Cine face legile? Cine sunt cei care decid în chestiunile cele mai delicate? E o întrebare doar aparent banală şi care merită toată atenţia.
Cine decide?
Una din marile erori de percepţie este că democraţia se trăieşte mai ales în timpul şi în preajma alegerilor şi că ea constă în mobilizarea unui mare număr de oameni la urne. În realitate alegerile prin ele însele nu sunt în toate cazurile relevante, aşa cum am putut prea bine constata. Mult mai importantă este atenţia acordată actului de guvernare şi procesului legislativ, care tind mereu să evite judecata critică a publicului.
Am văzut, de exemplu, că noile coduri judiciare au provocat nedumeriri asupra conţinutului după ani de zile de la adoptarea lor şi că actori politici importanţi s-au declarat surprinşi. Nici nu e de mirare, căci o lege complexă, cu un grad ridicat de tehnicitate, aşa cum sunt codul de procedură penală sau legea minelor, sunt scrise de experţi care nu stau să-şi explice intenţiile. Ele sunt discutate apoi în cercuri restrânse în comisiile de specialitate din care iarăşi nu răzbate mare lucru către publicul larg. Plenul nu mai discută fondul şi votează după cum indică liderii de grup. Aşadar, grupul de experţi care scriu legile şi lobby-ul care se face pe lângă comisiile de specialitate au un rol important.
Cine sunt cei care decid în chestiunile cele mai delicate? De regulă oamenii avizaţi din comisii împreună cu liderii de partid sau cu miniştri care stăpânesc situaţia. Un grup foarte restrâns, unit adesea prin secrete care arată că şi în acest plan funcţionează legea lui Robert Michels, potrivit căreia orice organizaţie tinde către oligarhie.
Procesul de legiferare este cu atât mai greu de urmărit cu cât pentru o problemă care întâmpină mari rezistenţe publice sunt iniţiate 3-4 proiecte în aşa chip, încât, dacă unul eşuează, să reuşească celelalte.
De exemplu, pentru proiectul de la Roşia Montană s-au iniţiat mai multe proiecte de lege. Aşa cum ne amintim, o variantă a picat sonor în 10 decembrie, după o dezbatere largă în cadrul unei comisii special instituite. În mod normal subiectul ar fi trebuit părăsit. S-a spus atunci în cadrul comisiei tot ce trebuia spus. Dar subiectul nu a fost abandonat. Pe ordinea de zi a Camerei a intrat în această săptămână o altă lege iniţiată de guvern (”Lege privind unele măsuri aferente exploatării minereurilor auro-argentifere din perimetrul Roşia Montană”), care fusese respinsă la Senat în luna noiembrie a anului trecut. Legea are ca obiectiv, la fel ca şi proiectul respins definitiv în decembrie, declararea proiectului RMGC ca fiind de utilitate publică.
Există însă şi un alt proiect mult mai vechi, care are acelaşi scop. E vorba de legea iniţiată în legislatura anterioară de senatorii Ion Ruşeţ (PDL) şi Toni Greblă (PSD), actualmente judecător la Curtea Constituţională. Proiectul lor propunea pentru prima dată rezolvări radicale: exproprierea pentru utilitate publică şi simplificarea procedurile de autorizare. În ciuda protestelor, proiectul a fost adoptat de Senat în 2009, dar a fost apoi îngheţat ani de zile la Camera Deputaţilor. Proiectele dedicate proiectului de la Roşia Montana sunt inepuizabile şi foarte greu de urmărit, cu atât mai mult cu cât sunt transpartinice şi trec de la o legislatură la alta. Cine a crezut că a decis ceva prin vot la precedentele alegeri s-a înşelat. Subiectul e o hidră înfricoşătoare cu o sută de capete.
Metafora are însă o valoare mai generală, căci e ca şi cum ai spune că viaţa democraţiei nu se epuizează în alegeri şi că în fiece moment este nevoie de o mobilizare ageră pentru a atenua aceste tendinţe oligarhice şi pentru a provoca pe legiuitor să se explice şi să dea cât mai multe justificări.
de Horaţiu Pepine DW.de
