„Antonie […] vorbind odată cu unii care veniseră la el despre starea sufletului şi despre locul lui după plecarea de aici, în noaptea următoare i-a grăit cineva de sus care îi spune: «Antonie, scoală-te, ieşi şi vezi». Ieşind deci (căci ştia de cine să asculte) şi ridicându-şi privirea a văzut pe cineva foarte mare, slut şi înfricoşător, stând în picioare şi ajungând până la nori; şi pe unii urcând ca înaripaţi. Şi acela, întinzându-şi mâinile, pe unii îi vedea împiedicaţi de el, iar pe alţii zburând mai sus şi, după ce treceau, înălţându-se fără grijă. Pentru aceştia uriaşul acela scrâşnea din dinţi, iar de cei ce cădeau se bucura. Şi îndată s-a făcut un glas către Antonie: «Înţelege ceea ce vezi!». Şi deschizându-i-se mintea, a înţeles că aceasta e trecerea sufletelor; iar uriaşul care stă în cale este vrăjmaşul care pizmuieşte pe cei credincioşi, şi pe cei vinovaţi şi deci supuşi lui îi prinde şi-i împiedică să treacă, iar pe cei ce n-au ascultat de el nu-i poate opri şi deci trec peste el“ (p.230).) Fericitul Antonie povestea: „Un an întreg m-am rugat să mi se descopere locul drepţilor şi al păcătoşilor. Şi am văzut un mare uriaş, care ajungea până la nori. Era negru şi avea mâinile întinse până la cer şi sub el se afla un lac având măsura mării. Şi am văzut suflete zburând ca nişte păsări. Şi cele ce zburau deasupra mâinilor şi capului uriaşului, se mântuiau. Dimpotrivă, cele ce erau prinse de mâinile lui, cădeau în lac. Şi ajunse la mine un glas care zicea: «Aceste suflete pe care le vezi zburând mai sus de acela, sunt sufletele drepţilor care se mântuiesc în rai. Iar celelalte sunt atrase în iad, urmând voilor trupului şi ţinerii de minte a răului»9(„În bine şi în fericirea raiului se înaintează prin ridicarea cu putere deasupra slăbiciunii răului, care îşi arată slăbiciunea pe de altă parte într-o mare putere de ispitire. Şi există ipostasuri în care răul îşi atinge culmea supremă, ca şi voinţa lui de ispitire a altora. Sunt demonii.“ – nota 45 a Părintelui Stăniloae, în PALADIE, p.55.)“.
3. Zis-a avva Antonie: „Părinţii cei de demult, când mergeau în pustie, întâi se vindecau pe ei înşişi, şi, făcându-se doctori aleşi, vindecau şi pe alţii. Iar noi, ieşind din lume, mai înainte de a ne vindeca pe noi înşine, îndată începem a vindeca pe alţii; şi, întorcându-se boala asupra noastră, se fac nouă cele de pe urmă mai amare decât cele dintâi (Lc. 11, 26), şi auzim de la Domnul: «Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine însuţi» (Lc. 4, 23)“.
4. Acest avva Antonie, căutând la adâncul judecăţilor lui Dumnezeu, a cerut zicând: „Doamne, cum se face că unii mor de tineri, iar alţii prea îmbătrânesc? Şi pentru ce unii sunt săraci, iar alţii bogaţi? Şi cum cei nedrepţi sunt bogaţi, iar cei drepţi săraci?“ Şi a venit lui un glas zicând: „Antonie, ia aminte de tine, că acestea sunt judecăţi ale lui Dumnezeu şi nu-ţi este ţie de folos a le şti“.
5. A întrebat cineva pe avva Antonie, zicând: „Ce trebuie să păzesc eu ca să plac lui Dumnezeu?“ Şi răspunzând bătrânul, a zis lui: „Cele ce-ţi poruncesc ţie, păzeşte-le: Oriunde vei merge, pe Dumnezeu să-L ai înaintea ta totdeauna; orice vei face, să ai mărturie din Sfintele Scripturi; şi ori în ce loc vei şedea, să nu te mişti degrabă. Acestea trei păzeşte-le şi te vei mântui“.
6. Zis-a avva Antonie către avva Pimen: „Aceasta este lucrarea cea mare a omului: greşeala sa să o pună asupra sa înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte ispita până la răsuflarea cea mai de pe urmă“10( Pimen 125.).
7. Tot acesta a zis: „Nimeni neispitit nu va putea să intre în împărăţia cerurilor11(Agraphon, Resch 90, TU 30, 2, p.130.). Căci s-a zis: «Ridică ispitele şi nimeni nu este care să se mântuiască »12“(Evagrie 5.).
8. A întrebat avva Pamvo pe avva Antonie: „Ce să fac?“. Zis-a lui bătrânul: „Să nu te încrezi în dreptatea ta13(Pimen 98 şi 141.), să nu-ţi pară rău pentru lucru trecut şi să-ţi înfrânezi limba şi pântecele“.
9. Zis-a avva Antonie: „Am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: «Oare cine poate să le treacă pe acestea?». Şi am auzit glas zicându-mi: «Smerenia!»“.
10. Zis-a iarăşi: „Sunt unii care şi-au topit trupurile lor în asceză şi, pentru că n-au avut dreaptă socotinţă14(Traduc peste tot διάκρισιν prin dreaptă socotinţă, pentru motivele pe care le expune Dan Ciachir în eseul „Socoteală şi socotinţă“ (revista Epifania, editată de Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, anul III nr.5, septembrie–octombrie 1998): în rezumat, socoteală aduce prea mult astăzi cu „a-ţi face socoteala, socotelile“, iar discernământ (deşi folosit de Părintele Stăniloae) este un neologism pe filieră franceză.
De notat că şi părintele Nicolae Steihardt preferă dreapta socotinţă), departe de Dumnezeu s-au făcut“15(Antonie 39.).
11. Zis-a iarăşi: „De la aproapele este viaţa şi moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Hristos dobândim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greşim“16(Ioan Colov 39. Se poate compara cu Scrisoarea VI arabă: „Ne négligez pas mes paroles, car ils (les démons) savent que notre vie dépend mutuellement les uns des autres… Celui donc qui aime son frere, aime Dieu, et celui qui aime Dieu, s’aime soi-meme“ (Pere Matta el-Maskine, Saint Antoine, ascete selon Évangile, suivi de Les vint Lettres de saint Antoine selon la tradition arabe, Éditions de Bellefontaine, SO 57).).
12. Zis-a iarăşi: „Precum peştii, rămânând mult timp pe uscat mor, aşa şi monahii, zăbovind afară din chilie sau petrecând cu mirenii se slăbănogesc către tăria liniştii (isihiei). Trebuie deci ca, precum peştele către mare, aşa şi noi către chilie să ne grăbim; ca nu cumva zăbovind afară, să uităm păzirea cea dinlăuntru“17(Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa cuviosului părintelui nostru Antonie, LXXXIV, ed. cit., p.240.).
13. Zis-a iarăşi: „Cel ce şade în pustie şi se linişteşte (trăieşte în isihie), de trei războaie este slobod: de auzire, de grăire şi de vedere; şi numai cu unul mai are a lupta: cu cel al inimii18“(Καρδίας (inimă) şi nu πορνίας (desfrânare). Aşa spun specialiştii variantelor vechi greceşti şi latine ale textului că trebuie citit manuscrisul. Vezi: REGNAULT, p.134, şi GUILLAUMONT, nota 222, p. 113).).
14. S-au dus nişte fraţi la avva Antonie, ca să-i spună despre nălucirile (viziunile, apariţiile) pe care le vedeau şi să se înveţe de la dânsul dacă sunt adevărate sau de la draci. Şi aveau un măgar, care a murit pe cale. Deci, după ce au venit la bătrânul, apucând acesta mai înainte, le-a zis lor: „Cum a murit măgăruşul pe cale?“ Au zis lui: „De unde ştii, avvo?“ Iar el le-a zis lor: „Dracii mi-au arătat“. Şi ei au zis lui: „Noi pentru aceasta am venit, ca să te întrebăm, că vedem năluciri (viziuni, apariţii) şi de multe ori se fac adevărate; nu cumva ne înşelăm?“ Şi i-a încredinţat pe ei bătrânul, din pilda măgarului, că de la draci sunt.
15. Era un om care vâna animale sălbatice prin pustie, şi a văzut pe avva Antonie glumind cu fraţii; şi s-a smintit. Iar bătrânul, vrând să-l încredinţeze pe el că trebuie câte puţin să se pogoare fraţilor, i-a zis lui: „Pune săgeata în arcul tău şi întinde-l“. Şi a făcut aşa. Şi bătrânul i-a zis lui: „Întinde-l încă puţin“. Şi a întins. Şi iarăşi i-a zis: „Întinde-l şi mai mult“. Şi a zis vânătorul: „De voi întinde arcul peste măsură, se va frânge“. Zis-a lui bătrânul: „Aşa şi la lucrul lui Dumnezeu: dacă-i întindem pe fraţi peste măsură, degrabă se frâng. Trebuie deci, câte puţin şi câteodată, a ne pogorî fraţilor“. Acestea auzind vânătorul, s-a umilit. Şi mult folosindu-se de la bătrânul, s-a dus. Iar fraţii, întărindu-se, au mers la locul lor.
16. A auzit avva Antonie despre un monah mai tânăr care a făcut un semn (minune) ca acesta pe cale: Văzând el pe nişte bătrâni călătorind şi slăbind pe cale, a poruncit unor asini sălbatici de au venit şi au purtat pe bătrâni până au ajuns la Antonie. Deci bătrânii l-au înştiinţat de aceasta pe avva Antonie. Şi a zis lor: „Mi se pare că acest monah se aseamănă cu o corabie plină de bunătăţi, care, însă, nu ştiu de va ajunge în port“. Şi, după un timp, avva Antonie începe deodată să plângă şi să-şi smulgă părul şi să se tânguiască. Îi zic lui ucenicii: „De ce plângi, avvo?“ Iar bătrânul a zis: „Mare stâlp al Bisericii a căzut acum (zicea despre monahul cel tânăr). Mergeţi până la el şi vedeţi ceea ce s-a făcut“. Deci s-au dus ucenicii şi l-au aflat pe monah şezând pe rogojină şi plângând păcatul pe care îl făcuse. Iar el, văzând pe ucenicii bătrânului, le-a zis: „Ziceţi bătrânului ca să roage pe Dumnezeu să-mi dea numai zece zile şi nădăjduiesc că voi da răspuns“. Şi după cinci zile a murit.
17. Un monah a fost lăudat de fraţi către avva Antonie. Acesta din urmă, când a venit monahul la dânsul, l-a încercat, să vadă de rabdă necinstea19(Necinstea (ατιμία) este pusă de avvii Teodor din Elefteropole (apoftegma 1) şi Matoi (apoftegma 10) în opoziţie cu slava (δόχα).). Şi, aflându-l că nu o rabdă, i-a zis: „Eşti asemenea unui oraş, care pe dinainte este împodobit, iar pe dinapoi este jefuit de tâlhari“.
18. Un frate i-a zis lui avva Antonie: „Roagă-te pentru mine!“ Zis-a lui bătrânul: „Nici eu nu te miluiesc, şi nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu-ţi vei da silinţa şi nu vei cere lui Dumnezeu rugându-te“.
19. Au mers odată nişte bătrâni la avva Antonie, şi avva Iosif cu dânşii. Şi vrând bătrânul [Antonie] să-i încerce, a pus înaintea lor un cuvânt (verset) din Scriptură, şi, începând de la cei mai mici, îi întreba ce înseamnă acel cuvânt. Şi fiecare răspundea după puterea sa. Însă bătrânul zicea fiecăruia: „N-ai aflat încă“. Mai pe urmă de toţi, a zis către avva Iosif: „Tu cum zici că este cuvântul acesta?“ Răspuns-a: „Nu ştiu“. Atunci a zis avva Antonie: „Cu adevărat, avva Iosif a aflat calea, căci a zis: Nu ştiu.“
20. S-au dus nişte fraţi de la Schetia20(Schetia numeşte pe scurt Pustia Schetia, situată la circa 70 kilometri de Delta Nilului, într-„o vale mare lungă de 30 de kilometri şi largă de 6–7 kilometri, al cărei fund se află sub nivelul mării şi unde se găsesc lacuri [zece la număr] cărora li s-a dat numele de Uadi el-Natrun [adică: Valea Natrun] din pricina salpetrului nitric [săruri şi carbonaţi de natriu, pe care vechii egipteni îl foloaseau la mumificarea morţilor lor] extras de acolo încă din antichitate. Aici se situează pustia Schetia, unde în anul 330 s-a stabilit Macarie. El cunoştea bine locurile, deoarece, cămilar fiind, venea adeseori să caute salpetru. […] Schetia nu va întârzia să devină [în ultimele decenii ale secolului al IV-lea] centrul cel mai înfloritor al vieţii anahoretice, aici locuind Părinţii cei mai renumiţi.“ (REGNAULT, p.42). După invazia Egiptului de către arabi, Califul musulmanilor din Arabia permite călugărilor creştini de aici să-şi practice credinţa. Pentru acest motiv, locul devine reşedinţa oficială a patriarhului copt. Până astăzi, patriarhul este ales dintre monahii din Uadi el-Natrun. A se vedea şi nota 201 în TSAMIS, p.89.) la avva Antonie şi, intrând într-o corabie să meargă la el, au aflat pe un bătrân care şi el voia să meargă; iar fraţii nu-l cunoşteau. Şi şezând în corabie, grăiau cuvinte de-ale Părinţilor şi din Scripturi şi pentru lucrul mâinilor lor. Iar bătrânul tăcea. Ajunşi în port, au aflat că şi bătrânul merge la avva Antonie. Şi după ce au ajuns la avva, le-a zis lor [Antonie]: „Bună însoţire aţi avut în bătrânul acesta“. A zis şi bătrânului: „Buni fraţi ai aflat cu tine, avvo“. Răspuns-a bătrânul: „Buni sunt, cu adevărat, însă ograda lor n-are uşă, şi cel ce voieşte intră în grajd şi dezleagă măgarul“. Iar aceasta zicea pentru că cele ce le vin la gură, acelea le şi grăiesc.
21. S-au dus nişte fraţi la avva Antonie şi i-au zis: „Spune-ne nouă cuvânt: cum să ne mântuim?“ Zis-a lor bătrânul: „Aţi auzit Scriptura? Îndeajuns vă este“. Iar ei i-au zis: „Voim să auzim şi de la tine, părinte“. Atunci le-a zis bătrânul: „Evanghelia zice: «de te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt» (Mt. 5, 39). Zis-au lui: „Nu putem face aceasta“. Zis-a lor bătrânul: „De nu puteţi întoarce şi pe celălalt, măcar pe aceea una să o suferiţi (răbdaţi)“. Zis-au lui: „Nici aceasta nu putem“. Zis-a bătrânul: „Dacă nici aceasta nu puteţi, nu daţi în locul celei primite“. Şi au zis ei: „Nici aceasta nu putem“. Atunci a zis bătrânul către ucenicul său: „Fă-le lor puţină fiertură, că sunt neputincioşi“. Iar către ei a zis: „Dacă aceasta nu puteţi şi aceea nu vreţi, ce să vă fac vouă? De rugăciuni este trebuinţă“.
22. Un frate, care s-a lepădat de lume şi a împărţit averile sale săracilor, ţinând puţine pentru sine, a mers la avva Antonie. Şi, despre acestea cercetându-l bătrânul cu de-amănuntul, i-a zis: „De voieşti să te faci monah, mergi în satul cutare, cumpără carne, şi pune-o împrejurul trupului tău gol şi apoi vino aici“. Şi făcând fratele aşa, câinii şi păsările îi rupeau (sfâşiau) trupul. Şi, ajungând el la bătrânul, acesta îl întrebă de a făcut cum l-a sfătuit. Iar acela, arătându-i trupul lui sfâşiat, sfântul Antonie i-a zis: „Cei ce se leapădă de lume şi voiesc să aibă bani, astfel sunt sfâşiaţi de dracii care-i luptă“.
23. Unui frate i s-a întâmplat odată ispită în mănăstirea lui avva Ilie. Şi, alungat fiind de acolo, s-a dus în munte la avva Antonie. Şi rămânând fratele un timp pe lângă dânsul, l-a trimis la mănăstirea de unde venise. Iar cei din mănăstire, văzându-l, iarăşi l-au alungat. Iar el s-a întors la avva Antonie, zicând: „N-au voit să mă primească, părinte“. Deci l-a trimis bătrânul înapoi, zicând: „O corabie s-a sfărâmat în valurile mării, a pierdut încărcătura şi cu osteneală a scăpat la uscat. Voi, însă, cele scăpate la uscat voiţi să le aruncaţi în mare“. Iar ei, auzind că avva Antonie l-a trimis, l-au primit de îndată.
24. A zis avva Antonie: „Socotesc că trupul are o mişcare firească, care-i este înnăscută21(Care-i este înnăscută – συναναφυρεΐσαν. De la: συναναφαίνω – arăt ceva, mă arăt sus tot într-o vreme, sau împreună cu… (IOANIDU); sau συναναφαίνομαι – se montrer ou paraître ensemble (BAILLY).
Ediţiile româneşti precedente ale Patericului au tradus συν-ανα-φυρεΐσαν prin amestecată cu el sau frământată cu dânsul, iar ediţiile franceze au tradus, în ordinea apariţiei, cu: qui lui est adapté [GI], qui lui est inné [GII], qui lui correspond [R].), dar nu lucrează de nu va voi sufletul, ci numai însemnează în trup nepătimaşă mişcare. Este încă şi o altă mişcare, ce stă în a hrăni şi a încălzi trupul22(Ef. 5, 29: „nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte“. Apostolul Pavel priveşte această iubire, atenţie, grijă pentru cele ale trupului ca pe ceva firesc, şi îşi permite chiar să facă o comparaţie între relaţia cap-trup, bărbat-femeie şi Hristos-Biserică.) cu mâncări şi cu băuturi, din care căldura sângelui deşteaptă (trezeşte, întărâtă) trupul spre lucrare23(O explicare a dinamicii acestei a doua mişcări a trupului dă Sfântul Diadoh al Foticeii († 29 martie), în Cuvânt ascetic: „Când mintea înoată în valurile băuturii, nu numai că vede în somn cu patimă chipurile zugrăvite de draci, ci şi plăzmuieşte în sine anumite vederi frumoase, îmbrăţişând cu foc nălucirile sale, ca pe nişte amante. Căci înfierbântându-se mădularele ce servesc la împreunarea trupească de căldura vinului, mintea e silită să-şi înfăţişeze vreo umbră plăcută a patimii“ (§.49, p.410 în Filocalia românească, vol. 1, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992). Alte asemenea texte ale Sfântului Diadoh al Foticeii în celelalte capitole din Cuvântul ascetic, care se referă la înfrânare (§.42–51, pp.407–410, ed.cit.).). Pentru aceasta şi zice Apostolul: «Nu vă îmbătaţi cu vin întru care este pierzare» (Ef. 5,18). Şi iarăşi Domnul în Evanghelie, porunceşte ucenicilor Săi: «Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre în dezmăţ şi beţie» (Lc. 21, 34). Este încă şi o altă mişcare, la cei ce se nevoiesc, care se face din vrăjmăşia şi zavistia dracilor. Pentru aceasta trebuie a şti, că trei sunt mişcările trupeşti: una firească, alta din neluarea aminte a hranei şi a treia de la draci“24(Această apoftegmă este luată din Scrisoarea I a avvei Antonie cel Mare (a se vedea Letrre I, §.3, în: Pere Matta el-Maskine, Saint Antoine, ascete selon Évangile, suivi de Les vint Lettres de saint Antoine selon la tradition arabe, Éditions de Bellefontaine, SO 57, p.83).).
25. Zis-a iarăşi: „Dumnezeu nu sloboade războaiele peste neamul acesta ca peste cei vechi, căci ştie că sunt slabi şi nu le pot purta“.25(Comparaţia între neamul bătrânilor celor vechi şi generaţiile mai noi de monahi o vom afla în mai multe locuri în Pateric: Ilie 8, Ioan Colov 14, Ishirion etc.)
26. Lui avva Antonie i s-a descoperit în pustie: „Este în oraş oarecine asemenea ţie, doctor de profesie, care din prisosinţa lui dă celor ce au trebuinţă şi în toate zilele cântă «Sfinte Dumnezeule» cu îngerii“.
27. A zis iarăşi: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor“.
28. Au venit nişte fraţi la avva Antonie şi au pus înaintea lui un cuvânt (pasaj) din Levitic. Deci a ieşit bătrânul în pustie şi a mers avva Ammona pe urma lui în ascuns, ştiindu-i obiceiurile. Şi, după ce mult s-a depărtat bătrânul, stând la rugăciune, a strigat cu glas mare: „Dumnezeule, trimite pe Moise ca să mă înveţe cuvântul acesta!“ Şi a venit lui glas vorbind cu dânsul. Deci a zis avva Ammona: „Glasul care vorbea cu dânsul l-am auzit, dar puterea [sensul] cuvântului n-am înţeles-o“.
29. Trei părinţi aveau obiceiul de mergeau la fericitul Antonie în fiecare an. Şi doi îl întrebau pentru gândurile lor şi pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, nimic întrebându-l. Iar după mult timp i-a zis avva Antonie: „Iată, de atâta timp vii aici şi nimic nu mă întrebi!“ Şi răspunzând fratele i-a zis: „Destul îmi este şi numai să te văd, părinte“.
30. Se spune că unul dintre bătrâni i-a cerut lui Dumnezeu să-i vadă pe Părinţi. Şi i-a văzut pe ei fără avva Antonie. Deci a zis celui ce i-i arăta: „Unde este avva Antonie?“ Iar acela i-a zis: „În locul unde este Dumnezeu, acolo este el“.26(Într-o altă relatare apoftegmatică, în care episcopul Adelfios al Aravisei cere şi primeşte de la Dumnezeu să vadă în ce stare a fost rânduit Sfântul Ioan Gură de Aur, cel care i-i arăta, în extaz, pe Părinţi tranşează: „Vorbeşti de Ioan, dascălul pocăinţei? Pe el nu poate să-l vadă om în trup, căci el acolo stă unde este tronul Stăpânului.“ (LIMONARIU, §.128, p.127).)
31. Un frate a fost acuzat pe nedrept în mănăstire pentru desfrânare şi sculându-se a mers la avva Antonie. Şi au venit fraţii de la mănăstire ca să-l vindece (mângâie) şi să-l ia (dobândească), şi au început să-i zică: „Aşa ai făcut“. Iar el se apăra zicând: „Nimic de acest fel nu am făcut“. Iar, după întâmplare, s-a aflat acolo avva Pafnutie, zis Kefala, şi a spus o pildă ca aceasta: „Am văzut pe malul râului un om băgat în noroi până la genunchi şi venind unii să-i dea mâna, l-au afundat până-n gât“. Şi a zis lor avva Antonie pentru avva Pafnutie: „Iată un om adevărat, care poate să vindece şi să mântuiască suflete“. Deci umilindu-se ei de cuvintele bătrânului, au pus metanie fratelui. Şi, îndemnaţi (încurajaţi) de Părinţi, l-au luat pe frate la mănăstire.
32. Ziceau unii despre avva Antonie că s-ar fi făcut purtător de Duh, dar nu voia să grăiască din cauza oamenilor. Că, într-adevăr, vestea cele ce se întâmplau în lume, precum şi cele ce aveau să vină.
33. A primit odată avva Antonie scrisoare de la împăratul Constanţiu ca să meargă la Constantinopol; şi cerceta cu dinadinsul ce să facă. Deci a zis către avva Pavel [cel Simplu], ucenicul lui: „Oare dator sunt să merg?“ „De vei merge, i-a răspuns acesta, Antonie te vei chema; iar de nu vei merge, avva Antonie“.
34. Zis-a avva Antonie: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc. Căci «dragostea scoate afară frica»27“(1 In. 4,18: „iubirea desăvârşită alungă frica“.).
35. Acelaşi a zis: „Totdeauna să ai înaintea ochilor frica de Dumnezeu. Să-ţi aduci aminte de cel ce «omoară şi face viu» (I Regi 2, 6). Să urâţi lumea şi toate cele ce sunt într-însa. Să urâţi toată odihna trupească28(σαρκικην άνάπαυσιη, corporalis quies, odihna trupească. Această odihnă trupească sau viaţă uşoară este opusul liniştirii isihaste adevărate – ήσιχια, quies –, pe care „unii au ales-o înainte să le-o dea Dumnezeu“. (?). Vezi: Visarion 12, Ilie 6, Teodor al Fermii 2. REGNAULT vorbeşte de „O odihnă în osteneală“ (pp.139–141).). Lepădaţi-vă de viaţa aceasta, ca să vieţuiţi lui Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte, ce aţi făgăduit lui Dumnezeu. Că cere aceasta de la voi în ziua judecăţii: să flămânziţi, să însetaţi, să umblaţi în haine sărace, să privegheaţi, să va tânguiţi, să plângeţi, să suspinaţi cu inima voastră; să vă încercaţi de sunteţi vrednici de Dumnezeu; să defăimaţi trupul, ca să vă mântuiţi sufletele voastre“.
36. A mers29(Această apoftegmă punctează momentul şi modul înfiinţării „Chiliilor“ (Kellia), una din cele trei aşezări monastice ale celui mai important centru monastic din Egiptul de Jos (nord-vestul Egiptului) al secolelor IV-V, format din „pustiile“ Schetiei (Sketis, vezi nota 20 la Antonie 20), Nitriei şi Chiliilor. Chiliile (Kellia) se situau la 70 km sud-est de Alexandria, la intrarea în deşertul libian, şi 18–20 km sud de Nitria (aşezare întemeiată de avva Amun), de care a şi depins iniţial, fiind un loc de o mai mare retragere pentru monahii din Nitria doritori de o asceză mai aspră şi de o viaţă de liniştire, mai isihastă. Amănunte foarte interesante, în GUILLAUMONT, pp.205–227.) oarecând avva Antonie la avva Amun în muntele Nitriei şi după ce au vorbit unul cu altul, a zis avva Amun către el: „Fiindcă prin rugăciunile tale s-au înmulţit fraţii şi voiesc unii dintr-înşii să-şi zidească chilii departe, ca să se liniştească, cât porunceşti să fie de departe chiliile ce se zidesc de cele de aici?“ Iar el a zis: „Să gustăm la ceasul al nouălea30(Orele 2-3 după-amiaza.) şi să ieşim să mergem prin pustie şi să cercetăm cu luare aminte locul“. Iar după ce s-au dus prin pustie, până a venit să apună soarele, a zis avva Antonie către el (Amun): „Să facem rugăciune şi să punem aici cruce, ca aici să zidească cei ce vor să clădească chilii. Ci cei de acolo când vor veni la aceştia, după ce vor gusta mica lor bucăţică de pâine la ceasul al nouălea, aşa să vie şi cei ce se duc de aici, acelaşi lucru făcând, să rămână fără de tulburare, când merg unii la alţii“. Şi era depărtarea douăsprezece semne31(Aproximativ 18–19 km. „Antonie demonstrează că această distanţă este convenabilă: călugării se vor bucura aici de suficientă singurătate; în acelaşi timp, se vor putea şi vizita reciproc, după prânz – timpul cuvenit, conform tradiţiei, pentru vizite! – cu fraţii lor din Nitria: două exigenţe în egală măsură de importante pentru călugării din aceste pustiuri, care practicau semi-anahoretismul. Acest echilibru între singurătate şi comunitate este, după cum vom vedea, esenţial pentru viaţa monastică de la Kellia.“ (GUILLAUMONT, p.206).).
37. Zis-a avva Antonie: „Cel ce bate bucata de fier, întâi cercetează cu luare aminte gândul ce are să facă: seceră, sabie sau secure? Aşa şi noi, datori suntem să socotim care faptă bună să umblăm a dobândi, ca să nu ne ostenim în zadar“.
38. Zis-a iarăşi: „Supunerea cu înfrânare32(έγκράτεια – înfrânare, stăpânire de sine; cumpătare; statornicie; răbdare. [IOANIDU]) supune fiarele“.
39. Zis-a iarăşi: „Ştiu monahi care, după multe osteneli, au căzut şi întru ieşire din minţi au venit, pentru că s-au nădăjduit în lucrul lor şi amăgindu-se nu au înţeles porunca celui ce a zis: «Întreabă pe tatăl tău şi îţi va da de ştire» (Deut., 32, 7)“.
40. Zis-a iarăşi: „De este cu putinţă, monahul este dator şi câţi paşi face sau câte picături bea în chilia sa, cu încredere să le facă cunoscute bătrânilor, ca nu cumva să greşească întru acestea“.
via Pateric.ro
