Considerat de mulţi “părintele naţiunii sud-africane”, Nelson Mandela a murit în casa sa, ieri, la vârsta de 95 de ani, după o perioadă de lungă suferinţă. Acesta fusese internat într-un spital din Pretoria în 8 iunie, din cauza unei infecţii pulmonare vechi. Trecutul său romanţat de presa liberală şi stângistă nu poate exclude însă rasismul acestuia, manifestat încă din tinereţe, când dorea să cureţe ţara de populaţia albă.
“Mandela s-a stins. Naţiunea noastră a pierdut cel mai mare fiul său. Oamenii noştri au pierdut un tată”, a declarat preşedintele Jacob Zuma, joi seara. “Scumpul nostru Madiba va avea funeralii de stat. Drapelul va fi coborât în bernă începând de vineri şi până la înmormântare”, a adăugat el Zuma.
Anunţul morţii sale a stârnit un val de reacţii şi mesaje de condoleanţe din toate colţurile lumii, în special din partea liderilor stângişti, fie că e vorba Venezuela, Cuba, SUA sau chiar Franţa şi România.
“Mă întristează să aflu la această oră târzie că Nelson Mandela nu se mai află printre noi… Pentru mine Nelson Mandela a fost un om politic fascinant, unul dintre cei mai mari oameni de stat ai timpurilor noastre! O combinaţie unică în istorie între capacitatea de a rezista şi a cuceri drepturi, şi cea de a unifica şi a normaliza o societate cum a fost cea sud-africană. Dumnezeu să îl odihnească în pace!”, a spus şi liderul PNL, Crin Antonescu.
“Preşedintele Partidului România Mare şi preşedintele Africii de Sud au vorbit multe şi s-au înţeles minunat, ceea ce spulberă orice ridicolă acuzaţie de rasism (?!) pe care o lansează diversioniştii de profesie. Dumnezeu sa-l ierte!”, a declarat şi europarlamentarul Corneliu Vadim Tudor.
Nelson Rolihlahla Mandela s-a născut la 18 iulie 1918 în satul Mvezo, în Transkei (sud-est), în clanul regal Thembu al etniei xhosa. Din tinereţe a fost atras de lupta împotriva colonialismului. Pentru a-şi atinge scopul a recurs la lupta armată şi chiar la terorism. Cu timpul, văzând că populaţia de culoare nu poate lupta de una singură contra regimului de apartheid instituit în Africa de Sud în anul 1948, Mandela a început să accepte treptat colaborarea dintre Congresul Naţional African (ANC) şi comunişti, mulţi dintre ei albi.
A fost judecat între 1956 și 1961 pentru trădare, alături de conducerea ANC, însă nu a fost condamnat.
Aripa armată a ANC, Umkhonto we Sizwe (Suliţa Naţiunii), ajunge sub conducerea avocatului marxist Nelson Mandela, ulterior, ca o ironie a sorţii, acestuia decernându-i-se Premiul Nobel pentru Pace în 1993. Mii de persoane, albi sau africani de culoare, au murit în urma atacurilor iniţiate de ANC. Peste 80 la sută dintre victime au fost civili, inclusiv “colaboraţionişti” de culoare. Mulţi au fost executaţi sumar prin metode barbare, precum punerea în jurul gâtului victimei a unei anvelope de maşină din cauciuc în interiorul căreia se turna benzină, care apoi era aprinsă. Persoana ucisă astfel murea în chinuri groaznice, arsă de vie. Ca un fapt divers, cofondator al Suliţei Naţiunii a fost evreul comunist Joe Slovo.
Omul politic Nelson Mandela a devenit astfel un veritabil terorist. Numele său va rămâne până în anul 2008 pe lista teroriştilor întocmită de Statele Unite.
După ce a fost arestat din nou în anul 1962, Mandela a spus de mai multe ori la proces că terorismul nu a fost decât răspunsul în faţa violenţei regimului de apartheid. “Am luptat împotriva dominaţiei albe şi am luptat împotriva dominaţiei negre. Idealul meu cel mai scump este acela al unei societăţi libere şi democratice în care toţi să trăiască în armonie şi să aibă şanse egale”, afirma la vremea respectivă Mandela, îndulcindu-şi tonul şi retorica.
Mandela a fost trimis atunci în închisoare, unde a stat vreme de 27 de ani. În timpul în care a fost încarcerat, presa stângistă l-a transformat într-un simbol al opresiunii iar sancţiunile internaţionale începeau să pună probleme guvernului de la Pretoria.
Din postura de “star internaţional”, în anul 1986 Nelson Mandela a decis să iniţieze negocieri secrete cu cei care l-au închis. Cu toate acestea, a refuzat de mai multe ori eliberarea, care era condiţionată doar de respingerea publică a terorismului. “Nu eram dispus să renunţ la violenţă, dar le-am precizat că violenţa nu putea să conducă la o rezolvare definitivă a situaţiei Africii de Sud”, a scris acesta în memoriile sale.
Eliberat în anul 1990, Mandela a renunţat la reperele sale marxiste, forţat de conjuctura internaţională şi de prăbuşirea statelor comuniste. După patru ani ajunge primul preşedinte de culoare al Africii de Sud (până în 1999), după ce regimul dominat de nativii albi a fost forţat de presiunea exercitată din exterior să organizeze alegeri libere. Noua putere va iniţia o serie de măsuri împotriva albilor şi va tolera un val de violenţe fără precedent îndreptat contra acestora, fenomen care continuă din păcate şi în prezent. Mandela s-a retras din viaţa publică în 2004.
Albii din Africa de Sud, majoritatea buri sau descendenţi ai coloniştilor britanici, reprezintă în jur de 6 procente din totalul populaţiei de peste 50 de milioane de locuitori. Numărul cetăţenilor de descendenţă europeană este într-o continuă scădere în ultimii ani, mai ales din cauza sporului demografic negativ dar şi a imigraţiei cauzate de crimele motivate rasial şi a discriminării din partea populaţiei majoritare. Acestor nenorociri li se adaugă şi discriminarea socială şi economică încurajată de noii conducători de culoare ai ţării, mii de albi trăind la limita subzistenţei, după ce au fost daţi afară din fabrici, mine sau ferme agricole.
Apartheid sau “dezvoltare separată”
Puţină lume cunoaşte faptul că regimul de apartheid, atât de urât de stângiştii de toate culorile şi împotriva căruia a luptat toată viaţa Nelson Mandela, nu a fost introdus de catre guvernul naţionalist bur (descendebţii vechilor colonişti olandezi care au ajuns pe ţărmurile sud-africane în 1652) care a preluat puterea în 1948. Fiecare aspect al politicii de apartheid fusese deja creat de guvernele coloniale britanice, ca de exemplu, legile, segregarea din şcoli şi sporturi, separarea rezidenţială a raselor, discriminare politică şi economică împotriva negrilor şi interzicerea relaţiilor sexuale mixte.
Guvernul Afrikaan condus de dr. Henrik Verwoerd (1958-1966), a introdus în locul vechii segregări rasiale ideea “dezvoltării separate” a diferitelor grupuri rasiale şi etnice, pe care chiar opozanţii liberali le-au acceptat. Verwoerd a fost ucis de catre un comunist “progresist” în 1966. Succesorii săi nu au fost capabili să-i continue munca. Ultimul presedinte alb, Frederik De Klerk, a actionat permanent împotriva intereselor Africii de Sud şi în favoarea Marii Britanii, şi de aceea multe voci din propriul său popor l-au criticat ca pe un trădător de neam şi ţară. În schimb, el a împărţit în 1995 Premiul Nobel pentru Pace cu Nelson Mandela, la un an după ce fostul militant comunist devenise preşedinte.
În timpul conducerii albe a Africii de Sud, ţara a progresat din punct de vedere industrial, ştiinţific şi chiar militar. După ce “poporul” a preluat puterea, ţara s-a prăbuşit economic, mortalitatea infantilă şi SIDA fac ravagii iar rata criminalităţii este una din cele mai ridicate din lume. Sursa: FrontPress.ro
Citeste si:
