„Hristos a Înviat!”, din adâncurile minei de plumb de la Baia Sprie. Mărturia Părintelui Justin Parvu şi a unui martor inedit

„În 1954, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ într-o mină de sare. Cum puteam să sărbătorim Paştele? Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2:30. Acela a fost momentul când am intrat în ascensor, şi când cu toţii am început să facem zgomot. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, duhovnicească tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii, am cântat tot ceea ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată. Când am intrat în ascensor am intrat cântând „Hristos a Înviat!”. Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor şi la suprafaţă.” – Părintele Justin

Un martor inedit, sofer la mina de plumb, vorbeste dupa 60 de ani despre Slujba de Pasti care a infrant iadul de la Baia Sprie

Baia Sprie. Baza unui triunghi de iad, clădit cu grija regimului comunist care mai cuprindea minele din Cavnic şi Nistru. Gândite ca un loc de „dobândire a libertăţii prin muncă socialistă”, s-au dovedit a fi un loc de exterminare în masă. Un cimitir al celor vii, în care au ajuns elitele şi marii duhovnici ai acestui Neam. Astăzi, nimic nu mai aminteşte de vechea colonie şi de morţii de aici. Gazeta de Maramureş l-a găsit însă pe ultimul martor al infernului de la colonia Baia Sprie. Nicolae Chizbăian era şoferul Exploatării miniere. El este cel care i-a dus pe deţinuţi de la duba-vagon, la barăcile odioase, el este cel care ducea mâncarea în colonie şi care transporta răniţii la spital. Vă prezentăm un interviu document şi o poveste de viaţă fascinantă. 

O cruce, la baza unui deal, şi ruine. Cam atât a rămas din unul dintre cele mai odioase lagăre de muncă din „era comunistă”: Baia Sprie. Astăzi nimeni nu mai ştie nici măcar locul în care erau amplasate barăcile deţinuţilor. Iar despre teroarea acelor vremuri mai vorbesc doar cărţile de memorii.Foştii deţinuţi politici s-au stins. Iar fără martori, istoria se stinge şi ea. Gazeta de Maramureş l-a găsit pe ultimul martor al acestui episod sângeros. Nicolae Chizbăian. Un bătrânel de 82 de ani care trăieşte în Tăuţii de Sus. Acum mai bine de şase decenii era şoferul Exploatării miniere.

Cu camionul lui au ajuns deţinuţii politici de la vagoanele-dubă, la barăcile inumane, înconjuraţi de soldaţi şi mitraliere. În camionul lui au fost transportaţi bolnavii la spital. Şi tot el le ducea mâncarea în colonie. Lor, miliţienilor, soldaţilor, tuturor. După ce le-a plâns soarta în linişte, printr-un joc stupid al destinului a ajuns să împartă celula cu ei. Iar astăzi îi aminteşte la poveştile şi la rugăciunile de seară convinşi că fac parte din sfinţii acestui Neam. Nicolae Chizbăian are privirea omului împăcat cu viaţa şi cu lumea. Liniştit. Modest. Sincer. Nu se laudă, deşi e un om de bine şi nu judecă, deşi a cunoscut mulţi oameni răi. Îşi spune povestea pentru că nu mai are cine să o spună: „Nu ştiu dacă mai trăieşte careva prin zonă care poate să spună despre deţinuţii politici de la Baia Sprie”.

Pe vremea aceea era şofer. Era tânăr, nu făcuse încă armata şi s-a angajat la Exploatarea Minieră Baia Sprie. Nu ştia foarte bine ce se întâmplă „acolo sus, la mină”: „În 1950 au început să facă barăcile acolo sus la Mină. Erau barăci din scânduri. Când am întrebat pentru ce, mi s-a spus că vor aduce deţinuţi. Multe barăci au fost, era o colonie întreagă, vreo 40 – 50. După ce au făcut colonia, au făcut un gard înalt din sârmă ghimpată, apoi au făcut o fâşie cu nisip de doi metri şi un alt gard exterior tot din sârmă. Şi au pus observatoare cu santinele, militari în termen. În interior erau alţii care erau cu regulile interne”.

Primul contact cu deţinuţii politici i-a rămas în minte la fel de viu şi azi: „Eu i-am văzut prima dată când au venit cu vagoanele. Au venit în gara din Baia Sprie şi a trebuit să mergem acolo să îi ridicăm. Prima dată când i-am văzut m-a apucat mila. Nu ştiu de unde erau aduşi, dar ei erau deja condamnaţi. Trăgeam camionul în uşa vagonului, erau vagoane de marfă închise. De jur împrejur era cordon de santinelă militară cu mitraliere, toţi erau pe poziţii. Când s-a deschis uşa vagonului, ei erau în lanţuri, doi câte doi. Erau legaţi şi la picioare şi la mâini. Toţi erau slabi şi amărâţi, îmbrăcaţi în zeghe, uniforma aia vărgată de deţinuţi. Când i-am văzut, m-a apucat o milă… I-au urcat doi câte doi în camion şi i-au pus pe burtă, iar în spate era o bancă de lemn pe care s-au pus 4 militari în termen cu pistolul încărcat şi îndreptat spre capul lor. Ei erau cu faţa în jos şi nu aveau voie să se mişte. Am urcat cu maşina până la mină şi am tras cu spatele în poarta coloniei, unde erau barăcile, între prima şi a doua poartă. Le-au pus nişte bănci, că nu puteau sări jos din camion cum erau legaţi”. În colonie, regimul era draconic. Iar personalul fusese bine instruit să nu aibă milă faţă de „bandiţi” şi „duşmanii poporului”.

Dar vorbele securiştilor n-au putut să înăsprească sufletele calde ale soldaţilor. Şi nici a tânărului şofer care îi plângea mut: „La deţinuţi le spuneau bandiţi, iar înainte să merg după ei la gară mi-au spus că sunt bandiţi şi duşmani ai poporului, care uneltesc împotriva statului şi că sunt periculoşi. Ei au putut zice ce au vrut, că dacă ai cap şi când i-am văzut pe săracii cât erau de slabi şi amărâţi, cum să crezi ce se spunea de ei? Eu eram tânăr pe atunci şi aveam şapte clase, ceea ce era mare lucru pe atunci, mai ceva cum este acum bacalaureatul. Cei de la şcoala de ofiţeri tot umblau după mine să mă ducă la Securitate. Ar fi trebuit să fiu securist politic, dar tatăl meu mi-a spus să nu mă duc pentru că asta însemna să umblu noaptea să arestez oameni şi să îi bag în dubă”.Nicolae Chizbăian nu avea tangenţă direct cu ei. Era interzis să le vorbească, pentru că se considera „crimă împotriva orânduirii socialiste”. Dar mila şi omenia nu puteau fi interzise, nici măcar de comunişti: „Eu am avut tangenţă cu ei mai mult în perioada cât le duceam alimente. Asta era de două ori pe săptămână.

Unde este acum Spitalul Judeţean din Baia Mare, acolo era Unitatea Militară 7 Grăniceri. Şi de acolo mergeam şi alimentam toată colonia, şi pentru militari, şi pentru ofiţeri, şi pentru deţinuţi. Nu ştiu cum împărţeau ei alimentele, eu doar le transportam. De la brutărie luam pâinea, de la abator luam carne, intestine, labe de vită, burtă. De la Unitatea militară duceam marmeladă, murături, varză şi chestii de astea. Când ajungeam la Baia Sprie, intram cu maşina în poarta coloniei. Acolo urcam eu în maşină cu un băiat care era ajutor de şofer. Şi le dădeam noi la mână să descarce. Deţinuţii urcau doar când era vorba de butoaie cu varză sau ceva mai greu. În timp ce descărcam, ei discutau între ei. Nu discutau cu noi. Şi acolo auzeam că se adresau unii altora cu „domnul ministru”, „domnul academician” etc. Nu reţin niciun nume acum, dar absolut toţi erau numai intelectuali, numai spuma. Toţi aveau condamnări de la 20 de ani în sus. 20 – 25 – 30 de ani de condamnare sau muncă silnică pe viaţă.

Spun asta pentru că atunci când i-au băgat în colonie, acolo la poartă unde am oprit le făcea evidenţa şi am auzit condamnările. Fiecare pereche ce cobora din maşină cu lanţuri era identificată şi se citea condamnarea… şi toate erau 30 de ani, 25 de ani, muncă silnică. Erau acolo piloţi, avocaţi, academicieni etc.”

Bătrânul nu ştie însă câte din alimentele transportate de el ajungeau la deţinuţi. Cei care au fost închişi aici spun că n-am primit niciodată carne. Cel mult maţe, vene, copite… Tot el ducea la spital răniţii grav: „Îi duceam la Spitalul „de pe Baia Sprie” din Baia Mare, actualul Spital de Boli Infecţioase, că era singurul spital pe vremea aceea. Acolo băgam maşina cu spatele. Şi chiar dacă era un singur deţinut, era legat cu lanţuri groase la mâini şi picioare, şi flancat de cel puţin doi militari înarmaţi. Asta chiar dacă omul acela era pe moarte din cauza accidentului. Îl luau cu targa şi oricât de grav era, îl ţineau legat de pat cu lanţuri. Dacă se făcea bine îl aduceau înapoi, dacă nu, nu mai ştia nimeni de ei. Din câte ştiu, cei care mureau în mină sau în colonie nu erau aruncaţi în puţuri părăsite, ci duşi la crematoriu. Erau nişte reguli atât de stricte încât nici militarii nu ştiau detalii de acest gen”.

Apoi, viaţa l-a făcut coleg de celulă cu ei: „Nefericirea mea a fost că în armată am avut un accident. Eram la grăniceri la Oradea şi într-o noapte veneam din frontieră cu camionul şi erau vreo 20 de ofiţeri înăuntru. Cineva a omorât un om şi l-a pus în drum, iar eu am trecut acolo pe la două noaptea şi l-am văzut doar când eram la o distanţă mică şi am trecut peste el. Pentru asta m-au condamnat la un an de batalion disciplinar. Era ultimul drum pe care trebuia să-l fac de la Oradea până la Diosig şi urma să predau maşina, să vin acasă. Vă daţi seama ce ghinion? Ce ţi-e scris, aia o păţeşti! Fiind militar, am fost depus la Penitenciar la Oradea. Dar şi pe deţinuţii politicii îi judeca Tribunalul Militar. Cu toate că ei erau ţinuţi separat, am vorbit cu ei într-o cameră până ne-a chemat în Instanţă. Erau trei tineri şi mi-au zis „nu eşti Nicu Chizbăian, şoferul care ai aşteptat deţinuţii la Baia Sprie?”. Ba da! „Acolo am fost şi noi, de acolo te ştim!”. Vă daţi seama ce memorie aveau, că după 4 ani de zile mi-au reţinut numele şi cum arătam? Acolo mi-au spus că erau studenţi de la Bucureşti şi au organizat o trecere de frontieră. Au spus că în grup erau şi două fete, dar pe ele nu le-au arestat pentru că avocatul a argumentat că ele au fost convinse prin dragoste şi seduse. De aceea, pe ele nu le-au băgat la puşcărie, dar ei au primit câte 18 ani de puşcărie. Vă daţi seama? M-au recunoscut după 4 ani, deşi acum şi eu eram îmbrăcat în vărgate”.

Nicolae Chizbăian a fost martor şi la cele două momente istorice ale coloniei: evadarea şi Slujba de Înviere din adâncuri (vedeti marturia Parintelui Justin in baza materialului): „A fost o situaţie de evadare de la Baia Sprie, dar nu ştiu multe detalii, că eram militar atunci. Atunci au evadat deodată de la Baia Sprie, Nistru şi Cavnic. Eu duceam alimente şi la Cavnic, şi la Nistru, dar cu cei din Baia Sprie am avut mai multă tangenţă”. Bătrânul nu ştie după nume deţinuţii de atunci, dar cu unii, ca şi Parintele Justin Pârvu sau Bartolomeu Anania s-a întâlnit după Revoluţie. Ştie însă că povestea fiecăruia e o mare de lacrimi şi de suferinţă. O suferinţă la care el a asistat: „Toate întâlnirile cu deţinuţii erau şocante. Că pentru ei toată viaţa a fost un calvar. Iarna, când i-a adus, erau dezbrăcaţi şi în bocanci fără ciorapi, amărâţi, slabi, vai de mine! Erau distruşi fizic, dar au reuşit să se păstreze lucizi prin credinţă şi prin felul lor de a fi. Erau foarte demni. Tot de la ei ştiu că au fost cazuri că li s-au dat suplimente de hrană, dar nu au vrut să le primească pentru că „noi ne limităm la mâncarea câtă o primim, că azi ne daţi şi ne umflăm stomacul şi mâine nu vom avea nimic”. Erau de o corectitudine şi de o disciplină ei între ei de nu vă puteţi închipui. Aveau un respect reciproc de nu-i adevărat. Se ajutau unul pe celălalt că erau în stare să-şi dea viaţa unul pentru celălalt”.

„O întâmplare care a făcut valuri a fost că în noaptea de Paşti deţinuţii au ţinut liturghie în subteran. Erau preoţi între ei şi au ţinut slujbă în adâncuri. Lor le dădea marmeladă de merinde, şi în mină, fiind cald, au fermentat marmelada şi au avut vin – pentru slujba. Şi au făcut Slujba de Înviere în Mina Baia Sprie. Erau foarte mulţi preoţi arestaţi. Erau şi preoţi catolici şi de alte confesiuni şi toţi au suferit la fel că erau legaţi deolaltă. Ştiu episodul cu Învierea din adâncuri din discuţiile maiştrilor minieri. Până la urmă şi pe ei i-au îmbrăcat în uniforme de securişti, dar ei nu erau securişti. Au făcut o cruce din bârne, şi-au făcut altar şi au ţinut Slujba. Ştiau că vor fi pedepsiţi, dar pentru ei nu a contat asta. Au riscat pentru Slujba asta, dar până la urmă totul era un risc pentru ei. L-am auzit o dată pe unul când i-a spus unui securist: „dumneata eşti acum în funcţia asta pentru că aşa ţi-e conştiinţa, iar eu sunt aici pentru că asta mi-e conştiinţa. Eu asta cred şi asta fac! Dumneata eşti în funcţia asta acuma, vremelnic!”. Vorbeau cu foarte mare curaj. Erau închişi oameni foarte deştepţi şi pe mulţi i-au folosit ca specialişti pentru că erau ingineri, geologi etc. Chiar le-au dat funcţii, dar erau tot cu statut de deţinuţi. Toţi comentau de Slujba de Înviere. Atunci toţi erau atei, iar acum toţi aceia se bat cu cărămida în piept. Am întâlnit oameni care pe vremuri erau mari secretari de partid şi mari colonei, iar acum toţi fac pe sfinţii. Toţi povesteau indignaţi de Dumnezeu şi s-au indignat de frica partidului că ăştia au făcut Slujba de Înviere în subteran. Erau printre ei convinşi că nu există Dumnezeu”.

Când s-a desfiinţat colonia de muncă, Nicolae Chizbăian nu mai era şofer la mină. Dar ştie că: „tot aşa, au fost încărcaţi în vagoane. Înainte de asta, fierarii din Baia Sprie au făcut lanţuri şi s-au dus sus să-i lege. Cu fierarii au fost încătuşaţi din nou, să nu se poată desface. I-au dus de aici prin ’55, după ce a murit Stalin”. Acum de acele vremuri mai aminteşte doar o troiţă trimisă de părintele Iustin Pârvu. Cărţile de memorii. Şi el. Ultimul martor al infernului din colonia Baia Sprie.

„Am auzit că sunt minuni cu moaştele foştilor deţinuţi politici, şi la Aiud. Domnule! Oamenii ăştia care au suferit pentru credinţă, pentru Iisus Hristos şi Dumnezeu, ăştia sunt mucenici! Ăştia şi-au jertfit viaţa pentru credinţă! Credeţi că Dumnezeu nu răsplăteşte oamenilor ăstora ce au făcut? Răsplăteşte 100%. Dumnezeu nu rămâne dator nici pentru cele bune, nici pentru cele rele. Şi Iustin Pârvu a suferit tot pentru credinţă şi politică, iar acum îmi pare rău că nu m-am dus să vorbesc cu el când am fost la Vatra Dornei. Şi Bartolomeu Ananie a fost închis aici şi la Cavnic. Cu el am vorbit când s-a făcut Episcopia în Baia Mare. M-a pus să stau lângă el când am luat masa să povestim despre acele vremuri. Mi-a spus ce a îndurat la Baia Sprie, dar eu în mare măsură ştiam”.

Nicolae Chizbăian: „După Revoluţie au rămas foarte puţini care ştiau de acele vremuri, iar înainte nu avea nimeni curajul să vorbească despre Lagăr. Îmi amintesc că într-o iarnă, cum nu se curăţa drumul, patinam. Şi trebuia să mă opresc pentru că nu aveam voie să mă apropii de Lagăr. M-a somat santinela, dar eu nu am oprit pentru că ştiam că nu mai pot porni maşina. Norocul meu a fost că a cunoscut maşina, dar el ar fi trebuit să tragă conform ordinelor. Puteam să fiu împuşcat în acea noapte. Din păcate nici astăzi nu-i schimbată mentalitatea despre deţinuţii politici. Mulţi nu ştiu istorie, iar alţii spun că şi-au făcut datoria faţă de patrie. Dar ce datorie e aia să îl legi pe om de sub coate şi de sub genunchi pe un par şi să îl bagi la rotisor să dai pe el ca pe sac? Sau ce datorie era să le striveşti unghiile cu cleşti? Şi aici au făcut de astea, că îi vedeam. Dacă făceau ceva, dacă spuneau ceva, îi băgau la izolare 7 zile, pe beton, legaţi cu belciug pe beton, oricât de frig era afară”. 

Sursa: Marturisitorii