Acum un an noi n-am înțeles despărțirea de Părintele Iustin Pârvu

A trecut un an și nu îmi pot uita ochii înlăcrimați în care se găsea dorința revederii cu Părintele Iustin; a fost ultima discuție cu cel care ne asculta sufletele indiferent de moment și de timp. Clipele întâlnirii cu el erau asemeni unui film în care atunci când îl priveai în ochi îți vedeai rostul vieții tale, cu tot ceea ce a fost bun sau tot ceea ce ai facut rău în viața ta, era o regăsire în care simpla lui atingere îți arăta stadiul la care te afli și cât de departe ești de cuvintele Mântuitorului.

În gândurile ce cuprindeau câțiva tineri aspiranți ai ideilor interbelice răsărite în Părintele Iustin se regăsea întrebarea dacă o să mai reușim să mai vorbim măcar o dată cu el. Dumnezeu a mai îngăduit acest lucru încă o dată, chiar dacă acest sfânt născut pentru noi în Moldova își ducea ultimele zile din viața lui. Chiar dacă sfârșitul vieții lui era aproape, a ținut să coboare la Liturghie să mai dea o binecuvântare celor care îl iubeau, celor veniți în Raiul propriei sale creații.

Noi, câțiva tineri păcătoși am mers din nou să întindem o mână de ajutor acestei mănăstiri; nu știam că era ultima tabără de muncă, dar știam că vrem să vedem ochii părintelui, să ne înțepe inima pentru a mai opri din păcatele ce ne înconjoară zilnic pentru că, de cele mai multe ori spovedania se săvârşea prin simpla privire în ochii lui sau prin atingerea Părintelui. Despre acea tabără de muncă vă relatează mai multe link-ul acesta. 

Mi-a rămas întipărită în minte o imagine ce mă copleşeşte în momentul în care mă gândesc la Părinte:  deși bolnav, l-am găsit în același scaun, reușind să își adune ultimele cuvinte, cu toate că noi, cei din faţa lui nu înțelegeam că el îşi lua rămas bun, însă doar fizic, deoarece el şi acum se află printre noi. A ţinut să-şi îndepărteze perfuziile atunci când a vorbit cu noi, deşi nu am înţeles atunci de ce. A lăsat la o parte tratamentul pentru a ne acorda o oră în care să-și lase amprenta asupra vieții noastre. Ne-a dat sfaturi cu care să ne călăuzim viața, ne-a spus că munca noastră la mănăstire se încheie, dar cine să fi înțeles….. Abia după o lună am reuşit să pricep mesajul lui, atunci când, în sicriul său, din obraji și din mâini curgea mir şi atunci când busuiocul uscat a înverzit, toate acestea pentru ca păcătoșii din jurul său să vadă şi să fie părtaşi unor minuni pe care nu le meritau…

Nu suntem vrednici să fi cunoscut un astfel de om, dar din bunătatea lui Dumnezeu sunt lăsate și astfel de minuni. În scurtele mele lecturi în ceea ce priveşte perioada interbelică, la o vârstă destul de fragedă în care îmi exprimam dorința de a-i vedea pe cei verzi din nou la putere, îmi imaginam că ei erau cu arma în mână, înlăturând răul. Dar, mai târziu, am ajuns să cunosc deținuți politici, să îmi pară rău că mi-a trecut prin gând faptul că toţi aceia ar fi putut folosi arme, fără să fi ştiut că, de fapt, arma lor era rugăciunea. Am ajuns să citesc din scrierile Părintelui Arsenie Boca şi să mă întreb cum erau oamenii ca acesta. La înmormântarea Părintelui Iustin mi-am dat seama că am cunoscut un astfel de om…dar puțina mea credință nu a putut descifra acest lucru până atunci.

Am mers mai departe cu studiul, am vrut să aflu de ce acești oameni au fost așa, cum au ajuns să fie aspiratoare de suflete într-o epocă în care creștinismul este părăsit, sau se modernizează conform noii ordini. Am ajuns la scrierile Căpitanului, un trimis al Arhanghelului, neînţeles de popor și renegat de cei ce populează țara. Un cuvânt: legionar, mă strivește, mă documentez ce înseamnă, aflu, nu văd şi nu înțeleg, dar vreau să simt. Din momentul în care am văzut ochii părintelui Iustin, mi-am dat seama că acesta era legionarul dorit de Codreanu, un om care a ales călugăria şi care, pentru camarazii lui omorâți, a ridicat un Rai în Moldova ca lumea să poată să înțeleagă o istorie ascunsă propriilor semințe genetice a neamului românesc.

A trecut un an şi noi ne-am tot schimbat, dar nu are de acum cine să ne mai mustre sau să ne mai înțeleagă. El ne-a spus că mai avem un an de libertate şi noi nu am înțeles. Ţara se pierde chiar în mâinile noastre, iar lupta cu actele biometrice a fost pierdută, deși el ne-a îndemnat să nu cădem. O lege ce asuprește cuvântul legionar trece fără ca poporul să urle. Măcar milioanele de oameni care au trecut pe la el să fi luptat, dar aceştia au ales să fie brațe slute în baia caldă oferită de sistem.

Un nevrednic ca mine a ținut să scrie ce era acum aproape un an, din ultimele clipe petrecute alături de Părintele Iustin, care a căutat necontenit să ofere totul pentru țară.

De Alex Belciu