Azi ar fi împlinit 89 de ani! Ion Gavrilă Ogoranu în veci în memoria noastră!

„ Am pornit pe drumul acesta cu credinţa că aceasta ne era datoria. Altfel nu puteam face. (…) Orice soartă ne va da Dumnezeu sîntem siguri că din jertfa şi truda noastră va ieşi un viitor mai bun al acestui neam.

Fiu de ţăran din Gura Văii

Ion Gavrilă s-a născut la 4 ianuarie 1923 în satul Gura Văii din Ţara Făgăraşului, într-o familie de ţărani vrednici. A fost unicul băiat între 2 surori, Ileana şi Eugenia. În sat li se spunea «ai Ogoranului».

Aici Ion Gavrilă a crescut într-o lume plasată în armoni-

ile primordiale ale vieţii, în spiritul valorilor creştine, al omeniei şi iubirii de frumos. Clasele primare le-a făcut aici, în Gura Văii. Toate aceste zile frumoase, cu luminile şi umbrele lor, avea să le evoce cu nespus talent în cartea “Amintiri din copilărie“.

Liceul „Radu Negru”

A urmat cursurile prestigiosului Liceu

Radu Negru din Făgăraş. Aici se va înrola, cu mai mulţi colegi, în Frăţia de Cruce « Negoiul ». Frăţiile de Cruce (FDC) erau organizaţii anticomuniste ale Mişcării Legionare, destinate educării elevilor. Pentru că îi plăcea munca pământului, deprinsă de la tatăl său, Gheorghe Gavrilă, s-a hotărît să urmeze Agronomia. Astfel a devenit student al Facultăţii de Agronomie din Cluj. Totodată, s-a înscris şi la Academia de Studii Comerciale din Braşov, pe care o urma în paralel. În 1942 Ion Gavrilă avea să fie condamnat şi încarcerat pentru activitate în FDC.

Norii negri

Schimbările contra firii impuse cu forţa de guvernul Groza, la adăpostul şenilelor sovietice au atras opoziţia studenţimii române.

În ziua de 10 mai 1946 a avut loc demonstraţia studenţească de la Cluj. Ion Gavrilă Ogoranu era în al 2-lea an de studenţie. Ulterior manifestaţiei, comuniştii au atacat Universitatea şi căminele studenţeşti, devastîndu-le cu topoarele.

Studenţii din din dealul Mănăşturului s-au înarmat cu bâte, pietre şi pari, baricadînd porţile. Lor li s-au alăturat oameni din satele din jur, din părţile Dejului şi aproape toată populaţia Clujului. Ziarele de limbă maghiară ale partidelor comunist şi socialist jubilau, anunţând : „O lecţie dată studenţilor“. Dar studenţii au continuat cu greva generală, cerînd pedepsirea vinovaţilor. Ion Gavrilă a participat direct, ca vicepreşedinte al studenţilor de la Agronomie. Rectorul i-a somat pe studenţi să depună carnetele la rectorat şi să se prezinte la cursuri. Din 6000 de studenţi, doar 14 s-au conformat. În schimb, centrele universitare de la Timişoara, Bucureşti, Braşov, Iaşi s-au solidarizat cu greva clujenilor. Acelaşi lucru l-au făcut şi studenţii din Cehoslovacia. Greva a durat peste 10 zile. Ion Gavrilă scăpa de astă dată de o condamnare.

 Începe Rezistenţa !

Reuşind să scape de masivele arestări din noaptea de 15 mai 1948, Ion Gavrilă începe recoagularea elementelor dispersate în urma uriaşei lovituri. El participă activ la pregătirea Rezistenţei Armate Anticomuniste promovată de partidele istorice, de Mişcarea Legionară şi de ofiţeri ai armatei române. Un timp lucrează la o fermă de lângă Braşov. Aici va afla că a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică, în contumacie, în “Procesul Marii Trădări Naţionale”, înscenat de comunişti, la comanda KGB, împotriva conducerii Mişcării Legionare, unor înalţi ofiţeri şi principalilor industriaşi din România. Începând din 1948, împreună cu alţi studenţi, ofiţeri şi elevi, a organizat “Grupul Carpatin de Rezistenţă Naţională Armată” din Munţii Făgăraşului, după toate regulile militare.

 “Haiducii lui Dumnezeu”

Până în 1949, instrucţia s-a făcut într-o tabără cu corturi şi armament. După acest an, dezvoltarea Securităţii n-a mai permis acest mod amplu de activitate.

Doisprăzece tineri au renunţat la tot: carieră, familie, statut social, formând nucleul propriu-zis al partizanilor făgărăşeni. În schimb, mii de oameni din satele Ţării Făgăraşului au constituit o adevărată reţea secretă de susţinători şi furnizori de informaţii ai Grupului Armat Făgărăşan.

Timp de 7 ani au dus o activitate de guerillă, organizîndu-se în grupuri mici, mobile, uşor deplasabile, care puteau fi oricând oriunde. Au înfruntat vitregiile naturii alpine, dar şi ura şi mişelia comuniştilor. Au fost susţinuţi de familiile din satele făgărăşene, dar au existat şi localnici care s-au vîndut comuniştilor, trădîndu-i. Au urmat ani de arestări   masive,   condamnări, execuţii. Au acţionat în permanenţă după legile moralei creştine şi ale onoarei militare. Nu au ucis decât în ciocnirile directe cu Securitatea, atunci când lupta deschisă era singura şansă de scăpare. În schimb, ori de câte ori au avut în bătaia puştii membrii trupelor de Securitate, dornici de galoane, nu au tras, deşi o puteau face.

În 1951, Ion Gavrilă avea să afle că a fost condamnat, tot în contumacie, la moarte, pentru organizarea Rezistenţei Armate. Dar nu a fost prins niciodată de Securitate. Mereu era cu un pas înaintea lor. A fost persoana care timp de aproape 30 de ani n-a putut fi arestată de comunişti. Chiar dacă în Ţara Făgăraşului au fost aduse batalioane întregi de armată şi securişti dornici de galoane. Gavrilă este rănit într-o ciocnire cu trupele de Securitate, în mai 1954.

Din întregul grup, doar doi vor scăpa cu viaţă, iar din aceştia unul va cunoaşte supliciul închisorilor, comuniste. Totuşi, toţi cei căzuţi nu au murit în luptă, ci prin vânzare. Eternul tragic blestem al Neamului Românesc !

Mlaştina deznădejdii.

Rămas singur în munţi, Ion Gavrilă va purta de-acum în suflet durerea pentru camarazii pierduţi. În cartea sa, el avea să descrie aceste tragice momente astfel: “Când bate vântul în munţi, de se cutremură şi şuieră stâncile, uneori se năpusteşte asupra unui picior de pădure de brad cu atâta înverşiunare şi îi răstoarnă cu răgăliile în sus sau îi frânge când pământul este îngheţat, încât, în răgazul a câtorva minute, o pădure de brad mândră e la pământ.

Uneori, unde şi unde, câte un brad, cine ştie prin ce minune a întâmplării, rămâne în picioare.

Dacă acel brad ar avea conştiinţa existenţei sale, ar fi tentat să creadă că a avut noroc, faţă de fraţii săi ucişi într-o clipită. Şi poate se mângâie că a supravieţuit. Nu ştie că-l aşteaptă o soartă mult mai tristă decât a fraţilor săi căzuţi…”

Un liman: Galtiu

Scăparea sa a fost la Galtiu, lângă Alba-Iulia. Aici s-a ascuns la familia Anei Săbăduş, soţia fostului său coleg de liceu, doctorul Petru Săbăduş, condamnat de comunişti şi ucis în închisoare. O vreme s-a

ascuns la moara din Sîntimbru. Ana Săbăduş avea să-i devină credincioasă soţie. În taină şi-au unit destinele înaintea lui Dumnezeu.

Acesta l-a ocrotit de cei ce-l căutau, ca pe Proorocul Ilie, odinioară, să-i ia viaţa. În ciuda vizitelor făcute, sub diferite pretexte, de vecini informatori sau securişti travestiţi în necunoscuţi de treabă.

 « Nici o mişcare, Gavrilă,  că tragem ! »

Ion Gavrilă a fost prins într-o seară de primăvară a anului 1976, la Cluj, de un amplu dispozitiv de securişti deghizaţi în salahori la lucrările de construcţii. A fost anchetat timp de cinci luni la Securitatea din Bucureşti, unde s-a încercat iradierea sa, într-o încăpere special amenajată în acest scop.

Cu acest prilej a aflat că de persoana sa se interesa însuşi secretarul de stat SUA Kissinger. Pe atunci România condusă de Ceauşescu cunoştea o îmbunătăţire – de nevoie – a relaţiilor cu Washingtonul, dictatorul comunist vizitîndu-se în acea perioadă cu preşedinţii americani Carter şi Nixon.

După 1989, Ion Gavrilă avea să afle că, într-adevăr, camarazii refugiaţi în SUA, prin făgărăşeanul Ion Halmaghi, înaintaseră preşedintelui Nixon o listă cu nume ale unor luptători în Rezistenţă, de care acesta se interesase personal la Ceauşescu.

 În «libertate»

Eliberat, Ion Gavrilă a fost angajat, de-abia după un an, ca muncitor la I.A.S. Apoldu de Sus, iar apoi ca tehnician la I.A.S. Miercurea-Sibiului, unde a lucrat până la pensionare.

Cruciada Copiilor

Evenimentele din Decembrie 1989 îl fac pe Ion Gavrilă să ia calea Bucureştiului. În zorii zilei de 23 decembrie, fostul şef al partizanilor din Munţii Făgăraşului cobora din tren în Gara de Nord, într-o capitală unde tirania se zdruncina prin sângele atâtor copii nevinovaţi. Cum era firesc, a mers la Televiziunea Română « Liberă » (sic !), unde oportuniştii şi uneltele vechiului regim monopolizau, deja, pe rând micul ecran. La solicitarea sa de a i se da voie să apară pe post, crainicul Gheorghe Marinescu, cel care ani la rând a minţit cu neruşinare un popor întreg, îi interzicea lui Ion Gavrilă accesul la tribună, cu replica devenită celebră: « Contra cui aţi luptat în munţi: contra comuniştilor sau contra legionarilor ? »

Se strâng rândurile

Breşa creată în structurile sistemului comunist de cutremurul istoric din Decembrie 1989 a dat posibilitatea recoagulării vechilor luptători în Rezistenţă, risipiţi de teroarea bolşevică. Aceştia s-au manifestat sub diferite forme, ca asociaţii, fundaţii şi partide politice. Ion Gavrilă Ogoranu participă, ca membru fondator, la întemeierea Partidului « Pentru Patrie », în 1993. În 1995 devine vicepreşedinte al acestui partid, funcţie pe care o va deţine până în martie 2005. În luna noiembrie a aceluiaşi an, avea să fie ales Preşedinte al Partidului « Pentru Patrie ».

Concomitent, Ion Gavrilă Ogoranu a activat în numeroase organizaţii cu caracter civic, între care Fundaţia « George Manu », Fundaţia « Buna Vestire », Academia Civică, Memorialul Sighet, ca şi în prestigioasa « Amnesty International » – alături de personalităţi ca preşedinţii americani Reagan şi Bush-senior.

În 1997 a întemeiat Fundaţia Luptătorilor în Rezistenţa Armată Anticomunistă.

Legământul din noaptea Învierii

Paştele anului 1952. O zi frumoasă de primăvară cînd frunzele codrului se răsfăţau în soare, iar florile copacilor tămâiau cu miresme văzduhul. In munţi, un grup de tineri trăiau unul din cele mai mari impasuri sufleteşti ale vieţii lor.

O parte din membrii Grupului de Rezistenţă condus de Ion Gavrilă Ogoranu căzuseră deja în luptele cu Securitatea. Marcel Cornea, Silviu Socol, Porîmbu, căpitanul Monea, Mogoş, Mazilu, Partenie Cosma şi Baciu nu mai erau printre cei vii.  Şi în acea noapte de Înviere, cei rămaşi în viaţă s-au adunat pe povârnişul muntelui ce cobora până în apropierea Mănăstirii Sâmbăta de Sus, pentru a asista şi ei, cei alungaţi din lumea asta asemena strigoilor, de sub streaşina codrului, la slujba Învierii. „Se vedea lume în faţa altarului improvizat în pădurea rară din apropierea clopotniţei. Auzeam frînturi din troparul Învierii. Am rămas tăcuţi cît a ţinut slujba şi ne gîndeam la cei căzuţi. Eram încă sub povara amintirii ultimului căzut, Andrei Haşu căruia îi spuneam Baciu” povestea Bădia. Remus Sofonea, zis Brîncoveanu, din Drăguş, a spart liniştea grupului şi a spus. „Dacă vreunul dintre noi va supravieţui, să ne legăm ca acela să ne adune oasele de pe unde vor fi fost aruncate şi să le îngroape aici lîngă această mănăstire”. A fost legământul frăţiei lor.

După decretul de graţiere semnat de comunişti la presiunile Occidentului, în 1964, erau puţini cei rămaşi. Ţara Făgăraşului era în doliu, ca de altfel întreaga Românie. Tăvălugul Securităţii a ras tot ce i-a ieşit în cale: copii, femei, bătrîni şi bărbaţi. Din Rezistenţa armată din Munţii Făgăraşului cei care au supravieţuit puteau fi număraţi pe degetele de la o mînă. Legământul lor din 1952 s-a concretizat abia după 43 de ani. Dar nu întru totul.

Crucea de la Sâmbăta de Sus

Abia după Decembrie 1989 supravieţuitorii Rezistenţei au putut vorbi între ei. Credincios Legământului făcut, Ion Gavrilă Ogoranu i-a contactat, iniţiind o acţiune de restituire a Istoriei, care continuă şi azi, după moartea lui.

El a fost sufletul grupului de iniţiativă care a hotărât ridicarea unei cruci la Mănăstirea Brîncoveanu. Timp de doi ani s-au zbătut să obţină aprobările Mitropoliei Sibiu pentru a putea amplasa crucea pe terenul mănăstirii.

Pentru realizarea proiectului a fost ales arhitectul Anghel Marcu din Bucureşti, autorul a numeroase monumente ale Rezistenţei (Balaciu, Aiud, crucea lui Nae Ionescu de la Bellu etc.), recomandat de fostul deţinut politic Niculiţă Goga.

Constantin Marinete a sculptat crucea în marmura achiziţionată de la cariera Ruşchiţa. Au stabilit apoi numele luptătorilor căzuţi. S-a depăşit cu uşurinţă numărul de 500. Monumentul a fost plătit tot de către supravieţuitori.

Construcţia a ajuns la 3 milioane de lei (la valoarea anului 1994-95). Postamentul crucii a fost turnat de Gheorghe Haşu, un meşter din Lisa. Sfinţirea monumentului a avut loc în ziua de 17 octombrie 1995. Atunci a fost prima întîlnire a luptătorilor şi sprijinitorilor rezistenţei după 50 de ani. Primul buchet de flori în memoria eroilor căzuţi a fost depus cu 2 zile înainte de inaugurare de Regina Ana.

De atunci, majoritatea creştinilor aflaţi în trecere pe la Mănăstirea Sâmbăta de Sus aprind lumânări şi depun flori. Şi tot de atunci, în fiecare an, în prima duminecă după praznicul Sfîntului Prooroc Ilie, supravieţuitorii structurilor de Rezistenţă, rudele celor căzuţi, tinerii care au înţeles discursul jertfei celor căzuţi pe crestele Carpaţilor pentru Libertate, Credinţă şi Patrie, se adună la Cruce.

„Am ales această sărbătoare pentru că şi Sfîntul Ilie a fost prigonit. Aşa am fost şi noi, luptătorii, de către comunişti”, justifica Ogoranu data stabilită pentru comemorarea de la Sâmbăta de Sus.

Lângă zidurile Mănăstirii Sâmbăta de Sus a fost ridicată crucea de marmură pe care au fost trecute numele luptătorilor, avîndu-l în frunte pe Părintele Arsenie Boca, sfătuitorul şi temeiul lor spiritual. Osemintele luptătorilor nu au fost însă adunate nici azi, pentru a fi depuse, conform Legământului, sub Cruce. La 42 de ani de la Decretul cu pricina, încă nu se ştie unde au fost aruncate de comunişti. Şi, ceea ce este mai grav, comuniştii aflaţi în toate posturile sub camuflajul actualelor culori politice au refuzat sistematic, de 16 ani încoace, să dezvăluie locul unde sunt îngropate sau aruncate. Ca şi Adevărul, osemintele eroilor acestei ţări sunt încă legate în fiare !

Cartea sa de căpătâi

  «Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc» este cartea de căpătâi a lui Ion Gavrilă Ogoranu. Apărută în primii ani după Revoluţie, ea a produs o puternică impresie mai ales în rândul publicului tânăr,prin intensitatea fenomenului Rezistenţei armate anticomuniste, despre care nu ştia decât foarte puţin  sau  distorsionat. Celor două volume le-a urmat cel realizat în  colaborare cu tânăra camaradă şi ucenică Lucia Baki Nicoară – de fapt o evocare a tuturor celor ce au luptat ori au sprijinit lupta de Rezistenţă. În fine, volumul al patrulea este o sinteză a documentelor din cele peste 20 de dosare studiate de Ion Gavrilă la C.N.S.A.S. şi care nu face decât să susţină, de astă dată cu probele inamicului, afirmaţiile făcute în primele două volume.

Ultimul discurs

23 iulie 2005. N-am fi putut crede că avea să fie ultima participare a Bădiei Gavrilă la comemorarea anuală de la Sâmbăta de Sus. După cum greu ne putem imagina comemorarea de anul acesta şi cele ce vor mai fi, fără prezenţa lui. Numele său va fi încrustat de acum pe marmura crucii, alături de pomelnicul celor celor plecaţi la ceruri. Cuvintele sale,   rostite la ultimul pelerinaj  de  la  Mănăstirea  Sâmbăta  trebuie să fie pentru noi, cei rămaşi aici, Testament al vieţii noastre şi al luptei în care ne-am angajat, conştienţi de misiunea noastră.

Acţiunea dusă de el decenii trebuie continuată. După cum tradiţia pelerinajului şi comemorării anuale la Crucea partizanilor de la Sâmbăta de Sus, va trebui continuată cu sfinţenie, ca şi când Bădia Gavrilă ar fi prezent printre noi. Şi va fi, suntem încredinţaţi, mereu în mijlocul nostru.

„Deşi sîntem la vîrste înintate – avea să spună atunci Gavrilă, sutelor de persoane adunate la Crucea Partizanilor – noi nu ne-am terminat încă datoria faţă de ţară, noi nu ieşim la pensie decît atunci când ne vor bate cuiele. Şi avem datoria ca idealurile noastre să le trecem în mîna unor tineri care să ducă mai departe steagul tinerilor de acum 60 de ani. Vrînd ca ţara noastră să rămînă apropiată de Dumnezeu în aşa fel încît spiritul creştin să se reverse în toate domeniile de activitate ale ţării, în cultură, în justiţie, în legi, în obiceiuri, artă. Noi nu ne-am terminat misiunea odată cu trecerea comunismului, idealurile sînt permanente pentru toate timpurile. Sîntem puţini, dar întotdeauna cei puţini au fost purtători de idealuri înalte şi de biruinţă.″

Rezistenţa Anticomunistă – subiect interzis (încă) în România

Deşi România e singura ţară fostă comunistă în care s-a manifestat o Rezistenţă armată, totuşi, de 16 ani, mai tranşant sau mai ocolit, autorităţile statului nu acceptă să se vorbească despre acest fenomen. Mass-media a ignorat (cu rare excepţii) subiectul, preferînd să aducă în prim plan exclusiv nonvalori precum manelişti agramaţi, fotbalişti inculţi ori vedete cu comportament de femei uşoare. Tot cu unele excepţii, istoricii au ocolit subiectul, iar în programa şcolară se vorbeşte în treacăt despre un fenomen în faţa căruia străinătatea îşi manifestă admiraţia şi interesul.

Ion Gavrilă Ogoranu a explicat în 1999 de ce conducerea statului român nu acceptă să se vorbească despre Rezistenţa anticomunistă. ,,Între luptătorii din rezistenţă au fost şi legionari, şi legionarii sînt o poveste despre care nu trebuie să se vorbească în istoria României, decît cel mult trebuie prezentaţi ca o sperietoare. Şi cum cei ce au privit rezistenţa şi au constatat că în ea au fost mulţi legionari şi-au zis că este mai bine să nu se vorbească deloc despre rezistenţă. Dar nu cumva ar fi posibil să despărţim rezistenţa în cea rea, legionară, şi cea bună, a celorlalţi, aşa cum s-a şi încercat de altfel? Ei bine, acest lucru nu este posibil. Grupurile de rezistenţă, indiferent de cine au fost iniţiate, au avut în componenţa lor şi ofiţeri, şi legionari, şi ţărănişti şi cei care nu au avut vreo activitate politică. Rezistenţa a avut un caracter naţional, nu a fost numai a unei categorii politice. În 1940, în mişcarea legionară au fost înscrişi un milion de tineri între 16 şi 30 de ani. Dintre aceştia, cel puţin 400-500 de mii au luptat în cei 5 ani de război pe front. Poate cineva să spună că nu au fost eroi fiindcă erau legionari? Acelaşi lucru a fost şi cu rezistenţa anticomunistă. Ce mînă sacrilegă ar putea să-i despartă acum în legionari şi nelegionari, în buni şi răi? Nu existenţa luptătorilor legionari face să fie marginalizată rezistenţa. Adevărul e că sînt forţe interne şi externe care, din diferite motive, nu iubesc nici un fel de rezistenţă împotriva comunismului, forţe care fac şi desfac multe în ţara noastră. Istoria românilor se trezeşte târziu, dar se trezeşte…“ susţinea Ion Gavrilă Ogoranu. Nu putem să nu-i dăm dreptate.

                                     (Text apărut în revista « Buciumul »,  ediţie specială, mai 2006)