Visele mele sunt mici şi realizabile. Vreau să merg normal de acasă de la Chişinău – acasă la Tomeşti. Să mă urc frumos într-un autobuz, să îmi dau gențile la bagaje şi să le scot de acolo doar când ajung la Timişoara.
Că se vor ridica vizele pentru moldoveni sau că unirea la care sperăm unii – eu nu ştiu. Dar mi-aş dori foarte mult să nu mai stau în vămi şi între vămi. Să nu mă mai chinuie vameşii. Să nu îmi mai spună vameşii moldoveni: călătorie plăcută când vin acasă, în Moldova, şi nici vameşii români să nu îmi mai spună: bine ați venit acasă, când intru în România.
Vreau, ca tot omul, să merg de acasă – acasă. Să nu mă mai caute nimeni în buzunare. Să nu mai stau la coadă cu paşaportul ca să trec din Moldova în România. Ce mai, sunt un om cu vise mici!
Nu mai vreau să fiu întrebată cât vin am în geantă, când vreau să duc un vin de la mama-soacră pentru fiul ei din România. Vreau să intru în România cum intră austriacul în Germania. Vreau să trăiesc într-o Moldovă fără schizofrenii. Să nu spun că istoriile noastre sunt diferite, când nu sunt.
Și mi-aş mai dori să înțeleagă lumea un lucru: că oricât se fac distincții între moldoveni şi români, eu nu văd decât diferențe între bănățeni şi basarabeni. Mititele, aşa, ca cele între „laşce şi zamă”. Că la zamă se pune şi un cartof, iar la final se poate pune şi un pic de borş. Atâta mă diferențiază pe mine de basarabeni: un cartof şi-un pic de acreală.
Toate aceste aşteptări pe care le am şi care sunt în mare măsură unioniste, le pot traduce într-o frază simplă: vreau să trec Prutul aşa cum trec Bega, Mureşul, Siretul.
Moni Stănilă Moldova.org
