau o umbrelă sonoră ce acoperea teritoriul Pieței și solidariza conștiința publică a locuitorilor acesteia. Băieții de la Liga purtau greul organizării accesului la balcon, devenit o portavoce de mare putere a pieței. Oameni de toate felurile s-au perindat la balcon și, pe măsură ce lua amploare fenomenul Pieței, la balcon au început să apară personalități de prestigiu ale vieții românești.
Grupul de la GDS la început ne-a fost ostil, dar când au văzut că treaba din Piața se îngroașă și poate aduce un profit, și-au schimbat atitudinea. Studenții din Universitate trebuiau să facă față și grupurilor de diversioniști de la diverse asociații dubioase, apărute ca ciupercile, care încercau să imprime Pieței o orientare agresivă, pentru a compromite mesajul non-violent lansat și susținut de studenți.
Tot la Universitate se organiza curățenia și apărarea Golaniei, cu concursul GID și al Asociației 21 Decembrie. Se făcea cu schimbul de pază în perimetrul Pieței, deoarece, încă de la început a persistat norul amenințării și al violenței asupra Zonei. În timp ne-am “dotat” cu aparate de emisie-recepție, de jucărie, cu o rază de acțiune de 200 de metri, s-au creat “consemne” și “parole” de acces la “obiective”: balconul, Universitatea, Institutul de Arhitectură, stația de amplificare, videoproiectorul, ecranul și punctul de lucru din spatele acestuia. Era o joacă, dar o trăiam cu seriozitatea unor tineri care au văzut multe, mult prea multe pentru vârsta lor.
Va (mai) urma

de George Roncea Curentul